Sunteți pe pagina 1din 9

GENURILE MUZICALE ABORDATE IN EPOCA BAROCULUI MUZICAL Aparute chiar in Baroc, sau preluate din Renastere, genurile muzicale

preclasice 1[1], instrumentale si vocale, au parte de o dezvoltare insemnata in aceasta epoca baroca, datorita marilor compozitori ce au avut inspiratia de a cultiva noul in muzica, prin explorarea tuturor genurilor muzicale existente, transformarea lor in spiritul vremii si chiar aparitia unor genuri care si-au gasit un loc bine-meritat in creatia muzical-baroca. Ingeniozitatea compozitorului baroc l-a ajutat sa aduca in prim-plan o noua fata a muzicii, cea instrumentala, care pana in Baroc a ocupat un rol secundar,un rol de acompaniament sau de dublare a vocii umane (instrumentul canta la unison cu solistul sau coristul), sau uneori chiar deloc prezenta in creatia unor renascentisti, daca vorbim de inaintasii lor din epoca Renasterii. Muzica instrumentala era slab dezvoltata in Renastere, primatul fiind asigurat de muzica vocala, in al carei ,,altar multi compozitori si-au jertfit inspiratia si au inchinat numeroase capodopere. Prin cercetarile facute asupra muzicii existente, compozitorul preclasic a reusit sa transforme muzica vocala, sau mai bine zis sa faca din muzica instrumentala un ,,partener egal al celei vocale, ba chiar sa isi revendice un prim loc, prin bogatia varietationala cu care se putea prezenta. Daca aparatul vocal are un restrans registru si ambitus, aparatul instrumental are de ales din multitudinea de registre diferite, date de instrumente diferite si de ambitusul mult mai mare pe care il detine. Muzica instrumentala, prin varietatea de instrumente, reuseste sa dea mai mult sens, mai multa expresivitate muzicala, scoate mai bine in evidenta sentimentele ce vor a fi expuse. Muzica instrumentala nu face altceva decat sa vina in ajutorul muzicii vocale, si vor ajunge sa ,,conlucreze, marturie a faptului ca avem de-a face cu niste capodopere imense, atat in genul instrumental cat si in cel vocal-instrumental, numai daca amintim numele celor doi giganti ai Barocului, Hndel si Bach. Genurile muzicale ale Barocului sunt clasificate in 2 categorii: genuri muzicale vocale si genuri muzicale instrumentale. Acestea sunt genuri care s-au dezvoltat sau au aparut in Baroc. In ceea ce urmeaza vom alcatui o scurta prezentare a tuturor genurilor existente in baroc. Muzica vocala cuprindea urmatoarele genuri: 1.Opera este un gen de arta sincretica, in care muzica vocala, instrumentala, orchestrala, miscarea, gestul, mimica, dansul, decoratia si alte elemente specifice spectacolului scenic se imbina intr-un tot unitar, in vederea dezvoltarii si relevarii unui subiect, a unei actiuni dramatice, fiind denumita si teatru liric. Opera utilizeaza multe din elementele teatrului vorbit sau dramatic, precum ar fi scenariul, costumele, decorurile, miscarea scenica si interpretarea. In ciuda acestor asemanari, interpretii operei trebuie sa posede in primul rand calitati vocale deosebite, care confera genului muzical identitatea sa definitorie. Avand origini in antichitate, istoria muzicii europene o fixeaza la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea in Italia, la sfarsitul secolului al XVIIlea in Franta si Anglia si ceva mai tarziu in Germania, cu inceputul secolului al XVIII-lea, aparand ca unul dintre produsele artistice si intelectuale ale puternicei miscari artistice a Barocului; atinge culmile sale de rafinament si perfectiune in secolele ulterioare, al XVIII-lea si al XIX-lea, reverberand puternic pana in secolul XX, fiind generata si perpetuata mai ales de compozitorii italieni, germani si austrieci. Opera este si ea impartita in 4 sub-genuri: a. Zarzuela este o forma incipienta a genului de opera, aparuta in Spania secolului al XVII-lea, in care predominau atat tendintele lirice, dar si cele de comedie. Alaturi de 1

