Concepția neomodală a lui George Enescu

Alături de Bartok, Stravinski, Janacek, Enescu abordează orientarea neomodală în

prima jumătate a secolului XX.

Conecepția sa neomodală s-a cristalizat într-un proces continum de evoluție care ia

ca punct de pornire folclorul românesc, și cunoaște 3 stadii.

Primul stadiu al neomodalului în creația enesciană îl reprezintă citatul folcloric din

primele opusuri: Poema română și cele două rapsodii. Compozitorl se orientează spre melodii
lăutărești( influențate de tonal-funcțional). Intervalele preponderente sunt secunda și terța, iar
această înclinație se observă șă în lucrări îmbrăcate în armonii romantice, influențele lui
Brahms și Cesar Frank, exemplu octetul de coarde, simfonia concertantă pentru violoncel și
orchestră. Caracteristici ale acestei etape sunt:

- utilizarea citatului folcloric lăutăresc

- predilecția pentru formula melodică formată din secunde și terțe

- oscilația major-minor

- prezența unor cadențe modale.

Stadiul al doilea a utilizării neomodalului adâncește profilarea melodică în umbra

folclorului fără a se apela însă la citat. (Vezi Suita I pentru orchestră, Preludiu la unison,
Dixtuorul).

Etapa a 3-a fixează cele două trăsături esențiale ale concepției neomodale:

1. Statornicia intervalelor preferențiale ca celule de bază în modelarea melodică a

motivelor muzicale.

2. Mobilitate modală care oscilează între diatonic și crematism. Este perioada de

maturizare a lui Enescu, reprezentată de lucrări precum: Sonata I pentru pian în fa# minor,
Cvartetul II, Sonata a III-a pentru vioară și pian, drama Oedipe, Simfonia de cameră, Suita I
pentru pian.

Gândirea modală enesciană se manifestă în primul rând la nivel liniar melodic dar se
va proiecta asupra armonicii. Enescu începe prin folosirea trisonurilor, înlănțuit într-o
succesiune nefuncțională. Se observă o evoluție rapidă spre un limbaj polifonic, acordul fiind
adeseori stustituit trisonului, sau pedală. Armonizarea melodiei se face de multe ori cu
proprile sunete, de unde rezultă suprapuneri bi și polimodale.

Cea mai importantă contribuție o reprezintă promovarea heterofoniei la care se

ajunge prin:

a) promovarea unei melodici ornamentate, în continuă variație diatonică-cromatică

b) conștiința unisonului

c) o mare disponibilitate în conducerea vocilor

d) fluxul improvizatoric conferit de caracterul rubato.

Enescu nu a fost un inovator sub aspectul sistemelor modale, așa cum a fost
Schoenberg sau Messien, dar a anticipat o seamă de elemente ce s-au fortificat în perioada
următoare: principiul transpozițional el microunităților modale, luxorianța melodică și
polifonică- împinsă la limita improvizației și evident heterofonia.

Sisteme tonale din a doua jumătate a secolului XX.

În creație se remarcă o fuziune a atonalismului și a neomodalismului în anii 60. Se

nasc noi tehnici, spre ex: aleatorismul și muzica electrinocă, iar ele se pot amesteca cu cele
mai vechi, rezultând conceptul de metatonalitate ( modalitatea de a uza de toate sistemele
cunoscute utilizate liber, fără proeminență).

Aleatorismul implică interpretul în actul de creație. Compozitorul oferă indicii lăsând

libertate interpretului de a modula lucrarea, de multe ori pe bază de improvizație. Rezultă deci
o lucrare recreată cu fiecare interpretare, cu formă deschisă. Ex: P. Schaeffer - Non-Stop.
Lucrarea rămâne supusă hazardului, iar substanța muzicală poate lua aspect reliefat sau de
textură, prin adunarea sonoră.

Muzica românească are un traseu scurt spre această tehnică, prin muzica populară de
stil parlando-rubato a doinei, cântecului lung, a bocetului, chiar și a baladei.

Muzica electronică:

- abandonează instrumentele tradiționale, programe de compoziție.

 Urmează aparatura și mediul electronic pe 2 căi:

1. Exploatarea calculatorului în scopul obținerii de date, încorporate în partituri

tradiționale.

2. Realizarea integrală muzicală a programului preconizat, pe baza căruia se naște

lucrarea (matematizare). Ex: Edgar Wareze- Poem Electrinic.

Minimalism

Apare ca și tehnică de compoziție în anii 60 ca o muzică experimentală în SUA

numită "Școala hipnitică din New York".

Reprezentanți: La Monte Yound, Terry Rily, Steve... (Nu e sigur că lecția e

completă).

Sistemtica ritmului

La nivel macrostructural ritmul= întregul proces de mișcare a tuturor elementelor

sonore, ce înglobează toți parametri muzicali (frecvență, timbru,tempo, etc).

La nivel microstructural ritmul se referă la raporturile în timp din mișcarea sonoră, la

repartizarea în timp a sunetelor sub forma de independent. Acesta se numește ritm muzical și
este un factor independent.

Sistematica ritmului

- ritmul se generează sub formă de succesiune de sunete sau zgomote ca:

1. durate

2. intensități

1. Duratele se organizează din formula ritmică simplă de doua durate(binare) sau trei
durate (ternare).

2. Organizarea ritmului pe suprafețe mai mari (prin asocierea formelor ritmice)

implică și intensitățile(accentele).
 Tempoul= viteza de reluare a evenimentelor sonore în baza unei unități de timp luate
ca etalon.

