Rondo – gen și formă

Rondo (fr. rondo; it. rondo; engl. și germ. Rondo) este o lucrare instrumentală – și,
mai puțin frecvent, vocală – cu formă specifică și conținut vioi, dansant, de factură populară.
Originile genului se regăsesc în muzica medievală şi renascentistă, bazată pe formele poetice
populare. Împreună cu virelai şi balada reprezintă cele trei forme fixe ale muzicii şi poeziei
franceze din secolele 14-15.
Termenul rondeau derivă din rond sau rund (cerc), muzica asociată cu această
denumire este considerată de unii cercetători ca avându-şi originea în dansul în cerc, sau în
Runda, (o derivaţie a sintagmei franceze ronde de table), un gen de cântec de pahar în care
refrenul este cântat de toţi participanţii, iar fiecare vers de câte un individ în parte. O teorie
despre originea rondo-ului ca gen susţine provenienţa sa din cântecele de dans medievale –
denumite rondes („hore”), datorită execuţiei lor în cerc – provenind din folclorul Normandiei,
larg răspândite începând cu sec. 13-14 și până în sec. 19.
Exemplu – Dans medieval Ronde

Structura rondo-ului are la bază un tipar repetitiv rigid, conţinând versuri şi un refren,
urmărind schema formei poetice ce a evoluat de-a lungul timpului, conţinând de la 8 la 21 de
rânduri. Cea mai uzuală formă medievală a rondo-ului este ABaAabAB, în care literele mari
reprezintă repetiţii aşe refrenului la nivelul textului şi al muzicii (alcătuit din două secţiuni),
iar literele mici reprezintă doar reluări ale muzicii, dar cu text diferit. Rondeaux-urile timpurii
se regăsesc incluse în poeme narative mai ample, dar şi ca piese monofonice de sine
stătătoare.
Trubadurii din sec. 13 cultivă acest gen muzical – denumit de ei rondeau – în lucrări
de factură monodică, executate responsorial, în care cupletele sunt redate de un solist, iar
refrenul de către cor. Este de menționat faptul că structura poetică se află în strânsă conexiune
cu cea muzicală.
Cele mai timpurii rondo-uri sunt polifonice care s-au păstrat până astăzi aparţin lui
Adam de la Halle, el compunând un ciclu de 16 cântece bazate pe dansuri populare cu
structură de tip refren în diverse forme, numite Rondeaux. Acest ultim set, numit într-o copie
a unui manuscris al compozitorului Le Rondel Adam conţine probabil prima prelucrare
polifonică a cântecului popular în Europa.
 Exemplu Adam de la Halle - Rondeaux

Ulterior, în secolele 14-15 genul a fost cultivat de Guillaume de Machaut şi

Guillaume Dufay, unii din cei mai prolifici compozitori de gen.
Exemplu Machault - Rondeau

Deşi mult mai puţin utilizat decât echivalentul său francez, termenul italian rondello se
regăseşte ocazional printre compoziţiile muzicale italiene bazate pe poetica contemporană.
Mai mult decât atât, apariţia rondeaux-ului francez în sursele de origine italiană, în Ţările de
Jos şi Germania sugerează faptul că aceste lucrări nu sunt de provenienţă în întregime
franceză.
Mai târziu, în perioada Barocului, termenul rondeau (sau fraza adjectivală en rondeau)
a fost aplicată unor mişcări de dans cu structură simplă cu refren, în creaţia compozitorilor
Jean-Baptiste Lully and Louis Couperin, care introduc în opere și balete lucrări pentru
clavecin – intitulate rondeaux – care sunt construite schemei ABACAD .....A. Mai târziu,
teoreticienii au observat o diseminare clară în rondo-ul baroc: rondo-ul cu două cuplete
(rondo francez), Lully fiind considerat compozitorul care a cultivat acest model, şi cel
multicuplet (sau rondo-ul de tip lanţ, ABACAD…A), adesea supraintitulat rondo italian,
presupus a fi dezvoltat din opera italiană timpurie.
Exemplu Lully Rondo pentru Sărbătoarea Marinei

