Ungureanu Liviu

Grupa 8206

Muzica-Artă

artă - ÁRTĂ, arte, s.f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor
valori estetice şi care foloseşte mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea
operelor (dintr-o epocă, dintr-o ţară etc.) care aparţin acestei activităţi.

Arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Pe cât de
dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist îşi
alege singur regulile şi parametrii de lucru, se poate spune totuşi că arta este rezultatul
alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu şi a unui set de
valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un
sentiment, o idee, o senzaţie sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel
mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată şi ca o formă de
cunoaştere (cunoaşterea artistică).

Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care este bazează pe
cunoştinţe, exerciţiu, percepţie, imaginaţie şi intuiţie.

Enciclopedia “Britannica Online” defineşte arta ca "îndemânare şi imaginaţie în

creaţia de obiecte, medii ambiante sau experienţe estetice care pot fi împărtăşite" (the use
of skill and imagination in the creation of aesthetic objects, environments, or experiences
that can be shared with others.)

Definiţia şi evaluarea artei a devenit problematică mai ales de la începutul

secolului 20. Richard Wollheim (filozof englez) face distincţie între trei moduri de acces:
realist, unde calitatea estetică este o valoare independentă de orice punct de vedere uman;
obiectivist, unde calitatea estetică este deasemeni o valoare absolută, dar dependentă de
experienţă umană generală; şi pozitia relativistă, în care calitatea estetică nu este o
valoare absolută, dar depinde de, şi variază cu experienţa umană a diferiţilor indivizi.

Un obiect poate fi caracterizat în funcţie de intenţie, sau lipsa acesteia, a

creatorului său, indiferent de scopul sau funcţiunea lui. De exemplu o ceaşcă, care poate
folosită ca un simplu recipient, poate fi considerat obiect de artă, dacă e intenţionată
obiect estetic. Deasemeni, o pictură poate fi considerată obiect de meşteşug (deci nu
obiect de artă), dacă este un produs de masă.
 Natura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca "unul din termenii cei mai
elusivi (care se eschivează) ale problemelor tradiţionale de cultură umană" (one of the
most elusive of the traditional problems of human culture).

Leo Tolstoi (scriitor rus) a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica

între persoane.

Benedetto Croce (critic italian, filozof idealist si politician) şi R.G. Collingwood

(filozof si istoric englez) au avansat ideea idealistă că arta exprimă emoţii, şi că opera de
artă aşadar există esenţialmente în mintea creatorului.

Arte plastice, din franţuzescul arts plastique, este un termen care este o formă mai
restrânsă şi învechită pentru arte vizuale, desemnând artele aşa-zis majore precum
pictura, sculptura, desenul şi gravura. În limba franceză termenul îşi are originea din
latinescul ars şi din grecescul plastikos şi definea la origine artele exprimate
tridimensional, precum sculptura sau arhitectura, înglobând ulterior pictura, desenul şi
gravura.

muzică - MÚZICĂ, (4) muzici, s.f. 1. Arta de a exprima sentimente şi idei cu

ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Ştiinţă a sunetelor considerate
sub raportul melodiei, al ritmului şi al armoniei.

In Grecia Antică muzica avea un rol deosebit în educaţia tinerilor. Aceasta se

datorează opiniei conform căreia muzica este necesară pentru dezvoltarea simţului pentru
frumos (gr. to kalon), crucial in viaţă. Acest simţ va ghida în viitor alegerile tânărului sau
omului matur în multe alte domenii.

Muzica, parte a quadriviumului (treaptă imediat următoare învăţământului

elementar medieval, în care se predau aritmetica, muzica, geometria şi astronomia), a fost
o parte importantă a studiilor în universităţile medievale. Pregatirea practică a
muzicienilor avea loc privat, de catre profesori particulari, în bresle sau în familie.

Conservatoarele moderne pregatesc muzicieni în domeniul practic şi teoretic, în

compoziţie, diferite instrumente, voce, pedagogie muzicală, etc. Primul conservator,
instituţie de pregătire muzicala publică finanţată de stat, este Conservatorul Naţional de
Muzică şi Declamaţie din Paris (1795). Alte conservatoare din aceeasi perioadă sunt
Conservatorul din Praga (1811), Scoala Superioară de Muzică şi Artă din Viena (1817) şi
Academia Regală de Muzică din Londra (1822). Conservatoarele din Bucureşti şi Iaşi au
fost înfinţate în anul 1864.

