Sunteți pe pagina 1din 4

Muzica uşoară românească de altădată

Muzica uşoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit prin raportare la alte genuri de
muzică. În mod nejustificat, denumirea capătă, nu de puţine ori, o tentă depreciativă. Muzica uşoară, fiind
mai veche decât multe alte genuri promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe grade de
deschidere în privinţa cronologiei, dar în sens general se vorbeşte în ziua de astăzi de muzica creată
începând cu a doua jumătate a secolului XX.

sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă

Echivalente în alte limbi


Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare circulaţie, iar acolo unde există sintagme
similare, înţelesul lor poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei româneşti sunt
franţuzescul musique légère şi sintagma englezească easy listening (care s-a răspândit şi în alte limbi - de
exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele muzicii uşoare sunt împărţite între subgenurile
music-hall, light music, beautiful music ş.a., astfel încât o relaţie de echivalenţă precisă nu poate fi
stabilită.
Totuşi, mergând pe criteriul limbii, nu se poate conchide că muzica uşoară există numai în România,
ci este şi situaţia altor culturi (de pildă, cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de stilistica
dată. Asemănarea muzicii uşoare româneşti cu cea franceză, italiană ş.a.m.d. se justifică în primul rând ca
un număr de influenţe exercitate din afară. (De pildă, o contribuţie însemnată în anii şaizeci au avut-o
turiştii străini, veniţi din toată Europa pe litoralul românesc al Mării Negre. Fie melomani care aduceau cu
ei înregistrări la modă în ţara lor, fie interpreţi străini care susţineau concerte, astfel de surse erau de mare
interes pentru artiştii români, angajaţi pe timpul verii la restaurantele de pe litoral.)

Semnificaţii
Muzica uşoară, în conştiinţa publicului actual, îşi are rădăcinile situate nu mai devreme de anii 1950.
În consecinţă, cadrul ei este determinat prin opoziţie cu alte genuri ale muzicii de consum (muzica rock,
chiar şi pop), în funcţie de context. Uneori, ea este prezentată ca însumarea tuturor acestor genuri şi pusă
în opoziţie cu muzica de factură cultă.

