Stiluri istorice și

stil interpretativ (1)

Conf. univ. dr. Tatiana Noia
I. Stil – aspecte teoretice
II. Interpretarea instrumentală – aspecte
ale evoluției istorice
III. Stiluri muzicale
IV. Stilul interpretativ
 Stil – manieră specifică de comunicare

 Stil - agent (producătorul: compozitor, interpret)

- obiect (produsul: opusul muzical,
interpretarea opusului muzical)

 Stil / agent - colectiv (stiluri istorice, de epocă)

- individual (compozitor, interpret)

 Stil / obiect
- ca alegere (agentul alege anumite elemente din
setul de mijloace ale limbajului muzical existente la
un moment dat, pe care le utilizează într-o manieră
proprie; ex. Johann Sebastian Bach)
- ca abatere (agentul creează elemente noi de limbaj;
ex. Arnold Schönberg)
Stil – Definiție DEX
I. 1. Mod specific de exprimare* într-un anumit domeniu al
activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel
propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea
mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a
obţine anumite efecte de ordin artistic. ♦ Talentul, arta de a
exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă, personală. ♦
Limbaj. ♦ (rar) Construcţia caracteristică a frazei într-o limbă.
2. Ansamblul particularităţilor de manifestare specifice unui
popor, unei colectivităţi sau unui individ. ♦ De stil = executat
după moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de
a acţiona, de a se comporta.
II. Condei de metal sau de os, ascuţit la un capăt şi turtit la
celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăbliţele de ceară. [lat. -
stilus]
,,Georges Louis Leclerc Buffon (1707 – 1788) – ilustru
naturalist francez al cărui nume a intrat în istoria esteticii
datorită unui celebru Discurs depsre stil, ţinut în 1785
în faţa Academiei Franceze, în care a lansat nu mai puţin
celebra formulă ”stilul este omul însuşi” (Le style c’est
l’homme même). În lumina viziunii sale filozofice,
biologiste, care susţinea ideea variabilităţii speciilor sub
influenţa condiţiilor de mediu şi în care omul era privit ca
un produs direct al mediului, Buffon înţelegea stilul ca pe o
trăsătură definitorie a fiinţei umane, în totalitatea
determinărilor ei concrete. Fiind legat de omul-individ, de
ceea ce acesta are unic şi inimitabil, stilul îl exprimă, variind
de la ins la ins.” [Dicţionar de estetică]
Stil / agent / obiect (Dicţionar de estetică)
 Stil: ,,modalitate particulară a comunicării, care comportă
un mare număr de sensuri interesând estetica”.
 Două criterii de clasificare a sensurilor: agentul şi obiectul
,,Reţinând sensurile care interesează estetica, se pot
distinge cele referitoare la agent (după o formulare a lui
T.Vianu): stilul individual, al unei epoci, al unui curent
artistic, al unui gen. ...
Din punct de vedere al obiectului, stilul se poate
referi la particularităţile de folosire a limbii sau în alte arte
decât literatura, la particularităţile manipulării unui mijloc
de expresie propriu artei respective: stiluri arhitectonice,
picturale, muzicale etc. ”
Stil - Retorică
,,Stil - Ansamblul de trăsături formale ce
caracterizează modalitatea expresivă (literară,
figurativă, muzicală, dramatică şi filmică) a unui autor,
a unei epoci sau gen.
Definit deja de retorica clasică şi de cea
medievală, conceptul de stil s-a afirmat în secolul al
XVIII-lea concomitent cu decadenţa retoricii, pentru a
defini modalităţile expresive individuale”.
(Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane)
Retorica
,,Retorica, în sens general, artă a vorbirii şi
tehnică a persuasiunii.
În sens specific, se pot da trei definiţii
principale:
1. arta de a convinge cu ajutorul
discursului;
2. arta de a vorbi şi scrie bine;
3. arta de a vorbi şi scrie figurat şi ornat”
(Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane)
Stiluri istorice
 ,,Categorie estetică care se defineşte în creaţiile unei culturi,
unei epoci, unei grupări de creatori sau unui artist
reprezentativ prin adoptarea consecventă a anumitor soluţii
sau configuraţii structurale; specificitatea trăsăturilor ce
conferă un aspect distinct, personalizat, producţiilor respective
se explică prin acordul cu o anumită viziune asupra valorilor
lumii înconjurătoare, cu necesitatea de a le evoca într-o
anumită proporţie dincolo de finalitatea proprie obiectului sau
actului întreprins. …
 ... ,,Acelaşi stil – scria Lucian Blaga – se constată pe tărâmul
cunoaşterii ca şi în etica sau în întocmirile sociale. Stilul este
tocmai ceea ce arta unei epoci are comun cu celelalte ramuri
ale culturii...” (Dicţionar de termeni muzicali)
Stiluri istorice / stiluri individuale
Pascal Bentoriu – despre Stil în lucrarea ,,Deschideri
spre lumea muzicii” (pag. 19)

 ,,Fiecare stil muzical este o modalitate a gândirii

specifice (care operează deci cu imagini sonore); el poate fi
asemuit cu o limbă vorbită care ar avea lexicul ei, topica ei,
formele ei gramaticale aparte, gradul ei de abstracţie posibilă”.
 ,,Memoria omenirii este mult mai vastă în zilele noastre, iar
compozitorul nu ia contact numai cu un orizont stilistic, care să-
i permită a se simţi la largul său ca într-un mediu natural, ci
este pus în situaţia de a cunoaşte mai multe arii stilistice”.
 ,,Trebuie însă subliniat de pe acum că muzicianul se
situează prin formaţia lui într-un orizont stilistic dat (fie el
cât de complex şi de derutant), pe care în traiectoria activităţii
sale va căuta să-l modifice şi eventual să-l lărgească atât cât îi
vor permite puterile”. (pag.20)

 ,,stilul în obiect .... stilul în gândire”.

