A.

ISTORIA MUZICII UNIVERSALE

2. Renaşterea muzicală
Uneori, virtuozitatea scriiturii polifonice, la care au ajuns compozitorii
din secolul al XV-lea, a împins muzica spre un drum formal, încât tehnica lor a
devenit, la un moment dat, un scop în sine. Aceste tendinţe formaliste au fost
depăşite de creatorii autentici, dornici să realizeze o muzică expresivă şi cu un
conţinut cât mai divers.
Înfloritoare pe teritoriul Franţei de nord şi în Ţările de Jos, muzica
franco-flamandă va îmbina Ars nova franceză şi italiană cu muzica tradiţională
engleză. Prezintă şi note proprii.
În secolul al XV-lea se dezvoltă arta contrapunctului şi compozitorii
dobândesc o libertate în mişcarea vocilor polifonice, libertate care a mers până
la nesocotirea textului literar, reuşind să dea aripi creaţiilor muzicale.

Reprezentati în Franţa cu G. Dufay şi G. Binchois. Preiau teme

gregoriene, le tratează în stil variaţional, ornamentându-le sau modificându-le
pentru a corespunde sensului expresiv dorit.
Prima epoca de înflorire a şcolii franco-flamande este reprezentata de
Guillaume Dufay (1400-1474). El simplifică ritmica şi contribuie la răspândirea
unor clare procedee de notaţie.Dacă în muzica laică el rămâne ancorat de stilul
tradiţional, compunând ballade, rondeau-uri, bergerette, chanson, în cea
religioasă (misse, motete), este mai îndrăzneţ, acordând vocilor un ambitus mai
mare. Uneori apelează la fragmente de cântece laice, Cultivă mult polifonia,
perfecţionând tehnica scriiturii pe mai multe voci, fără să renunţe la
expresivitate.
Madrigalul:
C. Monteverdi: Fiind un maestru al tehnicii polifonice, el încredinţează,
adesea, execuţia madrigalelor unei singure voci, celelalte linii polifonice fiind
atribuite instrumentelor. Îndepărtându-le textul, elocvenţa şi plasticitatea
melodiile sale nu- şi pierd din expresivitate.
Spre finalul secolului, în istoria madrigalului se înscriu două genuri noi,
cel acompaniat şi cel dramatic. În madrigalul acompaniat, vocile umane sunt
înlocuite cu instrumente, si rămânând a fi cântată vocal doar vocea superioară,
păstrând însă ţesătura muzicală polifonică. Madrigalul dramatic sugerează o
acţiune dialogată, în care eroii se exprimă participând la ţesătura polifonică.
Motetul
Motet se numește o compoziție muzicală polifonică bazată pe un text
religios, rareori și laic, scrisă conform regulilor contrapunctului pentru mai
multe voci, în care se suprapun simultan mai multe melodii de sine stătătoare,
astfel că fiecare voce îsi are melodia sa, uneori și text propriu. De obicei,
motetul este interpretat "a capella", fără acompaniament instrumental.
Denumirea provine din latină, unde movere însemna a mișca, pentru a
ilustra mișcarea liniilor melodice suprapuse peste cantus firmus. Denumirea în
latina medievală era motectum, dar se folosea și denumirea italiană mottetto,
spre a descrie mișcarea diferitelor voci, una față de celaltă.
Motete scrise pe texte laice sunt cuprinse în coleția Magnum opus
musicum a lui Orlando di Lasso.
Missa:
Misă (din latină missa) este o compoziție muzicală polifonică religioasă
pentru cor și soliști, pe textul tradițional al liturghiei catolice care se cântă, cu
sau fără acompaniament instrumental, în bisericile romano-catolice în cadrul
liturghiei. Sub numele de misă au fost compuse, începând din sec. al XIII-lea,
numeroase opere vocale a capella destinate să ilustreze textele liturgice. Intre
misele celebre se numără Misa cu patru psalmi de Claudio Monteverdi, Misa în
Si minor de Johann Sebastian Bach, Missa solemnis de Ludwig van Beethoven,
Missa Brevis și Missa Longa de Wolfgang Amadeus Mozart, 14 mise, printre
care Missa in tempore belli, Nelsonmesse, Harmoniemesse, Schöpfungsmesse de
Joseph Haydn, Deutsche Messe de Franz Schubert, Misa solemnă de Hector
Berlioz, Missa de Crăciun și Missa de Paște de Wilhelm Georg Berger, Marea
misă în re minor de Anton Bruckner.
Chansonul francez:
Scoala din Paris creează chanson-ul, expresie specifică a sensibilității
franceze. Chanson-ul aduce o accentuată reflectare a realității, având adeseori
un caracter descriptiv și totodată liric. La aceste însușiri se adaugă și o
puternică accesibilitate. Spre deosebire de creația franco-flamandă, cea a școlii
din Paris are o mai mare consistenta armonica.
Sub influența orientării generale a Renașterii spre poezia antică, poeții