Istoric
Cultura europeană timpurie
Mai sus s-a arătat de ce muzica uşoară românească va fi folosită ca punct de pornire pentru a
urmări graniţele – şi aşa, dificil de trasat, ale – genului privit din perspectiva mondială, pe parcursul
evoluţiei ei. Originile nu pot fi delimitate cu claritate, dat fiind că Europa [nu va fi luată în considerare
istoria muzicii gustate de popor pe alte continente, decât acolo unde ea a fost adusă de europeni (de
exemplu, în Americi). Aceasta, pentru că, în ciuda răspândirii largi în secolele XIX-XX pe toate
continentele, modelul muzicii uşoare, aşa cum se face referire în mod obişnuit, este de origine europeană.]
a avut dintotdeauna un fond al muzicii maselor.[Se face referire la muzica populară într-un context lărgit
(corect), incluzând genuri atractive din mai multe peisaje stilistice: din folclorul muzical se consideră
muzica de divertisment sau melodiile cu mare răspândire; se adaugă repertoriul orăşenesc, nu neapărat
folcloric (deci, nu prezintă toate caracterele folclorului).]
Grecia antică consemnează apariţia modului lidic (lydisti, ionicul sau majorul natural), specific
muzicii tinerilor şi privit de învăţaţi ca un sacrilegiu, temei al unei muzici decadente.
Evul mediu european înfăţişează o muzică disciplinată, severă, de origine savantă, care se lasă
treptat inspirată de practicile muzicii din popor, împrumutându-i speciile de scurtă durată, modelul de cânt
vocal, muzica instrumentală şi orchestraţia specifică.
O dată cu deschiderea făcută de Renaştere, muzica maselor şi muzica cultă se apropie mai mult
stilistic.
Muzica poporului şi muzica „clasică“ europeană
Din baroc (primă epocă a tonalităţii, desemnând cel mai „firesc” sistem sonor utilizat şi astăzi),
creatorii culţi îşi aleg ca sursă preţioasă muzica şi dansurile practicate de popor. Suitele de dansuri baroce
pornesc de la dansuri populare, caracteristicile metrice şi agogice (tempo), păstrându-se ca atare într-o
primă etapă (amintim ciacona, giga, sarabanda, menuetul). În timp ce menuetul face deliciul secolului
XVIII, secolul XIX va prelua un nou dans popular în trei timpi, valsul.
Până în secolul XIX, muzica savantă se apropie şi depărtează de publicul simplu în câteva ocazii
succesive; Romantismul târziu reprezintă desprinderea de ascultătorul neiniţiat, prin continua
intelectualizare a limbajului muzical (şi părăsirea tonalităţii pentru alte sisteme, create artificial);
consonanţele pierd numeric în faţa disonanţelor. Drept mărturie actuală a procesului în cauză stă aşa-
numita „muzică contemporană”, foarte pretenţioasă cu ascultătorii ei, adesea disonantă şi neatrăgătoare la
primul nivel de lectură.
Începutul la români
Situaţia prezentată este, totuşi, tipică Occidentului european; până la formarea „Şcolilor naţionale” în
nordul şi estul Europei, lucrurile s-au desfăşurat aici într-un regim mai lent. Demarcaţia muzicii create de
popor de tendinţele muzicii culte este cu atât mai evidentă.[O remarcă interesantă se poate face în privinţa
sistemelor ritmice utilizate – Occidentul foloseşte cel mai mult ritmul divizionar (numit „apusean” de unii
muzicologi români), atât în creaţia populară, cât şi în cea cultă, în vreme ce numai folclorul atestă în alte
ţinuturi europene mai mult de şase sisteme ritmice diferite, în contrast cu muzica savantă].
Românii nu resimt influenţele culturii vestice într-o prea mare măsură (Transilvania traversează o
quasi-Renaştere târzie, unde intră şi elemente de baroc), iar muzica păstrează până la jumătatea secolului
XIX sonorităţi orientale, atât în muzica de cult (de rit bizantin), dar şi în cultura populară. În ultimele decenii
ale secolului XIX sunt importate tot mai multe elemente ale culturii muzicale vestice, dintre care cele
adresate oamenilor lipsiţi de pregătire muzicală au mult mai multă trecere (o şcoală muzicală naţională nu
exista încă, compozitorii fiind atraşi de studiile şi practicile din Vest). Pătrunde romanţa, ca monodie
acompaniată de pian ori chitară, rudă îndepărtată a lied-ului. Romanţa s-a păstrat până astăzi, dar
popularitatea ei a scăzut simţitor în a doua jumătate a secolului XX.
Primii compozitori români de romanţe şi valsuri (D.G. Florescu, Guilelm Şorban) atestă
existenţa unei muzici uşoare după 1850 [D.G. Florescu este primul compozitor român de romanţe. A
participat în Revoluţia de la 1848 şi s-a implicat în proiectul fondării unui Conservator bucureştean].
Cunoscând însă notaţii şi compoziţii laice semnate de Anton Pann şi alţi precursori ai generaţiei
1848, se pune problema de ce nu vor fi ele, de asemenea, încadrate drept muzică uşoară. Explicaţia vine
pe calea unei tradiţii a jurnaliştilor şi criticilor de muzică, în viziunea cărora nu intră compozitori români mai
timpurii decât creatorii primelor romanţe. Un alt aspect al acestei convenţii este, însă, recunoaşterea unor
influenţe importante din Occident, foarte pregnante la acea vreme. Mai târziu ele vor porni pe un făgaş
propriu, astfel încât influenţele timpurii ajung irecognoscibile în deceniile şase-şapte ale secolului XX).
Perioada interbelică
Dacă prima „vârstă” a muzicii uşoare româneşti aduce cu alte creaţii din vestul Europei, iar
apartenenţa la genul muzical studiat este discutabilă,[dacă romanţele şi valsurile româneşti de secol XIX