Forma de rondo italian se constituie din trei sau mai multe expuneri în tonalitatea
lucrării, ale unei secțiuni A denumită refren (ritornello – riturnelă, perioadă principală) între
care se intercalează secțiuni distincte tematic și tonal – notate B, C, D, E etc. – denumite
cuplete, strofe, episoade, perioade secundare. Opera lui Jacoppo Peri, Euridice, de exemplu,
conţine două seturi de tip refren-recitativ în scriitură corală şi organizate după tiparul rondo-
ului: ‘Al canto al ballo’ şi ‘Sospirate aure celesti’. La nivel formal, aceste numere aveau
următoarea structură: refren coral - solo nimfă (cuplet 1) – refren – solo păstor (cuplet 2) –
refren – solo altă nimfă (cuplet 3) - refren.
Prologul la opera Orfeo de Monteverdi reprezintă un exemplu similar, însă cu
ritornello-uri instrumentale în locul refrenelor corale.
Exemplu – Peri – Euridice ‘Al canto al ballo’ sau ‘Sospirate aure celesti’
Monteverdi – Orfeo, Prolog
 Rondo-ul clasic (sec. 18-19), descendent direct al rondeaux-urilor claveciniștilor
francezi, se caracterizează printr-un număr mai redus de cuplete, fiind răspândită forma
ABACABA, în care, de multe ori, revenirea primului cuplet se produce în tonalitatea de bază
a lucrării. În această perioadă, rondo-ul este utilizat frecvent ca parte finală a ciclului sonatei.
În paralel, începând cu C.P.E. Bach şi continuând cu Mozart şi Beethoven,
compozitorii clasici compun rondo-uri şi ca piese de sine stătătoare.
Exemple de rondo-uri la Mozart: k382, Rondo k269/261a, Rondo k494, Rondo k511,
Adagio and Rondeau for glass harmonica and four other instruments (k617). Aceasta din
urmă reprezintă un rondo cu introducere lentă, similară la nivelul formei cu scenele sale
vocale din opere, ce constau într-un recitativ şi o arie en rondeau (cum sunt k255, 374, 416).
Cu toate acestea, ariile sale marcate cu Rondo aparţin unei categorii formale aparte, cu
structură particulară.
Mozart - Adagio and Rondeau for glass harmonica and four other instruments

În prima perioadă de creaţie Beethoven a compus câteva rondo-uri pentru pian de sine
stătătoare, incluse în op. 51, precum şi un Rondo a capriccio (op. 129), lucrare în stilul
improvizatoric caracteristic fanteziei.
Considerat ulterior şi de Czerny drept una dintre formele ce poate exista şi ca piesă
de sine stătătoare, rondo-ul s-a dezvoltat şi în Romantism, în mod special ca piesă de
virtuozitate şi bravură. Dussek, Hummel, Weber, Kalkbrenner, Moscheles, Herz, Thalberg şi
alţii au compus multe astfel de lucrări, în care titlul adiţional sugerează scopul primar al
piesei, ‘Rondeau brillant’ fiind titulatura cea mai frecventă. Mai mult decât simpla expunere
prin titlu a intenţiilor compozitorilor, aceste lucrări stimulau valorificarea sonorităţilor
populare specifice (spaniole, poponeze, ruseşti) sau surprindeau/sugerau anumite stări
(pastorale, sentimentale, miliate). Compuse cu precădere (dar nu exclusiv) pentru pian, aceste
rondo-uri adesea cu caracter liber, cu construcţie mai puţin riguroasă decât modelul iniţial de
tip cuplet-refren, erau frecvent mărginite de introduceri lente şi code tensionate, cu caracter
culminativ. În acest caz, forma rondo se amplifică prin asimilarea unor procedee
dezvoltătoare și variaționale.
Marii compozitori ai vremii au fost receptivi la noua ipostază a rondo-ului: Schubert
compune Adagio and Rondo concertante for piano, violin, viola and cello (d487), precum şi
rondo-uri pentru pian solo (d506), duet de piane (d608) şi pian şi vioară (d895). Prima
compoziţie publicată a lui Chopin (op.1) a fost un rondo, urmat ulterior de Rondo à la Mazur
(op.5) şi alte două rondo-uri - op.16 şi op. 73. Liszt şi-a constuit piesa de virtuozitate
Rondeau fantastique pe o melodie spaniolă (‘El contrabandista’), iar Mendelssohn compune
faimoasele Rondo capriccioso pentru pian (op.14, cu introducere) şi Rondo brillant pentru
pian şi orchestră (op.29).
Exemplu - Joshua Bell - Introduction and Rondo Capriccioso in A minor Op. 28 -
Camille Saent Saens

De asemenea, Mozart și, în special, Beethoven cristalizează un tip particular de rondo

– rondo-ul sonată – notat ABACABA, în care celui de-al doilea cuplet – C – i se substituie o
dezvoltare, iar grupul final al secțiunilor ABA, joacă rolul unei reprize, cupletul B fiind re-
expus în tonalitatea lucrării (Mozart, Sonata pentru pian în re major KV 311; Beethoven,
Sonata pentru pian op. 1 nr. 1, Sonata pentru pian op. 7 etc.).
În muzica sec. 20, forma rondo este prezentă în lucrări ciclice, cum ar fi Bartók
(finalul Sonatei pentru pian, 1926), Debussy (ultima mișcare din Sonata pentru violoncel și
pian), R. Strauss (poemul simfonic Till Eulenspiegel), Enescu (ultima mișcare din Sonata a
III-a pentru pian și vioară.