Sistemul tonal

Tonalitatea constituie un concept specific de creaţie elaborat şi promovat de către arta

muzicală cultă. Ea determină apariţia unor opere de o mare valoare artistică, găsindu-şi
expresia în lucrările maeştrilor artei preclasice, clasice, romantice, ai diverselor şcoli
naţionale de compoziţie, ajungând până la curentul neoclasic sau chiar până în
contemporaneitate. De exemplu: Johann Sebastian Bach, George Frideric Händel, Wolfgang
Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Robert Schumann, Frédéric Chopin, Franz Liszt,
Piotr Ilici Ceaikovski, Paul Hindemith, Serghei Prokofiev, Igor Stravinski, George Enescu,
Dinu Lipatti.

Afirmarea tonalităţii constituie efectul practicării stilului armonic de creaţie (sec. XVII
– XVIII), aceasta dezvoltându-se pe trupul polifoniei Renaşterii şi mai ales al monodiei
acompaniate din perioada Barocului. Acum este perioada consolidării sistemului tonal,
perioada contrapunctului bazat pe structuri armonico-funcţionale, a melodiei acompaniate de
acorduri şi a basului cifrat. Sopranul devine deţinătorul principal al melodiei, iar basul devine
baza relaţiilor dintre acorduri, basul devenind indispensabil în discursul muzical.

În uz, înainte de noul stil armonic se aflau cele patru moduri principale medievale:
doricul (pe Re), frigicul (pe Mi), lidicul (pe Fa) şi mixolidicul (pe Sol). Mai existau şi
plagalele lor: hipodoricul (pe La, cu finala pe Re), hipofrigicul (pe Si, cu finala pe Mi)
hipolidicul (pe Do, cu finala pe Fa) şi hipomixolidicul (pe Re, cu finala pe Sol).

Este de observat că din seria celor opt moduri lipsesc tocmai modurile cu tonicile Do şi
La, adică modul ionic (de structură majoră) şi modul eolic (de structură minoră), ce vor
constitui ulterior sistemele folosite în tonalitate.

Câteva nume sunt strâns legate de introducerea celor două moduri în teoria şi practica
muzicală: Henricus Loritus Glareanus (1488 – 1563), Gioseffo Zarlino (1517 – 1590),
Johann Joseph Fux (1660 – 1741), Jean Philippe Rameau (1683 – 1764) şi Johann Sebastian
Bach (1685 – 1750).

Meritul de a fi adus teoretic modurile ionic (cu finala pe Do), sau majorul natural şi
eolic (cu finala pe La), sau minorul natural îi revine lui Henricus Loritus Glareanus, profesor
umanist şi matematician, care le-a inclus în catalogul său de moduri din Dodekachordon.
 Cum în aceeaşi perioadă, un alt teoretician vestit al timpului, veneţianul Gioseffo
Zarlino în lucrările sale Instituzioni harmoniche (1558) şi Demonstrationi harmoniche (1571)
bune bazele fizice ale noului mod – majorul natural, cu trimiteri la rezonanţa naturală a
sunetelor, introducând în rândul consonanţelor terţele – mari şi mici, ale căror mărimi
acustice – armonicele 4 – 5 – 6 conveneau desfăşurării muzicale pe verticală şi anume a
sintaxei omofone, armonice.

Fizicianul şi muzicianul german Andreas Werkmeister (1645 – 1705) scrie în anul 1691
lucrarea teoretică Musikalische Temperatur, care propagă în muzică şi în construcţia
instrumentelor cu sunete fixe, temperarea sonoră uniformă (egală) adoptată din raţiuni
practice de mai toţi compozitorii timpului. Astfel octava perfectă se va diviza în doisprezece
semitonuri egale – semitonuri temperate, semitonul diatonic se egalizează cu semitonul
cromatic. Prin temperarea uniformă, sunetele cu frecvenţe foarte apropiate, diferenţiate prin
microintervale, se unifică în mod absolut, în cadrul octavei realizându-se astfel doisprezece
puncte de intonaţie egal depărtate. Majorul şi minorul tonal puteau fi acum folosite pe oricare
dintre cele dosiprezece sunete ale scării cromatice.

Compozitorul şi teoreticianul Jean Philippe Rameau pune bazele armoniei tonale prin
renumitul său Traité de l’harmonie, care a fost publicat în anul 1722, plecând de la rolul
predominant al centrului armonic, respectiv al tonicii. Tot acum el stabileşte rolul cadenţelor
armonice în tonalitate.

În acelaşi an compozitorul german Johann Sebastian Bach termină primul caiet din
Wohltemperiertesklavier – Clavecinul bine temperat. Bach prin această lucrare pune în
practică ideile teoretice privind sistemul tonal şi funcţionalitatea treptelor în angrenajul
polifonico-armonic, compunând 24 de preludii şi fugi în fiecare tonalitate majoră sau minoră,
acestea fiind organizate în succesiunea celor doisprezece semitonuri cromatice.