,,Este oare suficient, pentru a judeca stilul, să ne concentrăm
observaţia la nivelul obiectului, să-i presupunem acestuia
nişte legităţi coborâte cu hârzobul din cer, fără preocuparea de
a cerceta cine face alegerea mijloacelor, de ce alegerea
este asta şi nu alta, şi dacă de fapt alegerea ar putea fi alta ?”
(pag.41-42)
”Definiţia clasică a lui Buffon, ca şi bunul simţ, nu
ne îngăduie multe divagaţii pe acest teren:
economia de mijloace a stilului trebuie neapărat
pusă în legătură cu cel ce face (sau acceptă)
alegerea”.
,,Voi căuta deci în om şi în problemele lui bazele
stilului ...” (pag.120)

 stil personal / stiluri istorice:

,,stiluri personale, acceptabile ca atare în contextul
stilistic general al unei epoci”. (pag.36)
Interpretarea instrumentală – aspecte ale
evoluției istorice
 Perioade lungi de timp, la începutul muzicii instrumentale,
se cerea muzică <<nouă>> în fiecare ocazie.
 Opusul muzical exista doar în prezent. El nu avea trecut şi
nu avea viitor. În majoritatea cazurilor piesa nu mai era
cântată de altcineva decât de către autorul ei.
 Acest fapt avea următoarele consecințe:
 interpretul (care era şi autorul opusului) îşi cânta cum
putea şi cum dorea lucrarea
 publicul rareori putea face comparaţie între doi
interpreţi cântând aceeaşi lucrare
 Interpretul de profesie (în sensul actual) nu exista.
 Nu exista ideea actuală de <<repertoriu>>.
 Intepretarea în sensul actual (respectarea textului,
subordonarea simţirii proprii conţinutului ideatic şi
sensibil al opusului şi al compozitorului) nu exista.
 Abia odată cu apariţia intepretului separat de
compozitor se pune problema interpretării [vezi
Leopold Mozart – capitolul final – se cerea
orchestrantului ceea ce se cere astăzi interpretului].
 În secolul 19 are loc <<redescoperirea>> lui Bach, a
muzicii epocilor apuse.
 În Secolul XX ia amploare fenomenul Autenticității
Istorice Interpretative.
Fenomenul autenticităţii în secolul XX
Secolul XX dă naștere controverselor asupra interpretării muzicii
vechi şi noi. Fenomen poartă denumirea de fenomenul
autenticităţii şi ca orice fenomen porneşte de la material spre
spiritul. S-ar putea vorbi de două etape:
 autenticitatea istorică: se insistă pe utilizarea
instrumentelor vechi conform tehnicilor specifice şi conform
preceptelor abundente (şi contradictorii) din tratatele vechi –
este faza materială: contează sursa instrumentală şi modul de
producere a sunetului împreună cu tehnica instrumentului –
numită şi faza muzeală
 autenticitatea interpretativă: muzicologii, interpreţii şi
mai ales publicul nu se mai mulţumesc cu reconstituiri
istorice şi cer muzicii ceea ce i s-a cerut mereu: să exprime
simţăminte, să emoţioneze, să placă urechii – faza spirituală
Partizani ai celor două direcţii
Direcţia istorică a stârnit încă de la început controverse
ce s-au menţinut până în zilele noastre.
 În 1921 Leopold Auer nega total rolul tradiţiei în
interpretare recunoscând doar necesitatea pentru
interpret de a simţi şi de a-l face şi pe ascultător să
simtă.
 Pinchas Zukermann spunea despre
interpretările istorice că sunt ,,o completă şi absolută
farsă ... nimeni nu vrea să audă aşa ceva”.
Tot în tabăra anti-baroc se situează Jean-Paul Penin care publică
în anul 2000 cartea ,,Adepţii Barocului [Barochiştii] sau a fi corect
din punct de vedere muzical” în care apar expresii pitoreşti de
genul: ,,sonorităţi, muzică cântărită cu gramul”; ,,remarcabil curs
de muzicologie şi organologie”; ,,magnifică lecţie de rigoare”; ,,în
concert muzicienii îşi petrec jumătate din timp pentru a le
[instrumentele vechi] acorda şi cealaltă jumătate pentru a cânta
fals”; ,,terorism dogmatic”; ,,funcţionari ai autenticităţii”;
,,demonstraţie de a-muzicalitate”; ,,eleganţa îngheţată a unui
<stil> baroco-muzeografic”; ,,o specie de hiper-realism muzical”;
,,veritabilă glaciaţiune estetică”; ,,ideologia barochistă”;
,,totalitarism artistic”; ,,curs de disecţie muzicală”; ,,îmbălsămare
muzeografică”; ,,iarna spiritului”; ,,o paranteză, un accident
aberant al istoriei sensibilităţii artistice”.
 În acelaşi an 2000 apărea însă în revista Strad remarca
violonistului Maxim Vengerov; ,,vioara barocă m-a
schimbat, nu numai tehnica. Mi-a schimbat gândirea
despre cum trebuie cântat Mozart şi Beethoven şi orice
alceva !”

 Totuşi un secol de controverse, dar mai ales de muzică

barocă – autentică sau neautentică – nu s-a scurs fără
urmări. Astăzi abordarea stilistică a istoriei muzicii şi, mai
ales, a interpretării nu mai poate fi trecută cu vederea. A
cunoaşte ceea ce a fost face parte integrantă din
pregătirea oricărui interpret instrumentist.

 HIP – Historically Informed Performance