Ritm= durate, intensități și tempi.

Cultura primitivă prezintă un sistem ce conține toate principiile de acționare ritmică

ce se vor regăsi apoi în toate etapele muzicale.

Antichitatea va aduce metrica prozidică a culturii grecești antice și descoperirea

duratei pronos-protos a ritmului abstract independent de textul literar.

Cultura muzicală creștină va aduce o gândire ritmică nouă diferită în cele două
ramuri ale sale: gregoriană și bizantină.

Renașterea va conștientiza problema ritmului în așa numta musica mensuralis,

consecință a necesității coordonării verticale a vocilor.

Barocul, Clasicismul se definesc prin instaurarea ritmului metric (periodicitatea

accentului) din necesități de simetrie ale discursului muzical instrumental. Clasicismul duce la
apogeu această sistematizare.

Romantismul începe un demers tot mai vizibil de estompare a periodicității și

simetriei atât la nivelul ritmului cât și la cel ar formei muzicale.

Sec XX. a) prima jumătate deschide mai multe căi de evoluție

- compoziții neomodale (Bortok, Enescu, Stravinski). Compozitorii vor reînvia

ritmica muzicilor folclorice. Muzica atonală aduce conceptul de serie ritmică (Boulez).

b) a doua jumătate a secolului demosntrează o libertate tonală a modulării acesteia,

aleatorismul mizează pe improvizație ritmică, unde datorită unei libertăți prea mari detaliul
ritmic nu mai este perceptibil.

Muzica electronică preconizează noi moduri de actiune asupra sunetului, implicit al

ritmului.

Ritmul muzicii primitive:

- au fost sistematizate în studii folclorice și de etnomuzicologie două mari categorii:

1. Ritmul giusto
 2. Ritmul liber (rubato).

Ritmul din categoria giusto:

1. Sistemul ritmic al copiilor

2. Sistemul ritmic de dans

3. Sistemul giusto-silabic

4. Sistemul ritmic axac

5. Sistemul ritmic distributiv (mensionat)

1.Bazat pe existența unor serii ritmice de dimensiuni variabile pe care este textul.
Duratele folosite sunt în raport de 1 la 2, se leagă cu acesta.

2. Folosește tot 2 durate în raport de 1 la 2, accentele pot fi repartizate sunetului prin

deplasarea de accent, se pot elimina sau aglomera ritmic.

3. Este un sistem prozodic ce folosește 2 durate inegale și iddivizibile în raport de 1

la 2. Fiecare silabă din vers devine durată (în colinde).

4. Ritmul axac se sprijină pe 2 durate inegale de 2 la 3.

5. Ritmul distributiv operează cu raporturi de diviziune și acumulare binară sau

ternară a duratelor. Este o componentă atât de sistemul giusto cât și de rubato.

Ritmul rubato

- originea în practicile magice cu recitative și cântări.

a) forma recitativă silabică (parlando-rubato)

b) forma molismatică ostinato (doine)

a) ritmul se încadrează în raportul neproporționalității 1/3, 3/2. Are punte de tangență

cu ritmul giusto.

b) implică melodica excesivă, duratele de bază sunt tot optimi sau pătrimi dar
melosmarea le pulverizează în multiple formule ritmice subdivizionare.
 În cultura primitivă gestionează toate categoriile de sisteme ritmice împreună cu
toate principiile și legile de funcționalitate a lor. Culturile ulterioare vor manifesta preferința
utilizării a unora sau a altora dintre ele.

Sisteme ritmice în creația lui George Enescu

În time ce creația lui Bartok este gestionată de ritmica muzicii populare de dans și
ritmica de colindă(giusto-silabic), muzica lui Enescu este marcată de ritmul muzicii lăutărești
(rubato) și de ritmul giusto.

Clasificarea rubato-ului la Enescu:

1. Rubato folcloric

2. Rubato figural

3. Rubato doinit

4. Rubato structural

5. Rubato structural generativ

1. Realizează saltul de la tipul de rubato agogic specific romantic la rubato-ul

folcloric.

2. Rubato-ul figural promovat celor două rapsorii române, continuă tendința reflexivă
a ritmului. Încadrarea metrică este parțial anihilată, se percepe o globalitate nereductibilă
frazic.

3. Rubato-ul doinit: -este o sinteză a celor 2 timpi anteriori

-se observă utilizarea notelor lungi cu efect de coroană, ca modalitate de separare a

unității melodice.

- atacurile ornamentate sunt generatoare de formule ritmice iraționale.

4. Este o sinteză între agogica romantică, rubato-ul impresionist și rubato-ul doinit.

- substanță curgător-melismatică a discursului

 - libertate de măsurare a duratelor în context liniar vertical

- liniile melodice și proiecțiile lor contrapunctice iau aspect de figurare și

ornamentare

- impresia de continuă evoluție improvizatorică.

5. Curgerea ritmului pare a fi lăsată la libera improvizație.

- aproape fiecărui sunet îi este oferită o lungime pe intensitate

- fructuațiile de tempo, corelate cu variații de expresie

- dinamica foarte variată plus pulsația anulată dau senzația de timp suspendat.

Categoria giusto:

- nu este atât de prezentă ca la Stravinski sau Bartok și se profilează ca o extensie a

sistemului divizionar.

Sistemul divizionar se remarcă printr-o permanentă alternanță determinată la

organizarea ritmică, la discreția accentelor ritmice și melodice.

Baftă la examen :D!!!!