SISTEME TONALE MODERNE DIN

PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI

XX
 CURENTUL IMPRESIONIST
 ERIC SATIE
 CLAUDE DEBUSSY
 MAURICE RAVEL
1. EVITAREA FRECVENŢEI DOMINANTEI (mai ales în forme
cromatice)
2. UTILIZAREA ELEMENTELOR MODALE
2.1. ÎN MELODIE
- oligocordice, pentatonice
- hexacordice – gama de tonuri întregi
 2.2. ÎN ARMONIE
 - suprapuneri acordice de undecimă şi terţdecimă
 - înlănţuiri acordice în succesiune paralelă (de cvinte şi octave)
 SISTEME TONALE ÎN PRIMA
JUMĂTATE A SECOLULUI XX
1. ATONALISM-DODECAFONISM-SERIALISM
- Etapa I-a (atonalism-dodecafonism)
Reprezentanţi: Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton
Webern
- Etapa a II-a (serialismul integral)
Reprezentanţi: Pierre Boulez, Karlheintz
Stockhausen, Luigi Dallapiccola, Luigi Nono, Henri
Pousseur ş.a.
2. SISTEME NEOMODALE (MODAL CROMATICE)
Reprezentanţi: Igor Stravinski, Belá Bartók, George
Enescu, Leos Janacek, Karol Szymanowski, M.
Defallia ş.a.
3. NEOTONALISMUL
Reprezentanţi: Arthur Honegger, Paul Hindemith,
Charles Ives, Andre Jolivet, Francis Poulenc, Carl Orff
(Serghei Prokofiev, Dmitri Şostakovici) ş.a.

4. TONALISMUL
Reprezentanţi: Richard Strauss, Alexander Scriabin,
Serghei Rahmaninov, Cezar Frank, Gabriel Faure,
Camille Saint-Saëns ş.a.
5. BRUITISMUL – MUZICA CONCRETĂ – MUZICA
ELECTRONICĂ

Reprezentanţi:
-Bruitişti – muzica zgomotelor: grupul de la Milano
(1918), Edgar Varese (anii 1930)

-Muzica concretă – Pierre Schaeffer, Pierre Henry

-Muzica electronică
 SISTEME TONALE DIN A II-A
JUMĂTATE A SECOLULUI XX
A doua jumătate a secolului XX mută
accentul din planul sistemelor tonale în
planul unor noi tehnici de creaţie
(aleatorism, muzica electronică etc.).
Sistemele tonale în cadrul acestor
tehnici sunt abordate într-o libertate
totală, într-un amestec fără prioritate,
încât se poate vorbi de apariţia unei noi
concepţii tonale înglobatoare:
metatonalitatea.
SISTEMUL ATONAL, DODECAFONIC, SERIAL
 ATONALISMUL NEORGANIZAT
apare în creaţia lui Schönberg
Trei piese op.11, Cartea grădinilor suspendate op.15, Cinci piese pentru
orchestră op.16, Pierrot Lunaire op.21 melodramă, ş.a. compuse în anii
începutului de secol.
Caracteristicile acestui stadiu atonal:

-armonia renunţă la conducerea funcţională a acordurilor

- evitarea rezolvării prin raport de sensibilă
- construirea acordurilor cu alte intervale decât terţa
adoptându-se astfel acordurile de cvarte
- combinaţii de intervale (mărite, micşorate)
- înlănţuirea liberă a acordurilor
- emanciparea oricărei disonanţe
- rezultată ca o consecinţă directă a atitudinii faţă de
structura acordului, eliminându-se astfel ideea că
disonanţele provin din notele străine de acord (notele
melodice);
- formularea melodică pe principiul evitării intervalelor şi
formulelor melodice folosite de muzica tonal-funcţională:
- evitarea intervalelor de terţă, sextă, octavă, cvintă şi
contururile arpegiate, precum şi segmente de gamă între
piloni tonali etc. utilizate de sistemul tonal-funcţional.

- utilizarea intervalelor “nemelodice”: septime, none,

cvarte mărite, cvinte mărite şi micşoratate
- intervalele complementare în cadrul cărora sunetele se
detaşează, se individualizează, primind o anume
independenţă unul faţă de celălalt

- preocuparea în orchestraţie pentru valorificarea

timbrului în raport de înălţimea sunetului

- individualizarea fiecărui timbru (instrumental)

 ATONALISMUL ORGANIZAT: DODECAFONIA

Este a doua fază a atonalismului, elaborată tot de

Schönberg, concretizată în lucrările
- Cinci piese pentru pian op.23, (ultima parte – Vals )
- Serenadă pentru mai multe instrumente op.24,
- Suită pentru pian, op.25,
- Cvintet pentru instrumente de suflat op.26 etc
 LEGILE SERIALISMULUI DODECAFONIC

1. Materialul sonor e constituit numai din cele 12 sunete ale gamei cromatice

2. Din aceste sunete se constituie seria dodecafonică

REGULILE SERIEI:

- non-repetarea unui sunet în cadrul seriei până la epuizarea totalului cromatic;

- odată incluse într-o serie sunetele nu-şi pot schimba locul, intrând astfel în
raporturi intervalice fixe între ele;
- seria poate prezenta însă patru forme de variaţie: originalul, inversarea,
recurenţa şi inversarea recurenţei:
Iată trei din aceste forme, utilizate succesiv de Schönberg în Cvintetul
pentru suflători op.26:
- seria se poate constitui şi vertical (polifonic-armonic)
3. Seria şi formele ei se pot transpune pe toate treptele
gamei cromatice.

