Genurile muzicale usoare

Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori

definit prin raportare la alte genuri de muzică. În mod
nejustificat, denumirea capătă, nu de puține ori, o tentă
depreciativă. Muzica ușoară, fiind mai veche decât multe alte
genuri promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe
grade de deschidere în privința cronologiei, dar în sens general
se vorbește în ziua de astăzi de muzica creată începând cu a
doua jumătate a secolului XX.Echivalente în alte limbi
Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare
circulație, iar acolo unde există sintagme similare, înțelesul lor
poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei
românești sunt franțuzescul musique légère și sintagma
englezească easy listening (care s-a răspândit și în alte limbi -
de exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele
muzicii ușoare sunt împărțite între subgenurile music-hall,
light music, beautiful music ș.a., astfel încât o relație de
echivalență precisă nu poate fi stabilită. Totuși, mergând pe
criteriul limbii,nu se poate conchide că muzica ușoară există
numai în România (cu toate că, sintagma fiind autohtonă, vom
stabili muzica ușoară românească ca prim reper de
comparație), ci este și situația altor culturi (de pildă, cea
italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de
stilistica dată. Asemănarea muzicii ușoare românești cu cea
franceză, italiană ș.a.m.d. se justifică în primul rând ca un
număr de influențe exercitate din afară. (De pildă, o
contribuție însemnată în anii șaizeci au avut-o turiștii străini,
veniți din toată Europa pe litoralul românesc al Mării
Negre.Fie melomani care aduceau cu ei înregistrări la modă în
țara lor, fie interpreți străini care susțineau concerte, astfel de
surse erau de mare interes pentru artiștii români, angajați pe
timpul verii la restaurantele de pe litoral.)Semnificații Muzica
ușoară, în conștiința publicului actual, își are rădăcinile situate
nu mai devreme de anii 1950. În consecință, cadrul ei este
determinat prin opoziție cu alte genuri ale muzicii de consum
(muzica rock, chiar și pop), în funcție de context. Uneori, ea
este prezentată ca însumarea tuturor acestor genuri și pusă în
opoziție cu muzica de factură cultă.Istoric
Cultura europeană timpurie
Mai sus s-a arătat de ce muzica ușoară românească va fi
folosită ca punct de pornire pentru a urmări granițele – și așa,
dificil de trasat, ale – genului privit din perspectiva
mondială,pe parcursul evoluției ei. Originile nu pot fi
delimitate cu claritate, dat fiind că Europa a avut dintotdeauna
un fond al muzicii maselor. Grecia antică consemnează
apariția modului lidic(lydisti, echivalent ca scară cu ionicul
medieval și cu majorul natural), specific muzicii tinerilor și
privit de învățați ca un sacrilegiu, temei al unei muzici
decadente. Evul mediu european înfățișează o muzică
disciplinată, severă, de origine savantă, care se lasă treptat
inspirată de practicile muzicii din popor, împrumutându-i
speciile de scurtă durată, modelul de cânt vocal, muzica
instrumentală și orchestrația specifică. O dată cu deschiderea
făcută de Renaștere, muzica maselor și muzica cultă se
apropie mai mult stilistic.
Muzica poporului și muzica cultă europeană
Din baroc (primă epocă a tonalității, desemnând cel mai
„firesc” sistem sonor utilizat și astăzi), creatorii culți se inspiră
frecvent din dansurile practicate de popor. Cazul cel mai
ilustrativ este cel al suitelor de dansuri baroce, care pornesc de
la dansuri populare, caracteristicile metrice și agogice (tempo),
păstrându-se ca atare într-o primă etapă (amintim ciacona,
giga, sarabanda, menuetul). În timp ce menuetul face deliciul
secolului XVIII, secolul XIX va prelua un nou dans popular în
trei timpi, valsul.Până în secolul XIX, muzica savantă se
apropie și depărtează de publicul simplu în câteva ocazii
succesive; Romantismul târziu reprezintă desprinderea de
ascultătorul neinițiat, prin continua intelectualizare a
limbajului muzical (și părăsirea tonalității pentru alte
sisteme,create artificial sau pe modelul altor tradiții muzicale);
consonanțele pierd numeric în fața disonanțelor. Drept
mărturie actuală a procesului în cauză stă așa-numita „muzică
contemporană”, foarte pretențioasă cu ascultătorii ei, adesea
disonantă și neatrăgătoare la primul nivel de lectură.
Muzica ușoară astăzi
Respectând limitarea determinată de terminologia limbii
române (față de limbile în care s-a cântat muzică ușoară:
franceză, italiană ș.a.), nu se poate vorbi despre dezvoltarea
acestui gen peste hotarele României în ultimii ani altfel decât
făcând referire la muzicienii din generația anilor 1950-1970
(deja din anii optzeci, bariera culturală impusă de regimul
politic din România are ca efect o desincronizare între muzica
românească și cea străină; prin urmare, evoluția care nu a mai
putut fi imitată în România va fi apanajul muzicii pop). O
parte din acești interpreți și compozitori s-au retras din
activitatea muzicală, în vreme ce alții s-au reorientat către alte
genuri muzicale, cel mai adesea spre muzica pop. De aceea,
muzica ușoară în context internațional este un gen practic
dispărut.
În România
În accepțiunea actuală, muzica ușoară continuă să fie
înregistrată și ascultată astăzi; interpreții rămân și aici cei
reprezentativi pentru anii optzeci, șaptezeci, (mai rar) șaizeci.
Muzicienii tineri, având și un stil foarte diferit, consideră că
aparțin de muzica pop, nu ușoară. Se marchează, în acest fel, o
delimitare între generații.În ce privește muzica ușoară mai
veche (denumită „clasică” de postul de radio online  radio
3net), din anii nouăzeci se manifestă un interes sporit pentru
atmosfera României  interbelice , în special a „ Micului Paris ”
(poreclă dată în epocă Bucureștiului) – casa celor mai
cunoscuți compozitori și interpreți de muzică ușoară ai vremii.