cantareti solo si cor apareau si dansatori, iar dialogurile vorbite, detineau un rol important. De fapt, zarzuela s-a format ca gen al muzicii corale, instrumentale si a dansului. Denumirea de Zarzuela vine de la un pavilion de vanatoare al familiei regale spaniole din apropierea Madridului Zarzuela de Prado unde se puneau frecvent in scena asemenea spectacole. Printre fondatorii genului il amintim pe Colderan de la Borca, libretist si muzician, cu spectacolele El laurel de Apollo si Celos. b. Opera seria sau mai des numita si dramma per musica, este un termen italian care se refera la nobilul si ,,seriosul stil al operei italiene, care a predominat in Europa de prin anii 1710 pana in 1770, aproximativ. Termenul insesi a fost foarte rar folosit in acel timp, si a inceput sa fie utilizat numai dupa ce opera seria a devenit demodata si vazuta ca un gen muzical deja intrat in istorie. A fost produsa nu numai in Italia, dar si in Austria, Anglia, Germania, chiar si in Spania si in alte tari, fiind mai putin populara in Franta, deoarece era preferat genul national al operei franceze. Printe compozitorii acestui gen se numara Alessandro Scarlatti, Johann Adolf Hasse, Nicola Porpora, Leonardo Vinci 2[2], Georg Friedrich Hndel, in Baroc, si apoi mai tarziu, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, Tomasso Traetta, Ch.W. Gluck si W.A. Mozart. c. Opera comica sau opera buffa, cum era numita in Italia, este un gen de opera francez care contine dialoguri vorbite. Prima referinta la acest nume este opera Tlmaque a lui A.R. Lesage (1715), dar traditia acestui gen a strabatut chiar pana in secolul XX. Termen asociat cu teatrul din Paris cu acelasi nume, este, in pofida numelui sau, nu neaparat comica cu adevarat, opera Carmen( G. Bizet), cea mai faimoasa opera comica, este de fapt o tragedie. Este uneori confundata cu versiunea franceza din secolul al XVIII-lea a operei buffa italiana, care este numita opra bouffon( diferita din nou de opra bouffe din secolul al XIX-lea). d. Opera-balet a fost un gen popular al operei baroce franceze. Ea difera de elevatele tragdie en musique practicate de catre Jean-Baptiste Lully in multe din operele sale. Operabalet consta intr-un preludiu urmat de un numar de acte de sine statatoare( numite si entres= intrari), adesea grupate in jurul unei singure teme. Aceste acte individuale pot fi de asemenea interpretate independent, in cazul ca aceste acte sunt cunoscute ca acte de balet. Prima lucrare a acestui gen este considerata a fi LEurope galante a lui Andr Campra3[3](1697). Les Indes galandes(1735) si Le ftes dHb(1739) sunt alte doua faimoase lucrari ce apartin lui JeanPhillipe Rameau. 2. Oratoriul gen de muzica vocal-simfonica de ampla dimensiune, care are la baza un libret cu o desfasurare dramatica, cu un continut religios sau laic. Ca structura si desfasurare, poate fi asemanat cu opera, doar ca este prezentat fara decor si costume, in biserici sau in salile de concert, chiar daca au fost si incercari moderne de a pune in scena, sub forma de spectacole, diferite oratorii. Apare cam in aceeasi perioada cu opera, pe la sfarsitul secolului XVI si inceputul secolului al XVII-lea, in Italia. Daca opera trateaza subiecte cotidiene, istorice, din viata sociala a oamenilor, oratoriul are la baza subiecte sacre, preluate din Sfanta Scriptura sau din alte scrieri religioase, scrise in limba latina la inceput, apoi si in alte limbi. Structura oratoriului contine de obicei o uvertura instrumentala, apoi variate arii, cantate de solistii vocali, recitative, folosite de obicei pentru a pregati in avans subiectul( cel care avea partea de recitativ avand rol de ,,povestitor, care spunea ce avea sa se intample mai departe) si corurile, uneori monumentale si cu menirea de a exprima un sens 2 3