Periodizare a istoriei muzicii:

Antichitate: s-au păstrat puţine exemple de compoziţii. Acestea sunt bazate pe

moduri. Instrumentul reprezentativ al Greciei Antice este lira . Pitagora (aprox. 570 î.Hr.
- 495 î.Hr.) a considerat că esenţa muzicii este dată de rapoarte de numere simple
proporţionale cu lungimea coardelor pentru diferite note.
Lira este un instrument muzical rudimentar, format dintr-o cutie de rezonanţă,
două braţe în formă de coarne şi mai multe coarde, folosit, în antichitate, mai ales la
acompaniere, când se recitau poeme; obiect cu care este reprezentat Apollo
Monocordul este un instrument acustic realizat dintr-o cutie de rezonanţă peste
care este întinsă o coardă cu posibilitate de reglaj,cât şi unul sau două dispozitive de
scurtare a părţii vibrante.În principiu acesta poate genera sunet având orice valoare ca
frecvenţă în domeniul spectrului audio,în funcţie de poziţionarea dispozitivelor de
scurtare a corzii vibrante.

Evul Mediu (500-1400): cântul bizantin şi gregorian domină discursul muzical.

Leonin, un compozitor asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat
aproximativ în anul 1200 primul cor pe mai multe voci. Pentru următorii 400 de ani
acesta a fost principalul mod de exprimare muzicală. Instrumentele muzicale importante
au fost orga (iniţial portabilă, de provenienţa bizantină) şi lăuta (utilizată în muzica laică)
Lăuta este un instrument muzical cu coarde ciupite, cu gâtul încovoiat şi cutia de
rezonanţă foarte bombată, cu un fund adânc şi rotunjit, asemănător cu cobza.

Renaştere (1400-1600): muzica vocală corală domină. Vocile sunt combinate în

feluri din ce în ce mai complicate. Cântul (muzica) gregoriană stă la baza unei voci, nu a
întregii compoziţii polifonice
Polifonia este modalitatea de creaţie muzicală pe mai multe voci (muzicale),
fiecare reprezentând o linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică
expresivă, bine conturată.
Muzica gregoriană, numită şi cânt gregorian, este un gen muzical liturgic utilizat
în cultul creştin catolic. Inspirată de muzica primelor generaţii de creştini de pe teritoriul
Imperiului Roman de Apus – aceasta avându-şi, la rândul ei, originea în Grecia decadentă
–, muzica gregoriană s-a dezvoltat în secolele VI–XI. Numele său pleacă de la cel al
papei Grigore I cel Mare (a doua jumătate a secolului al VI-lea), care a condus o reformă
pentru unificarea muzicilor bisericeşti pe tot cuprinsul Europei de vest.

Baroc (1600-1750): muzica rămâne polifonică dar devine tonală (se trece de la
moduri la game). Instrumentele din familia viorii sunt perfecţionate şi muzica
instrumentală se dezvoltă mult. In tradiţia vocală apare opera. Rameau (1683-1764 -
compozitor şi muzicolog francez) a considerat că esenţa muzicii constă în combinarea
vibraţiei coardelor cu o frecvenţă invers proporţională cu lungimea acestora.

Perioada clasică şi romantică (1750-1910): muzica rămâne tonală dar devine

omofonă. Pianul capătă o importanţă deosebită.

Secolul XX: Noi experienţe muzicale atonale, neoclasicism, jazz, blues, rock, etc.
La inceputul secolului XX, E. Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica
este în primul rând o senzaţie psihologică.

Impresionismul muzical
 Curentul artistic al impresionismului s-a manifestat mai intai in pictura. Maestrii
Claude Monet, Edgar Degas, Auguste Renoir, Pablo Picasso, Paul Cezanne sunt numai
cativa promotori ai acestei noi viziuni artistice. Denumirea ca atare a curentului a fost
data de criticul Lorris Leroy, care a pornit in aprecierile sale de la tabloul „Impresie –
rasarit de soare”, semnat de Claude Monet. Esenta acestei noi miscari artistice este
exprimarea impresiilor imediate si manifestarea unui interes deosebit pentru nuante,
atmosfera, fluiditatea senzatiilor, miscarea permanenta a acestora.
Claude Debussy este cel care a transferat aceste particularitati in muzica. Pornind
de la scari modale proprii (pentatonice si hexatonice), tehnica sa de compozitie utilizeaza
un bogat limbaj armonic si timbral, in inedite combinatii. Acest lucru conduce la crearea
unui sistem de culori sonore, compatibil cu irizarea cromatica a picturii impresioniste.
Muzica lui Debussy poate reda in acest mod impresiile, emotiile produse de elemente ale
naturii concrete: marea, norii, vantul... .