umaniști ai vremii au urmărit reînvierea metrului acestei poezii; compozitorii
care au scris muzică pe aceste texte au respectat, la rândul lor, cu rigurozitate,
construcția metrică a textului, ajungând astfel la o mare diversitate și
flexibilitate a ritmului și la construcția asimetrică a frazelor bazate pe o
permanentă schimbare a măsurii.
Liedul german:
Işi poate găsi izvoarele începând cu secolele XII-XIV în cântul
acompaniat de un instrument sau neacompaniat al minnesängerilor (cultura
germana), al trubadurilor sau al truverilor (actuala Franţă). Trecând prin faze
diferenţiate ce se raportează permanent la contururile geografice dar şi specific
naţionale, acest gen muzical se materializează progresiv şi variat în cadrele sale
delimitate, influenţat fiind în primul rând de factorii muzical şi poetic. Ca notă
specifică generală a miniaturilor vocale cu acompaniament de pian observăm o
stare de armonie a celor trei elemente constitutive ale genului, sau a celor trei
arte imergente în el: poezie, voce, pian, dar şi un filon comun şi anume acela al
folclorului, al cântecului popular. Astfel în Germania ia naştere liedul ce conţine
elementele sale generatoare în simplicitatea cântecelor populare volkslied şi
länder.
Opera italiana.
În jurul anului 1580, Vicenzo Galilei, Ottavio Rinuccini, Jacopo Peri si
altii, condusi de Giovanni Bardi, au pus bazele unei reuniuni intelectuale
umaniste denumite Camerata florentina, a carei activitate muzical-teoretica si
creatoare se desfasura la Florenta.
Prima consecinta a acestei aparitii a fost afirmarea monodiei acompaniate
si a elementelor fundamentale ale melodramei: aria si recitativul.
Spre sfârsitul sec. al XVI-lea au fost scrise primele opere, care însa nu s-
au mai pastrat.
Prima opera care s-a pastrat în întregime este Euridice compusa în 1600
de Jacopo Peri pe un libret de Rinuccini. Aceasta lucrare reconstituie tragedia
antica cu acelasi nume. Spectacolul era realizat cu mai multe personaje, cântând
textul acompaniat de o mica orchestra, într-un cadru scenic organizat. Acesta
avea sa devina actul de nastere al noului gen muzical - opera.
Prima opera care corespundea ideii de spectacol muzical prin
dramatismul recitativelor, inspiratia melodica, folosirea cu ingeniozitate a
resurselor orchestrale, a corului si a baletului a fost Orfeul de Claudio
Monteverdi, reprezentata în 1607, la Roma.
În prima parte a sec. al XVII-lea, Roma s-a afirmat ca un centru în care se
dezvolta opera, cei mai cunoscuti compozitori care au activat acolo fiind Giulio
Caccini.
Claudio Monteverdi (1567-1643):S-a nascut la Cremona si a fost
compozitorul care a deschis drumul operei italiene, fiind în acelasi timp si un
foarte apreciat madrigalist.
Opera Orfeu: actiunea desfasurându-se pe parcursul a cinci acte,
precedate de un prolog, ce glorifica puterea artei cu care era înzestrat Orfeu.
Povestea începe în atmosfera pastorala îndragita de publicul vremii si se încheie
prin interventia salvatoare a zeului Apollo.
Monteverdi investeste subiectul cu un impresionant dramatism muzical,
în care recitativul are o expresivitate aparte. De asemenea, ariile în maniera
arioso se îmbogatesc pe latura lirica, melodicitatea decurgând direct din
muzicalitatea limbii italiene.
Cântecul lui Orfeu este considerat drept primul exemplu de "arie da
capo", care se va dezvolta cu stralucire în evolutia istoriei muzicii de opera
italiene.
Experienta sa de polifonist madrigalist este folosita de Monteverdi în
tratarile corale ale operei, în care ansamblul coral este un personaj purtator al
ideilor dramei. Compozitorul foloseste un aparat orchestral neobisnuit de amplu
pentru acea epoca, valorificând pentru prima data într-o opera forta de expresie
a instrumentelor. Astfel, opera Orfeu de Monteverdi se înscrie printre
capodoperele literaturii muzicale universale.
Christopf Wilibald Gluck este cel care renunta la artificialitatea stilului
italian, cautând expresia simpla, sincera, accentul dramatic natural si profund în
declamatia muzicala, toate în scopul redarii sentimentelor. Prin operele create
de el ( Orfeu -1762, Alcesta - 1766, Ifigenia în Aulida – 1774) câstiga întrecerea
cu compozitorii italieni, punând astfel capat unui nou conflict ivit între
partizanii stilului italian si cei ai noului stil abordat de Gluck.