glorios lucrarii. In mod frecvent, aparatul instrumental pentru corurile oratoriilor cuprindea timpani si trompete, tocmai pentru a da un sens maret si expresivitate. Una dintre primele lucrari ale genului a fost La Rappresentazione di anima e di corpo a lui E.de Cavaliere(1550 1602) si multe altele intre care amintim Messiah de G.F.Hndel (fiind considerat primul oratoriu scris in limba engleza), Israel in Egypt, Samson, Judas Maccabeus(tot din creatia lui G.F.Hndel) Oratoriul de Craciun a lui J.S.Bach sau Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, singurul oratoriu pastrat al lui A. Vivaldi. 3. Pasiunea gen muzical aparut inca din secolul VIII, dar care ia amploare mult mai tarziu, in secolul XV, prin Orlando di Lasso(1532-1594, compozitor franco-flamand renascentist, contemporan cu G.P. da Palestrina) si William Byrd( 1534?, 1543- 1624, compozitor englez renascentist) si mai ales in epoca Barocului, prin A. Scarlatti si alti compozitori, ce au pregatit apogeul acestui gen in creatia lui J.S. Bach JohannesPassion(1723) si Matthus-Passion(1729). Tema predominanta in pasiune este bazata pe nararea Evangheliilor, infatisand episodul patimilor lui Isus Hristos, care duc la rastignire. Asemanatoare cu oratoriul, pasiunea cuprinde arii, recitative, duete, trio-uri, structuri specifice muzicii polifonice( si unele omofone); pe langa ansamblul coral, apar si solisti, iar orchestra capata un rol tot mai important in desfasurarea dramaturgiei muzicale. 4.Missa ( muzicala) - gen muzical cu precadere coral, ce are la baza texte din cultul catolic si, din punct de vedere muzical, variante ale cantecului gregorian. Daca la inceput partea vocala prezentata in slujbele religioase era mai mult monodica, ulterior, odata cu dezvoltarea polifoniei (secolul XIV), partea corala va contine o scriitura pe mai multe voci. In cadrul missei, recitarea rugaciunii se imbina cu interventii ale corului, uneori a solistilor. Missa are o structura de 6 parti, care impreuna constituie Ordo Missae ordinea partilor missei: Kyrie eleison( Doamne miluieste), Gloria(Slava), Credo(Crezul), Sanctus(Sfant), Benedictus(Binecuvantat) si Agnus Dei(Mielul Domnului), fiecare parte avand un text prestabilit, in limba latina. Dintre compozitorii preclasici care au avut incercari de compozitie a missei se numara Giovanni Gabrielli, Girolamo Frescobaldi, Giovanni Battista Pergolesi si Johann Sebastian Bach cu lucrarile sale, Missa in si minor si Missa Brevis, importante capodopere ale genului. 5. Cantata este un gen vocal-instrumental ce cunoaste o mare raspandire in toate tarile. A aparut in secolul al XVII-lea, pana la mijlocul secolului al XVIII-lea fiind destinata doar unei voci soliste acompaniate, adaugandu-se ulterior corul. In secolul XVIII, devine un gen muzical principal in cadrul Bisericii Evanghelice. Structura se amplifica treptat, introducandu-se, alaturi de partile solistice, corul, aria, arioso4[4], recitativul, acompaniate de orga sau de formatii instrumentale. Miscarile in cantataa se diferentiaza ajungand la 3-4 parti. Daca in secolul XVII cantata apartinea muzicii de cult folosite in biserica, ulterior ea va fi interpretata si in salile de concert, in continutul predominant religios va apare o prezenta tot mai larga a textelor cu caracter laic. J.S.Bach este unul dintre compozitorii care are peste 200 de cantate, in care se poate observa evolutia genului, atat in continut, cat si in forma. Creatia sa cuprinde cantate religioase(ex. Gott ist mein Knig), cat si laice( Phoebus si Pan, Cantata sateasca, Cantata cafelei). Contributiile compozitorilor A. Stradella, A. Scarlatti, J.-P. Rameau, D. Buxtehude, G.P. Telemann, G.F. Hndel raman ca etape importante in evolutia genului. 6. Anthemul motet anglican, pe text biblic cunoscut inca din secolul XVI, scris pentru cor, cu text in limba engleza. Aparitia si dezvoltarea genului este o consecinta directa 4

a introducerii limbii nationale in biserica. Anthemul este conceput pentru cor, solisti vocali si orga sau formatii instrumentale in care predomina factura polifonica. Prin lucrarile lui Purcell, dar mai ales intr-ale lui Hndel, anthemul se aproprie de cantata religioasa. Structura anthemului este determinata de text. Se poate observa in muzica de anthem o interesanta imbinare intre liniile melodice ale solistilor si acompaniamentele orchestrei, ca si folosirea procedeelor si formelor specifice polifoniei, cum sunt imitatia, fugato-ul 5[5] si fuga. Anthemul are in general o melodica modala, diatonica, cu putine intrepatrunderi cromatice, fiind un gen popular si astazi in Anglia. 