ar fi de netăgăduit muzică uşoară, atunci şi cele fraţuzeşti sau germane asemenea ar intra în aceeaşi
categorie. Mergând mai departe, prin inducţie s-ar ajunge la concluzia că toate muzicile „la modă” în
Europa vreunei epoci trecute au fost muzică uşoară, apartenenţă nerecunoscută de lumea muzicii] secolul
XX aduce mai multă originalitate pe partea de compoziţie. Totuşi, ambiţia de a fi mereu „în vogă” obligă
muzica uşoară românească să parcurgă, măcar formal (pentru că rezultatele sunt destul de diferite, din
pricina deficienţelor tehnice, băneşti şi, nu în ultimul rând, a concentrării pe alte interese), unii paşi adoptaţi
în Vest (mulţi, din cele două Americi).
Astfel, se importă tangoul (în Europa) în anii douăzeci; la români, compozitorii studiază forma, iniţial
plagiază (este cazul celebrului Zaraza, reprodus după un tango uruguayan al compozitorul Benjamin
Tagle Lara) şi apoi scriu tangouri noi, pe versuri în limba română. Îi amintim pe compozitorii Ionel Fernic şi
Ion Vasilescu, ale căror tangouri au fost interpretate de cântăreţii Cristian Vasile, Jean Moscopol, Gion
ş.a.
Alte noutăţi apărute în muzica uşoară, preluate şi de muzicienii români, includ împrumuturile din
muzica de jazz – începând cu dansurile de societate (foxtrot, Charleston) şi cu adoptarea instrumentaţiei
specifice (contrabas, slide guitar [procedeu împrumutat din blues, unde chitara se acordează în aşa fel
încât corzile libere să formeze un acord, de regulă major, iar pe deasupra mâna stângă plimbă pe corzi,
fără să le apese, un obiect cu suprafaţă netedă şi rotunjit. Tehnica se mai numeşte bottleneck], banjo –
instrumentul lui Jean Moscopol).
Fără a trimite la jazz, unii cântăreţi români practică improvizaţia, inventând pe loc melodii şi versuri
(renumit este cazul lui Alfred Pagoni-Fredon, grec la origine); se practică mult „fluieratul artistic”. În mod
obişnuit, cântăreţii sunt fideli unui local pentru un număr de ani.
Dacă în Occident tangoul se bucură de mai puţin succes, în România va rămâne la modă până la
începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Perioada interbelică în Occident cuprinde musical-uri, music-
hall-ul, primii interpreţi europeni de swing jazz (între care, chitaristul Django Reinhardt). Viziunile mai
conservatoare vor determina înflorirea noului „lied” englez, a şansonetei şi a valsului la acordeon
(musette), ambele franţuzeşti, a canţonetei italiene – ele depăşesc hotarele ţării lor şi rămân imortalizate
prin înregistrări sonore şi filme (celebrul Sous les toits de Paris, 1930, în regia lui René Clair).
După război
La încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, situaţia politică a românilor se schimbă foarte mult,
prin instalarea regimului socialist. Modelul de viaţă occidental este cenzurat şi deformat în interes politic de
către noile autorităţi, folosind mijloace diverse. Ca urmare, viaţa muzicală românească se desprinde de
Vest şi începe o evoluţie distinctă, în legătură tot mai slabă cu cele petrecute dincolo de Cortina de Fier.
Prin urmare, dacă înainte de război se putea vorbi de muzică uşoară în Europa sau chiar America, după
anii patruzeci nu vor mai exista decât suprapuneri pe termen scurt (unde calitatea produselor româneşti
are de pierdut din lipsa de interes a autorităţilor, ba chiar artiştii fiind uneori oprimaţi) [totuşi, este mai puţin
cazul cântăreţilor de muzică uşoară (vezi situaţia interpreţilor de rock), care erau percepuţi, atât de
conducere, cât şi de popor, ca fiind inofensivi. Chiar şi aşa, au existat compozitori interzişi (de exemplu,
Alexandru Mandy) şi multe texte au fost modificate sau cu greu acceptate (amintim mai recentele Bună
seara, iubito şi Ani de liceu)].
În anii cincizeci, proletcultismul îşi face simţită prezenţa puternic în toate manifestările de artă,
inclusiv în muzica uşoară. Totuşi, se apelează la jazz-ul vocal, comercial, ocazie care introduce atât
elemente demodate (acompanierea unui solist cu bigband în stil swing), dar şi mult mai recentele ritmuri
de jazz latin (bossa nova braziliană, dar şi cele de inspiraţie afro-cubană – de exemplu, rumba „În Cuba” a
compozitorului Edmond Deda, interpretată de Roxana Matei).
Deceniul 1960 aduce în primii săi ani muzica rock, iar de la jumătatea deceniului începe mişcarea
underground, asociată noii muzici. Rock-ul ajunge în opoziţie cu muzica uşoară, atât stilistic, dar şi prin
ideologia promovată. (Trebuie reamintit faptul că muzica rock s-a numit pentru multă vreme, aproximativ
până la jumătatea anilor şaptezeci, muzică a „formaţiilor de chitare electrice”.)
Numele câtorva interpreţi de muzică uşoară românească de după cel de-al doilea război mondial,
Aurelian Andreescu, Elena Cârstea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Stela Enache, Luigi Ionescu,
Horia Moculescu, Margareta Pâslaru, Gică Petrescu, Angela Similea, Dan Spătaru, Aura Urziceanu.
Pentru începuturile anilor şaizeci, un nume semnificativ este cel al trioului fraţilor Grigoriu, unii dintre
primii artişti români de muzică uşoară care au adoptat elemente de sintaxă rock în muzica lor (de altfel, şi
una dintre primele formaţii de rock'n'roll din România). Între compozitorii mai apreciaţi se pot aminti Florin
Bogardo, Cornel Fugaru, George Grigoriu (unul dintre cei trei fraţi amintiţi), Nicolae Kirculescu,
Margareta Pâslaru, Temistocle Popa, Radu Şerban, Marius Ţeicu.