4. Seria are rol de plăsmuitor tematic şi constructiv-formal

5. Principiul dezvoltător de bază este variaţiunea, care

admite ca pe lângă formele de bază ale seriei să se
producă:
- schimbarea intervalelor (în cadrul seriei iniţiale);
- variaţiunea ritmică;
- eliziunea unuia sau mai multor sunete (din seria
iniţială);
- interpolarea unuia sau mai multor sunete.
 În afară de aceste reglementări de bază, mai există o
sumedenie de interdicţii mărunte care prevăd evitarea a tot ce ar
aminti de funcţionalismul tonal: succesiuni sau suprapuneri de
sunete ce se apropie de structura acordurilor prin terţe,
contururi melodice diatonice susceptibile de a forma “oaze” tonale
etc.

Principiile dodecafonismului serial vor fi aplicate cu o anumită

elasticitate de către cei trei compozitori ai Şcolii vieneze,
constatându-se multe deosebiri între ei şi chiar între lucrările
aceluiaşi compozitor. Cel mai radical este Webern, care pe
lângă o rigurozitate mai accentuată în utilizarea seriei, propune şi o
individualizare mai intensă a sunetelor, detaşându-le prin timbre diferite
şi izolându-le prin pauze. El creează astfel “melodia din culori de sunete”
(Klanfarbenmelodie).

Sugestiile weberniene preconizează următoarea fază a evoluţiei atonalismului: serialismul

integral.
 SERIALISMUL INTEGRAL - NEOSERIALISMUL

 - Reprezintă a III-a şi ultima fază a acestui sistem.

 Pe principiul seriei melodice (sau armonice) serialismul integral
extinde principiul serial şi asupra:

 ritmului – seria de valori

 metrului – seria metrică
 dinamicii – seria de nuanţe
 timbrului – seria de timbre.
Exemplu de serie ritmică (armonică)
Serie organizată în manieră poantilistă
Serie pe bază de moduri de înălţime, durată şi intensitate
Canteyodjaya pentru pian de O. Messiaen:
 Etapa serialismului integral este marcată
vremelnic de o dezlănţuire agresivă, manifestată
atât de practica componistică, dar mai ales de cea
teoretico-estetică tinzând către un exclusivism total,
exacerbând valoarea metodei şi negând orice altă
metodă de creaţie, timp în care ea însăşi devenea,
moment de moment, mai manieristă.

Către sfârşitul deceniului 7, serialismul îşi

pierde virulenţa, inventariindu-se ca o metodă de
creaţie alături de alte tehnici de elaborare. Apoi
sistemul este abandonat, intrând în subsidiarul
metatonalităţii care se va instaura în deceniile
următoare (8-9).
SERIALISMUL ÎN MUZICA ROMÂNEASCĂ
(DIN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XX)
 Pornind de la faza modală preserială din ultimele lucrări ale lui George
Enescu, compozitorii români angajează serialismul prin extinderea cromatică
a modalului folcloric.

Se observă următoarele modalităţi de formare a seriei:

1. Seria se formează pe criterii general-cromatice
ulterior fiind tratată liber, amestecându-se cu elemente de gândire cromatică
modală.

Exemplu: Cvartetul nr.4 de Zeno Vancea - tema

 2. Seria se configurează din nuclee melodice de formulare
modală

Rezultă astfel serii polimorfe, bazate pe idiome folclorice, adesea tensionate

cromatic pentru revitalizarea lor şi emanciparea de uzura diatonică.
3. Seria se alcătuieşte pe principiile generale ale
modalului
(organizări pe cadrul tri- tetra- pentacordal sau tri- tetra- pentatonic, pe principiul
permutaţiilor modale şi al variaţiei etc):
4. Seria are origine armonică
în complexele verticale ale armoniei modale (acorduri de cvarte, cvinte, secunde şi
combinaţii ale acestora, în complexele intervalice rezultate din suprapunerea intervalelor
formulelor melodice modale):

Ulterior, serialismul din muzica românească este inclus între alte sisteme diatonice şi
cromatice.
 CONCLUZII
Importanţa sistemului atonal pentru muzica universală
rezidă în faptul că a promovat o metodă radicală, o
schimbare de direcţie în căutările creatoare, zguduind
conştiinţa tuturor compozitorilor, eliberându-i de
conservatorismul pe care îl vădea tonalitatea
expresionistă (R. Strauss).
Deşi unii compozitori nu l-au adoptat, toţi au avut însă
de reflectat asupra raportului în care se află sistemul lor
tonal cu tonalitatea şi atonalismul.
Modalismul cromatic (neomodalismul) lui Stravinski,
Bartók, Enescu ş.a. va constitui aportul original, novator şi
de replică paralelă, dezvoltat în baza acelei tradiţii pe care
o instalaseră şcolile naţionale romantice, de a utiliza folclorul
ca sursă de inspiraţie
Exemplu muzical http://www.youtube.com/watch?v=I83z0Gggpd8