7. Coralul gen muzical, prin particularitatile sale de continut(meditatie, liniste, reculegere etc), structura sa fiind fixata de sensul si de corespondenta muzicii cu versul. Ritmul este determinant in conturarea unui coral, de cele mai multe ori nu este prea variat, predominand valorile mari egale( note intregi, doimi, patrimi, optimi). Coralul are intotdeauna expunere melodica simpla, si este interpretat de un cor mixt. In evul mediu, coralul era cantat la unison in bisericile catolice, si pe mai mutle voci la protestanti. Importanta coralului a crescut foarte mult dupa Reforma lui Martin Luther(1484-1546). El sia dat seama de puternica influenta si rolul care muzica il poate avea in practica de cult. A cules melodii profane si le-a adaptat texte bisericesti. Mai mult, a si compus unele melodii necesare cultului. Cunoscand o mare pondere in muzica bisericeasca, coralul va capata o larga raspandire si in muzica laica. Mai tarziu, J.S.Bach a prelucrat coralele lui Luther in stil preclasic pentru slujbele religioase cuprinse in misse, imnuri, fugi etc. Bach este, inca o data, cel care a excelat in arta coralului preclasic, pe langa celelalte genuri carora s-a dedicat cu atat de multa vointa si pricepere. Muzica instrumentala, spre deosebire de cea vocala, este mai bogata, prin varietatea mai mare de genuri. Muzica instrumentala preclasica cuprindea urmatoarele genuri: 1. Concerto grosso gen muzical instrumental din familia genului de concert. Denumit si ,,marele concert, este specific perioadei in care predomina stilul polifonic, dar continand si multe elemente proprii omofoniei, in ceea ce priveste planurile tonale, precum si o linie melodica principala, cantata de unul sau mai multe instrumente, in timp ce restul ansamblului acompania. Unul dintre elementele definitorii ale concerto-ului grosso este dialogul intre concertino( solist sau grup solistic) si ripieno( ansamblul orchestral).Concerto grosso a avut un numar variabil de parti: la inceput cinci miscari, destinat orchestrei de coarde, dupa care miscarile s-au redus la trei-patru, formatia a devenit mixta, prin introducerea instrumentelor de suflat. Compozitorii italieni maestri ai genului au realizat lucrari apreciate si in zilele noastre. Sa ii amintim pe A. Corelli, Giuseppe Torelli, A. Vivaldi, urmati de B. Marcello, Francesco Geminiani, Piedro Antonio Locatelli si altii. A cunoscut o mare raspandire si printre lucrarile compozitorilor germani, ca G.Ph.Telemann, cea mai inalta treapta de realizare fiind atinsa in opera lui J.S.Bach si G.F. Hndel( acesta din urma si in Anglia). 2. Fuga - prin acest termen se intelegea la sfarsitul secolului XIV - un canon, ajungand in secolul XV sa fie considerata o imitatie. De abia in secolul XVII fuga primeste actualul ei sens. Originea fugii o gasim in evolutia diferitelor forme polifone si in special, a motetului vocal si a ricercarului instrumental. Compozitorul care a realizat sinteza a tot ce s-a scris pana la el, deschizand, in acelasi timp perspective noi continutului si formei de fuga a fost Johann Sebastian Bach.Prin lucrarile sale Clavecinul bine temperat si Arta fugii, Bach a fundamentat stiintific si expresiv principiile de structurare a acestei forme, demonstrand, prin 5

modele neegalate pana in zilele noastre, perspectivele mari si potentialul inepuizabil al fugii. In functie de numarul temelor, o fuga poate fi simpla, dubla, tripla. Deasemenea o fuga poarta in titlu numarul de voci pentru care este compusa. Cele mai frecvente fugi sunt cele la trei si patru voci, iar mai rare sunt cele la doua voci si cinci voci. Ca structura, o fuga se imparte in doua sau trei sectiuni: expozitie, divertisment si eventual repriza sau incheiere. Altfel definit, o fuga este un tip de compozitie contrapunctica sau o tehnica de compozitie pentru un numar fix de parti, referindu-se in mod normal la voci. In Evul Mediu, termenul a avut o vasta folosinta pentru a indica orice lucrare in stil de canon, iar in Renastere, termenul de fuga era folosit pentru a denota lucrarile muzicale imitative specifice. Pana in