Claude Debussy
(1862 – 1918)

Compozitor, pianist, dirijor si critic muzical,

Claude Debussy s-a remarcat destul de tarziu
inm viata muzicala a vremii lui. El a compus
foarte putin in anii de Conservator, nu avusese
nimic dintr-un copil minune, iar evolutia sa
muzicala a fost extrem de lenta, dar, poate
tocmai din cauza asta, ferma si decisiva.
Momentul hotarator, impulsul major, l-a
constituit intalnirea, la Roma, cu Charles
Gounod, presedinte al juriului unui concurs in
care Debussy (ce trecuse de 20 ani) castiga
marele premiu pentru cantata „Fiul risipitor”.
Viata compozitorului a fost marcata de o
aparenta dezordine, de multe scandaluri
provocate atat de pasiunile lui amoroase, cat si
de unele compozitii ale sale (Saint – Saens era
furios pentru ca intr-una din cantatele sale,
„Cantata primaverii”, Debussy indraznise sa utilizeze ca tonalitate principala Fa diez
major).
In ciuda acestor lucruri creatia sa, atat de controvestata de multe ori, este una majora in
istoria muzicii universale. Debussy este creatorul scarii hexatonale (cu sase sunete), cea
care ofera o atmosfera aparte muzicii pe care a compus-o. Este autor al operei „Pelleas si
Melisande” (pe un text al lui Maeterlinck), al baletelor „Preludiu la dupa amiaza unui
faun” si „Marea”, al oratoriului „Martiriul Sfantului Sebastian” (pe textul lui Gabrielle
d’Annunzio), schitelor simfonice „Marea”, „Trei nocturne”, ”Imagini”. A compus muzica
de camera, muzica pentru pian („Coltul copiilor”).
 Expresionismul muzical

Curentul artistic al expresionismului a aparut in Germania la inceputul secolului

XX si se caracterizeaza prin puternica tendinta a creatorilor de a exprima intr-un mod
tensionat, spontan trairile interioare (durere, spaima, uimire), de cele mai multe ori
exacerbate, cu accent pe subiectivitate si irational. Spiritul noncomformist si puternic
contestatar ii defineste pe marii expresionisti.
Expresionismul muzical se manifesta in doua mari directii: una, cunoscuta drept
Școala dodecafonica (sau Noua Școala Vieneza), reprezentata de Arnold Schonberg,
Alban Berg, Anton Webern, cealalta reprezentata de Igor Stravinski in perioada rusa.
Muzica expresionista exacerbeaza tensiunile emotionale si prezinta, cu extraordinara
forta, de foarte multe ori, latura agresiva, violenta a naturii umane. Toate acestea se
regasesc intr-un limbaj muzical in care melodia este fragmentata, intensitatile sunetelor
trec prin contraste violente disonantele sunt prezente si puternice. Absenta ordinii impuse
de sistemul tonal si atractiile tonale, a dat nastere atonalismului. Compozitorii se
orienteaza catre instrumentele de percutie, pe care le foloseste de asa manira incat sa se
obtina o tenta grosiera a sunetului, ce vizeaza zgomotul. Melodia isi afla acum disocierea
si dispare in masa sonora amorfa.

Arnold Schonberg
(1874 – 1951)

S-a nascut la Viena si este cunoscut drept

creatorul Noii Școli Vieneze, adept fiind si
promotor al dodecafonismului, atonalismului si
serialismului. Discipolii sai, Alban Berg si Anton
Webern, au dezvoltat si perfectionat acest sistem
care a directionat creatia compozitorilor de
avangarda ai secolului al XX-lea. A fost profesor
de compozitie la Viena, Boston, New York si Los
Angeles. Din creatia sa amintim opera intr-un act
pentru un personaj „Asteptarea” (1909), opera
„Pierrot Lunaire” (1912), lieduri, piese pentru
pian, „Cvartet de coarde”, „Varatiuni pentru
orchestra” (1928).