Muzica uşoară astăzi


Respectând limitarea determinată de terminologia limbii române (faţă de limbile în care s-a cântat
muzică uşoară: franceză, italiană ş.a.), nu se poate vorbi despre dezvoltarea acestui gen peste hotarele
României în ultimii ani altfel decât făcând referire la muzicienii din generaţia anilor 1950-1970 (deja din anii
optzeci, bariera culturală impusă de regimul politic din România are ca efect o desincronizare între muzica
românească şi cea străină; prin urmare, evoluţia care nu a mai putut fi imitată în România va fi apanajul
muzicii pop). O parte din aceşti interpreţi şi compozitori s-au retras din activitatea muzicală, în vreme ce
alţii s-au reorientat către alte genuri muzicale, cel mai adesea spre muzica pop. De aceea, muzica uşoară
în context internaţional este un gen practic dispărut.
În România
În accepţiunea actuală, muzica uşoară continuă să fie înregistrată şi ascultată astăzi; interpreţii
rămân şi aici cei reprezentativi pentru anii optzeci, şaptezeci, (mai rar) şaizeci. Muzicienii tineri, având şi
un stil foarte diferit, consideră că aparţin de muzica pop, nu uşoară. Se marchează, în acest fel, o
delimitare între generaţii.
În ce priveşte muzica uşoară mai veche (denumită „clasică” de postul de radio online radio3net), din
anii nouăzeci se manifestă un interes sporit pentru atmosfera României interbelice, în special a „Micului
Paris” (poreclă dată în epocă Bucureştiului) – casa celor mai cunoscuţi compozitori şi interpreţi de muzică
uşoară ai vremii.

Un alt punct de vedere


Unii autori, îndeosebi cei cu pregătire făcută în şcolile de muzică, tind să confere noţiunii de „muzică
uşoară” o accepţiune mult lărgită. Mai exact, prin ea se înţelege totalitatea genurilor de muzică de
consum apărute de la jumătatea secolului XX, adică: rock, pop, rap, disco, folk ş.a., toate puse în contrast
cu muzica de factură cultă. Raţionamentul respectivilor autori amplasează muzicile de consum în dreptul
culturii populare, susţinând că îi sunt proprii unele dintre caracteristicile ei:
• funcţionalitatea - muzica e scrisă pentru a acompania activităţi ale societăţii –
muzica de dans este cel mai bun exemplu; formarea unor grupuri de opinii în jurul
unui stil sau gen muzical anume (de exemplu, „rapperi”, „punkeri” ş.a.)
• caracterul colectiv – muzicile de consum sunt scrise în unele cazuri de mai mulţi
autori, în colaborare. Formaţiile muzicale cu componenţă mică (de muzică rock, pop,
rap etc.) au deseori mai mulţi membri compozitori. Un exemplu celebru este duetul
componistic Lennon-McCartney, în cadrul formaţiei The Beatles.
• caracterul oral se manifestă parţial – există, totuşi, unele sisteme de notare a
muzicii. Liviu Dănceanu reclamă lipsa unui sistem precis şi universal valabil. Deşi s-
au făcut mai multe astfel de încercări, nu au reuşit să se impună decât local (de
exemplu, importanţa tot mai mare a tabulaturii de chitară şi nu numai, începând cu
anii şaptezeci). Imposibilitatea adoptării unui sistem de notare sinoptic (din care să
se poată deduce cea mai mare parte a informaţiei muzicale), aşa cum este notaţia cu
portative, este pricinuită de lipsa, fie a interesului, fie a cunoştinţelor teoretice
suficiente din partea celor mai mulţi muzicieni.
• sincretism – din raţiuni comerciale, muzicile de consum sunt, cel mai adesea, muzici
cu text, însoţite de videoclipuri care să sporească atractivitatea sau să „estompeze”
stângăciile din producţia finală a piesei muzicale. În cazul unor melodii de mare
popularitate, sunt lansate şi dansuri specifice (de exemplu, piesa Macarena a
formaţiei Los del Río).