secolul XVII, termenul de fuga era descrisa in mod obisnuit ca si cea mai completa procedura dezvoltata de contrapunctul imitativ. O fuga incepe cu tema principala, subiectul, care dupa aceea se canta la fiecare voce in imitatie. Dupa ce fiecare voce a prezentat tema, expozitia e completa, fiind urmata ocazional de un pasaj de legatura, sau episod, dezvoltat din materialul anterior( din expozitie). In plus, intrarile subiectului( sau temei, cum mai este denumita) sunt auzite apoi si in tonalitati diferite de cea initiala. In finalul fugii, tema este expusa inca o data, pe rand, la toate vocile, in tonalitatea initiala, aceasta etapa purtand numele de reexpozitie sau repriza, sfarsitul lucrarii prezentand adeseori o coda. In acest sens, fuga este mai degraba un stil de compozitie, decat o structura fixa. Forma de fuga s-a dezvoltat in secolul XVII de la formele timpurii ale compozitiilor contrapunctice, ca ricercarele imitative, capriciile, canzonetele si fanteziile. Compozitori din Barocul mijlociu si tarziu, ca Dietrich Buxtehude(1637-1707) si Johann Pachelbel(1653-1706) au contribuit foarte mult la dezvoltarea fugii, ea castigand o maturitate deplina in lucrarile lui J.S.Bach. Odata cu declinul sofisticatelor stiluri contrapunctice la sfarsitul epocii baroce, popularitatea fugii ca stil de compozitie a decazut, in cele din urma dand prioritate formei de sonata. 3. Suita este un set de lucrari instrumentale sau orchestrale cantate in mod normal impreuna, ca o lucrare instrumentala separata, ce nu acompaniaza o opera sau o piesa de teatru; gen muzical alcatuit din mai multe miscari contrastante ca expresie si miscare. In epoca Barocului, aceste piese erau de obicei in aceeasi tonalitate. Suita are in componenta sa 4 parti: a. Allemanda este unul dintre cele mai populare forme de dansuri instrumentale in muzica preclasica, un dans popular de origine germana, cunoscut inca din secolul XVI, suferind in decursul timpului transformari de ordin melodic, ritmic si mai ales de structura, fiind un element ,,standard pentru suita. Initial, allemanda constituia prima parte a suitei, inaintea courantei, dar mai tarziu, a fost in general precedata de o parte introductiva, ca de exemplu un preludiu. Allemanda atinge cea mai evoluata forma in suitele instrumentale si orchestrale ale lui J.S.Bach. Compozitorii precursori sau contemporani cu Bach, ca de exemplu Froberger, Lully, Rameau, Mattheson si altii, aduc elemente noi in cristalizarea suitei preclasice si respectiv a allemandei, dar cuvantul hotarator de sinteza l-a avut tot J.S.Bach. El stabileste cele patru dansuri obligatorii ale suitei preclasice, allemanda fiind primul dans cu urmatoarele caracteristici: tempoul allegro, allegro moderato, moderato( indicatia de Andante nu este specifica, chiar daca in lucrarile lui Bach, intalnim uneori allemanda in acest tempo); masura binara de 2/4 sau 4/4; anacruza de saisprezecime; uniformitate ritmica din valori mici; forma bipartita simpla. Temele sunt construite pe baza unuia sau a doua motive, care se amplifica prin prin folosirea diferitelor procedee specifice muzicii polifonice. b. Couranta dans popular de origine franceza, cunoscut din secolul XVI, in tempo vioi( vivace, allegro vivace) si in masura ternara( 3/4, 3/8, 3/2). Din secolul XVII, couranta

stilizata, polifonizata, a fost introdusa in suita preclasica, ca a doua miscare dupa allemanda si inainte de sarabanda. Forma de couranta este bipartita, iar linia melodica are uneori o miscare uniforma de optimi sau triolete de optimi. In secolele XVII si XVIII couranta a cunoscut o larga raspandire in Italia. Archangelo Corelli a folosit couranta in Concerto grosso op.6. Acest dans apare, de asemenea, si in alte lucrari instrumentale ale compozitorilor italieni( sonate, concerte,etc.) c. Sarabanda dans vechi spaniol si provenit se pare din Mexic, care a emigrat cu colonistii spanioli peste Atlantic, in Spania secolului XVI. Sarabanda este un dans cu miscare lenta, in masura de 3 timpi, avand ca trasatura distinctiva ca timpii 2 si 3 din masura sunt adesea legati, dand un ritm distinctiv de patrimi si doimi in alternanta. Doimile sunt cantate astfel pentru a corespunde cu miscarea pasilor in dans. Mai tarziu, a devenit o parte traditionala a suitei in timpul epocii baroce, mai ales in suitele pentru violoncel ale lui J.S.Bach. Sarabanda preclasica de obicei era de trei ori mai lenta decat varianta originala spaniola mult mai miscata, in spiritul interpretarilor curtenitoare europene ale multor dansuri latine. Poate cea mai faimoasa sarabanda este anonima La folie espagnole a carei melodie apare in lucrarile a zeci de compozitori din timpul lui Monteverdi si Corelli pana in zilele noastre. d. Giga dans popular englez, originar probabil din Irlanda sau Scotia, care capata o forma stabila de-abia in suita preclasica. Giga a fost introdusa in suita in secolele XVII si XVIII ca ultima parte a tipului de baza: allemanda, couranta, sarabanda, giga. A cunoscut o larga raspandire printre compozitorii preclasici italieni, francezi si germani, mai ales din perioada mijlocie a Barocului. Are o metrica compusa, cu masuri de 6/8, 6/4, 9/8 sau 12/16. Giga a fost una dintre cele mai comune parti finale in suita baroca. Alte doua dansuri, care au fost introduse ocazional in suita preclasica de catre compozitori ca G.F.Hndel si J.S.Bach sunt gavota si menuetul, amandoua de origine franceza. Gavota dans popular francez, in masura de 4/4 sau 2/2 cu un tempo moderato. Trasatura ritmica distinctiva a gavotei originale este aceea ca fraza muzicala incepe la mijlocul masurii, intr-o masura de 4/4 sau 2/2 incepand pe a treia patrime din masura. In Baroc, gavota apare in lucrarile lui Corelli, Vivaldi, Couperin, iar J.S.Bach a folosit-o in Suitele franceze si engleze pentru pian, in Sonatele sau Partitele pentru vioara solo. Menuetul dans popular francez, ce a cunoscut o ampla raspandire si apreciere la sfarsitul secolului al XVII-lea si pana la inceputul secolului XIX. Melodia expresiva, cantabila, prezenta contrastului armonic-modal, miscarea continua nu prea repede , masura ternara de 3/4 au asigurat menuetului o raspandire si o apreciere foarte mare. In perioada baroca, menuetul a fost introdus in suita de catre J.S.Bach si G.F. Hndel, dar cunoaste o larga raspandire in special in perioada clasica vieneza. 4. Sonata notiunea de ,,sonata se foloseste atat pentru determinarea unui gen muzical instrumental, cat si pentru precizarea, uneia dintre cele mai complexe forme muzicale. Termenul era folosit in secolul XVI pentru a diferentia o piesa instrumentala (ce trebuia sa fie sunata) de una vocala (care trebuia sa fie cantata), avand indicatia cantare. In secolele XVII si XVIII coexista doua genuri muzicale sub denumirea de sonata, genuri ce au pregatit afirmarea sonatei clasice. Este vorba de sonata da chiesa (sonata de biserica), sonata interpretata numai in cadrul respectiv de biserica si, sonata da camera (sonata de

concert), al carei continut laic cerea prezenta acesteia in diferite ocazii ivite fie in cadrul familial, fie in concertele publice. De fapt, cele doua se intitulau la inceput trio-sonata, intrucat erau scrise pentru trei instrumente. Sonata da chiesa avea in structura sa un numar de 3 pana la 5 miscari, cuprinzand de cele mai multe ori o introducere in tempo lent, cu sonoritati acordice, nu intotdeauna atingand dimensiunea sau semnificatia unei parti de sinestatatoare, o parte mai miscata allegro cu caracter fugato, urmeaza o parte lenta, cu caracter cantabil, si o parte vioaie, de obicei cu un caracter dansant, care utilizeaza de asemenea elemente fugato. Caracterul dansant apare mai tarziu, odata cu tendintele de apropiere dintre cele doua tipuri de sonata. Au compus sonate da chiesa Battista, Corelli, Bach, Hndel, si altii. Sonata da camera, are un caracter predominant dansant, alcatuita din dansuri si cantece de origine populara, adica o suita cu caracter net laic. Pentru a semnala modul in care a inceput contopirea intre cele doua tipuri de sonata, putem prezenta Triosonata nr.4 de J.S.Bach, scrisa pentru flaut transversal, vioara, violoncel sau cembal si prezinta un ansamblu din patru miscari. Partile nu poarta denumiri, iar caracterul lor apartine mai mult sonatei da chiesa, desi ultima parte, prin optimism, vioiciune si dinamica, punand un semn de intrebare in privinta caracterului sonatei. 5. Partita denumire data, in secolele XVI si XVII unei piese instrumentale dintr-un ciclu de variatiuni. La J.S.Bach se intalneste acest termen in lucrari ce contin variatiuni pe o tema de coral( de exemplu, Partita pentru orga pe tema coralului Christ, du bist der helle Tag. Cu timpul, in secolele XVII si XVIII, partita devine sinonimul italian al suite preclasice. Diferenta dintre partita si suita consta in componenta si prezentarea mai libera a succesiunii partilor, si nu in ordinea precisa din suita. J.S. Bach a scris partite pentru vioara solo sau pian, cu alta semnificatie decat aceea de a constitui variatiuni, si apropiata de suita. De exemplu, Partita a II-a pentru pian este alcatuita din sase miscari: Sinfonia, Allemande, Courante, Sarabande, Rondo, Caprice. Comparand cu Suita franceza nr.2 pentru pian, de acelasi compozitor, cu miscarile specifice suitei: Allemande, Courante, Sarabande, Menuet, Gigue, putem sesiza usor asemanarile si deosebirile dintre cele 2 genuri. 6. Canzona un cantec de dragoste, originar din Franta inca din secolul XIII, cu o linie melodica simpla, acompaniate de doua sau mai multe instrumente. Trecand prin transformarile Renasterii, ajunge in Baroc sa fie utilizata ca tema de ricercar, fuga, tema pentru variatiuni, ca piesa vocala pentru cor, in creatia unora ca Frescobaldi, Buxtehude si a lui Bach. 7. Simfonia termen provenit din greaca, syn=impreuna, phonie=voci, sunete. Cu radacini inca din Antichitate, simfonia ajunge in Baroc sa determine genul instrumental de cel vocal, ca de exemplu, in editia originala a Inventiunilor pentru pian la trei voci, Bach a folosit acest termen pentru determinarea lor ca forma si gen. Prin compozitorul italian A.Scarlatti, simfonia se prezinta ca si uvertura(orchestrala) pentru opera, si sinonim cu aceasta. Simfonia este un gen care a inflorit mai tarziu, in Clasicism, intr-o forma mult mai elaborata si perfectionata. 8. Fantezia gen muzical fara o structura fixa, cu un caracter improvizatoric, o piesa instrumentala sau orchestrala cu forma libera si care, in consecinta, nu se incadreaza in vreuna din formele determinate, desi, in cadrul ei, pot exista delimitari de sectiuni cu forma de lied, fugatto, etc. De asemenea, principiul variational poate fi intalnit in multe fantezii. In timpul lui J.S.Bach, fantezia a fost inlocuita cu preludiul, avand rol de piesa introductiva la fuga, cu toate ca in creatia sa gasim exemple contrare, cum ar fi Fantezia si Fuga in sol minor. Totusi, in Clavecinul bine temperat, piesa introductiva la fuga este exclusiv

preludiul. Mai tarziu, in Clasicism, genul a evoluat, fanteziile pentru pian ramanand remarcabile, ca cele ale lui Mozart, Beethoven, Liszt sau Chopin, in perioada Romantismului muzical. 9. Ricercar este o veche forma instrumentala in stil polifon. In Baroc, isi pastreaza denumirea, in creatia compozitorilor Froberger, Pachelbel, Buxtehude si altii, desi este tot mai mult asociata cu fuga, adica fuga ricercata. Doua ricercare celebre, scrise de J.S.Bach in Ofranda muzicala(1747), desi poarta aceasta denumire, sunt in fond tot fugi. Cand forma sa ,,comprimat, prin reducerea temelor, s-au creat conditiile pentru aparitia formei de fuga. Prin lucrari ca si Clavecinul bine temperat a lui Bach, ricercarul este o forma de tranzitie spre forma de fuga prin fuga ricercata , devenind o forma depasita, atentia compozitorilor se va polariza pe fuga. 10. Toccata gen muzical aparut in secolul XVI, pentru lauta(luth) sau orga, cu un caracter improvizatoric, miscare vie si dinamizata. In Baroc, toccata a fost folosita ca preludiu la fugi, continand in aceasta ipostaza multe acorduri bogat ornamentate. Printre compozitorii care au compus nenumarate si apreciate lucrari se numara G.Frescobaldi, J.J.Froberger, apoi Alessandro si Domenico Scarlatti, D.Buxtehude si J.S.Bach. Buxtehude incepuse sa scrie pentru fugi toccate si preludii, practica preluata si de J.S.Bach, introducand in ele multe imitatii si fugatto-uri. Ulterior, Bach a inlocuit definitiv tocatta ca parte introductiva a fugii, in special in Clavecinul bine temperat, prin preludiu. Printre lucrarile de exceptie putem aminti celebra Toccata si fuga in re minor a lui J.S.Bach. 11. Preludiul denumire data in secolele XV si XVI pentru introducerea unor piese scrise pentru lauta sau instrumente cu claviatura (clavecin, orga), apoi in secolul XVII folosit ca introducere la unele compozitii cu caracter religios, fiind sinonim cu preambulul, intrucat amandoua aveau rolul de a pregati atmosfera si tonalitatea unei piese muzicale. Se mai scriau preludii pentru diferite dansuri, motete sau madrigale. Chiar daca in unele lucrari, Bach a preferat denumirea de uvertura, ca si in cazul Suitelor pentru orchestra, a avut cam acelasi rol al preludiului. Tot Bach a incetatenit, in Clavecinul bine temperat, rolul preludiului ca parte introductiva a unei fugi, avand o factura predominant polifona, cateodata acordica, in care, de multe ori, caracterul improvizatoric este evident. Pana la Bach nu exista o denumire precisa a piesei introductive pentru fuga, folosindu-se cateodata si fantesia, capriccio, toccata, preambulum. Insusi Bach le mai utilizeaza, dar in Clavecinul bine temperat adopta in mod absolut termenul de preludiu. 12. Ciaccona gen muzical ce face parte din categoria variatiunilor polifonice. Caracteristicile unei ciaccone obisnuite este o tema de 4-8 masuri, intr-un tempo rar si masura ternara ( 3/4). Tema se expune de obicei la bas, slujind ca fundal pentru suprapunerea celorlalte voci, care expun variatiunile ce contrapuncteaza tema. Ciaccona a fost la origine un dans popular adus din Mexic in Spania, dupa care s-a raspandit in Italia si Franta, existand asemanari cu passacaglia dans popular italian, amadoua genurile fiind acceptate in muzica culta s suferind oarecum niste transformari. Totusi exista o diferenta intre cele doua genuri. Passacaglia in do minor pentru orga si ciaccona din Sonata pentru vioara solo in re minor de J.S.Bach sunt modele ale genurilor respective. In Ciaccona in re minor, constatam ca Bach a pastrat un element traditional, al planului tonal-modal alternativ. Lucrarea este impartita in trei sectiuni, dupa urmatorul plan: sectiunea I re minor, sectiunea II re major si sectiunea III re minor.

13. Passacaglia - acest gen muzical a fost initial un vechi dans de origine populara, cunoscut intai in Spania si apoi in Italia, aparand la inceputul secolului XVII ca si piesa pentru chitara, avand caracteristici comune cu ciaccona privind expunerea temei, tempo-ul si masura ternara. Principul ,,ostinato-ului prin repetarea variata a unui fragment muzical, nu mai mare de 2-4 masuri, constituie procedeul esential prin care se construieste piesa. Este introdusa in diferite dansuri, in variatiunile pe tema unei arii sau in muzica de scena. A fost introdusa de asemenea in opere, in balete( mai ales de compozitorii francezi preclasici), in suite instrumentale. In opera lui Bach, ea se metamorfozeaza, devenind o forma a variatiunii polifonice. 14. Preludiul coral este o compozitie religioasa scurta pentru orga, folosind un ambitus coral. A fost un stil predominant in epoca Barocului muzical german, castigandu-si suprematia in lucrarile lui J.S.Bach, care a scris 46( cu al 47-lea neterminat) exemple ale acestei forme in lucrarea Orgelbchlein. Functia liturgica a preludiului coral in Baroc este inca dezbatuta. O posibilitate este aceea de a fi fost folosit pentru a introduce imnul cantat de congregatie, de obicei intr-o biserica protestanta si mai ales in Biserica Lutherana. Desi avea o structura polifonica, melodia se putea percepe. Exista uneori o linie obligato deasupra sau sub linia melodica. Ca un gen muzical independent, preludiul coral a luat fiinta in lucrarile lui D.Buxtehude, au continuat in creatia lui Bach, in creatia romantica a lui J.Brahms si Max Reger, continuand sa fie compuse si in zilele noastre.