Compozitorul şi teoreticianul austriac Johann Joseph Fux editează în anul 1725 tratatul
său de polifonie Gradus ad Parnassum, care pune bazele contrapunctului modern, realizând
trecerea de la contrapunctul palestrinian la cel realizat de Bach cu noul stil tonal.

Johann Sebastian Bach va compune două decenii mai târziu, în anul 1744, caietul doi
din Clavecinul bine temperat. Prin această capodoperă a sa, Bach atinge culmile perfecţiunii
artistice şi a complexităţii contrapunctului printr-o diversitate de procedee componistice şi cu
o aplecare măiastră asupra retoricii muzicale.
 Tonalitatea se defineşte conceptual prin următoarele noţiuni fundamentale în teoria
muzicii: tonalitate (propriu-zisă), gamă, mod, acord.

Prin tonalitate se înţelege fenomenul gravitaţiunii şi convergenţei sunetelor unei

compoziţii muzicale spre un centru sonor denumit tonică. Gravitarea şi convergenţa sunetelor
spre un centru este deci legea componistică esenţială care explică şi determină fenomenul
tonal, având drept efect ierarhizări şi subordonări specifice ale sunetelor faţă de acest centru.

Tonalitatea îşi ia numele de la tonică în acest rol putând fi oricare dintre sunetele scării
muzicale cromatice, la care se adaugă modul major sau minor de organizare a sunetelor în
cadrul tonalităţii.

Acordul de septimă

Acordul tonal constituie o organizare armonică specifică alcătuită din suprapunerea a

cel puţin trei sunete distincte, dispuse la intervale de terţe – mari şi mici.

Acordul de patru sunete – tetrason este alcătuit din sunetul fundamental, terţa, cvinta şi
septima sa. Structura acordului de septimă se determină, pe de o parte, în funcţie de trisonul
de la baza lui (major, minor, mărit sau micşorat), iar pe de altă parte, în funcţie de mărimea
septimei (mare, mică sau micşorată).

Acordul de septimă foloseşte cele patru stări: stare directă – septacord, răsturnarea întâi
– cvintsextacord, răsturnarea a doua – terţcvartacord, răsturnarea a treia – secund acord:

În practica muzicală acordurile de septimă au apărut în perioada cristalizării tonalităţii

şi a relaţiilor armonice, ca elemente de tensiune, care cereau rezolvarea în acorduri majore şi
minore.

Compozitorul italian Claudio Monteverdi (1567 – 1643), personalitate ce sintetizează

amurgul epocii polifonice cu zorii noii epocii omofone, avea să impună pentru prima dată în
istoria muzicii acordul dramatic, tensionant al septimei de dominantă în opera sa Orfeu.
 Întâi a apărut acordul major cu septimă mică de pe treapta a V-a a tonalităţilor majore şi
minore. Acesta este şi primul acord de septimă care se regăseşte în orânduirea armonicelor
superioare:

Speciile acordurilor de septimă

1. Trisonul major (cu septimă mică şi mare)

2. Trisonul minor (cu septimă mică şi mare)

3. Trisonul micşorat (cu septimă micşorată şi mică)

Acordul micşorat cu septimă micşorată sună la fel în toate stările, din cauza secundei
mărite care este enarmonică cu terţa mică. Deci este enarmonic în orice stare

4. Trisonul mărit (cu septimă mare)

 Din cele şapte specii de tetrasonuri, patru sunt diatonice şi trei sunt cromatice:

Tetrasonuri diatonice: Tetrasonuri cromatice:

- Acordul major cu septimă mică - Acordul minor cu septimă mare

- Acordul major cu septimă mare - Acordul micşorat cu septimă micşorată

- Acordul minor cu septimă mică - Acordul mărit cu septimă mare

- Acordul micşorat cu septimă mică

Acordurile de orice structură – trison, septimă, nonă, etc, dacă se formează pe treptele
principale ale tonalităţii (tr. I, IV, V) poartă numele de acorduri principale, întrucât determină
tonalitatea pe plan armonic. Acordurile care se formează pe treptele secundare ale tonalităţii
(tr. II, III, VI şi VII) se numesc acorduri secundare, întrucât sunt subordonate celor
principale.

Rezolvarea acordurilor de septimă

Pe treptele gamelor majore şi minore – în toate variantele se pot construi toate cele
şapte specii de acorduri de septimă. Dar cele mai importante sunt acordurile de septimă de
dominantă (construite pe treapta a V-a a gamelor majore şi armonice şi minore armonice şi
melodice), precum şi cele de septimă micşorată (pe treapta a VII-a a gamelor majore şi
minore armonice). Aceste acorduri se rezolvă pe acordul tonicii.

Rezolvarea acordurilor de septimă de dominantă:

 Rezolvarea acordurilor de septimă micşorată se face fie direct la acordul tonicii, fie prin
intermediul acordurilor de septimă de dominantă – prin rezolvarea treptat descendentă a
septimei: