Universitatea Valahia din Targoviste

Facultatea de Stiinte si Arte

Programul de studiu: muzica
Anul III, Licenta

Tema de casa la disciplina

informatica muzicala

Student:Rosu Marian Cristian

Coordonator: Conf. Dr. Laura Gorghiu

Universitatea Valahia din Targoviste

Facultatea de Stiinte si Arte
Programul de studiu: Muzica
Anul III, Licenta

Romantismul muzical

Student: Rosu Marian Cristian

Coordonator: Conf. Dr. Laura Gorghiu

Cuprinsul

2
 I. Generalitati despre romantism
I.1 Prezentare generala- pag 4-5
2.2 Etimologie si consacrarea termenului- pag 5
3.3 Caracteristici ale muzicii romantice
II. Giuseppe Verdi
1.1 Biografie- pag 7-8
2.2 Compozitii- pag 8
III. Robert Shuman
1.1 Biografie- pag 9
2.2 Compozitii- pag 10
IV. Franz Shubert
1.1 Biografie- pag 11-12
2.2 Maturitea muzicala- pag 12
3.3 Compozitii- pag 13
V. Forme muzicale ale muzicii romantice instrumentale- pag 14
VI. Resurse hardware si elemente software-pag 15
VII. Glosari de termeni-pag 16
VII. Biblografie- pag 17

I. Generalitati romantism
1.1 Prezentare generala
3
Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte o
reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale
Iluminismului. Își face cel mai simțită prezența în artele vizuale, literatură și muzică, dar de
asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale.
Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania și în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a marcat în special literatura
și muzica. Când curentul a ajuns în școli, au apărut critici împotriva idealizării de către acesta
a realității. Datorită acestor critici a apărut mișcarea care va da naștere realismului.
 In linii mari se poate considera ca stilul romantic in muzica debuteaza in al doilea deceniu al
secolului XIX, in jurul anilor 1815-1820. Unele trasaturi romantice se identifica deja in creatia
lui Ludwig van Beethoven, iar primul compozitor a carui muzica invedereaza pe deplin
caracteristicile noului stil este Franz Schubert. De-a lungul intregului secol XIX asistam la
dezvoltarea pe multiple planuri a romantismului muzical, un prim stadiu de cristalizare fiind
reprezentat de perioada 1830-1850, prin activitatea unei generatii de muzicieni de mare
valoare intre care se remarca Robert Schumann, Frédéric Chopin, Felix Mendelssohn-
Bartholdy.
  Cea de a doua jumatate a secolului cunoaste stadiul de maxima complexitate a curentului
romantic, caracterizata prin evolutii spectaculoase ale limbajului si prin diversificarea
orientarilor: Franz Liszt si Richard Wagner cultiva o linie pronuntat inovatoare, Johannes
Brahms realizeaza o sinteza axata pe un relativ traditionalism al formelor de exprimare, se
afirma viguros compozitorii asa-numitelor scoli nationale, ce aduc un suflu proaspat
elementelor de limbaj prin valorificarea inspiratiei din folclor – Piotr Ilici Ceaikovski, Antonín
Dvoøák, Edvard Grieg, Modest Musorgsky si Nikolai Rimski-Korsakov, pentru a-i aminti doar
pe cei mai proeminenti – in vreme ce in Italia, Giuseppe Verdi aduce genul de opera la un
apogeu.
Deși termenul de „romantism”, se aplică atunci când vorbim de muzică în perioada
aproximativ de la 1820 până în jurul anului 1900, aplicarea contemporană a termenului de
„romantic” pentru muzică, nu coincide cu această interpretare modernă. În 1810 E.T.A.
Hoffmann i-a numit pe Mozart, Haydn și Beethoven cei trei „compozitori romantici” și
Ludwig Spohr a folosit termenul de „bun stil romantic” pentru părți din Simfonia a V-a a lui
Beethoven. Din punct de vedere tehnic, Mozart și Haydn sunt considerați compozitori clasici,
și după cele mai multe standarde, Beethoven reprezintă începutul perioadei romantismului
muzical. Începutul secolului al XX-lea, datorită faptului că sensul s-a rupt decisiv de trecutul
muzical, a dus la faptul că secolul al XIX-lea se numește "Era romantică", și se utilizează în
muzică în sens enciclopedic. Contrastele și emoțiile sporite ale mișcării literare germane
Sturm und Drang par a fi un precursor al romanului gotic, sau elementele sângeroase ale
unora dintre operele din perioada revoluției franceze. Libretul lui Lorenzo Da Ponte scris
pentru Mozart prin muzica elocventă transmite un nou sens al individualității și a libertății.
Generația romantică l-a privit pe Beethoven, ca artistul lor ideal și eroic, care a dedicat mai
întâi o simfonie Consulului Bonaparte, campion al libertății, ca apoi să-l conteste pe
împăratul Napoleon, retrăgându-i dedicația simfoniei Eroica. În cultura muzicii

4
contemporane, muzicianul romantic a urmat o carieră publică, în funcție de sensibilitatea
audienței provenind din clasa de mijloc, lucru mult mai frecvent decât să fie patronat de un
aristocrat al curților imperiale, așa cum a fost cazul cu muzicienii și compozitorii perioadelor
anterioare. Noua generație de muzicieni a creat virtuozi, care în calitatea lor de persoane
publice își făceau carieră ca soliști, mergând în turnee de concerte ca de exemplu Paganini și
Liszt, iar dirijorii au început să apară ca figuri importante, de a căror abilitate de interpretare
a muzicii tot mai complexe depindea în mare măsură calitatea redării.
Principali reprezentanți ai romantismului în muzică:
 Robert Schumann, romantism poetic
 Johannes Brahms
 Frédéric Chopin
 Hector Berlioz
 Carl Maria von Weber
 Franz Liszt
 Richard Wagner
 Piotr Ilici Ceaikovski

2.2 Etimologia si consacrarea termenului        

     Originea indepartata a termenului se afla in cuvantul „roman“, ce desemna un gen
cristalizat in evolutia traditiilor literare medievale din Galia romanizata (astazi Franta), unde
o mare regiune se numea la un moment dat Romania si unde acest termen se referea si la
limba de origine latina; genul ca atare se inscria in linia unor mai vechi tipare ce defineau o
povestire cu multiple episoade prezentand ispravile si peregrinarile unor personaje ce
asumau adesea o statura simbolica, parcurgand o serie de medii, situatii si peripetii.
Sensul primar al termenului are continuitate pana in zilele noastre – cu transformarile
inevitabile – iar una din realizarile monumentale, nemuritoare ale genului, in care structura
originara se imbina cu profunzimea de semnificatii si deschiderea spre noi teritorii ale
literaturii este celebrul „roman picaresc“ – Don Quijote al lui don Miguel de Cervantes
Saavedra.
Limba franceza pastreaza si un adjectiv, „romanesque“, ce se refera tocmai la caracterul
imaginar, demn de un roman.
Forma lexicala de „romantic“ apare in limba engleza in secolul XVIII, ca un adjectiv ce definea
calitatea de a fi „ca in romane“, cu nota aparte a pitorescului, atmosferei cautate, a unei
anumite dispozitii estetice sau sentimente declansate de impresii, privelisti, locuri, contacte
umane sau intamplari.

Din aceasta familie de sensuri face parte cuvantul „romance“ din engleza moderna, ce
defineste o poveste de dragoste in aspectele ei cele mai idilice. In forma sa comuna

5
consacrata de vocabularul englez, termenul de „romantic“ a fost preluat in franceza,
germana si celelalte limbi europene, fiind curand folosit intr-un sens asociat teoriei literare.
Aceasta acceptie a fost inaugurata in 1798 de catre literatul, filosoful si teoreticianului
german Friedrich Schlegel, care a utilizat termenul pentru a diferentia in mod transant
tendintele literaturii moderne a timpului fata de cele clasice.
3.3 Caracteristici ale muzicii romantice
Lărgirea sferei tematice şi vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe echilibrul
clasic al mijloacelor de exprimare. Ordinea şi simetria, proprii stilului clasic, sunt înlocuite cu
o variată proporţionare a frazelor şi cu dese asimetrii. Schimbările frecvente de măsuri,
ritmia foarte variată şi contrastele ritmice ascuţite dau o mai mare vitalitate ţesăturii sonore.
Melodica se diversifică cu linii simetrice, provenite din cântecul popular sau din dans, dar şi
cu desfăşurări libere de tipul recitativului sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme şi
modulaţii, ca şi formule melodice necantabile de factură instrumentală, îmbogăţesc mult
exprimarea muzicală, alături de dese ţesături modale descoperite în folclor, în cântecul vechi
sau în cel exotic.
Armonia romantică lărgeşte conceptul tonalităţii, părăsind prezenţa tiranică a celor trei
funcţiuni tonale în favoarea celor secundare, care diluează stabilitatea tonală. Desele
acorduri pe treptele secundare, modulaţiile frecvente şi insolite, alteraţiile, armonia modală,
toate conturează o mare diversitate în cadrul organizării tonale, până când armonia
wagnerienă va marca criza tonalităţii. Din acest moment de diluare tonală, în cultura
muzicală se va căuta o nouă modalitate de organizare sonoră, mergându-se până la
anihilarea tonalităţii.
Limbajul romantic cunoaşte o mare varietate coloristică prin dezvoltarea şi diferenţierea
elementelor de dinamică şi de agogică. Gama variată a diferenţierilor de nuanţă, cu
contraste izbitoare, permanenta schimbare (gradată sau bruscă) a tempo-urilor şi alte
procedee traduc un vibrant clocot, necunoscut clasicilor. Şi paleta timbrală îmbogăţeşte
mijloacele de exprimare. Varietatea timbrelor orchestrei creşte nu numai prin folosirea unor
instrumente noi sau prin valorificarea registrelor extreme, dar şi prin multiple şi variate
combinări de timbruri instrumentale, care lărgesc paleta orchestrala.

II. Compozitorii din perioada romantismului- Giuseppe Verdi

6
1.1 Biografie
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813,Franța – d. 27 ianuarie 1901,
Milano, Regatul Italiei) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în
muzica de operă.
Giuseppe Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole, în apropierea
Parmei, Italia. Părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau acolo o mică fermă,
Osteria Vecchia.
Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții acasă
la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio
Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în
casă și-i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul
din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de
conservator. Reîntors la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se
căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio.
Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În
1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio,
obținând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi
copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică
cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea
deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obține la Scala un succes
triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina
Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.
Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a
satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-
un ritm susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I
due Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cu Giuseppina
Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că, din 1851
până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia
populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri
siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima
dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea
"Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în
scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”).
În același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul
mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei
de Savoia.
În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la
iveală opera La forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873

7
la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea
Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa
Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a
compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la
activitatea componistică. După ce în 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la
Milano, la 27 ianuarie 1901
I.2 Compozitii
 Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839
 Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840
 Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
 I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
 Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844
 I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844
 Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845
 Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
 Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846
 Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847
 I masnadieri, Her Majesty's Theatre - Londra, 22 iulie 1847
 Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)
 Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848
 La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
 Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
 Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
 Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851
 Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853
 La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853
 I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
 Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857
 Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857
 Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
 La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10
noiembrie 1862
 Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
 Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871

III. Robert Schumann

1.1 Biografie
Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 – d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor și pianist
german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului
XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt

8
 compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea
capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția
formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în
timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în
originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului
german.
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a
fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El
însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte ani.La paisprezece
ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit la un volum editat de către
tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaților celebri". Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în
afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci
de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență literară exercitată
asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în
romanele sale din tinerețe, "Juniusabende" și "Selene", dintre care primul a fost
completat în 1826.În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe
Heinrich Heine la Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în
muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la
Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și
Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale ale copilului,
murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală
pentru el. Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui
Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg, unde a mers în
1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur și simplu a început
să compună.
Între 1850 - 1854 textele operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine
succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853
vizitează Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la
Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal
se confirmă nebunia sa. Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui
Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei
ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de
activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre
dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn,
Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la
Bonn, iar în 1880 pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de sculptorul
Adolf Donndorf.
2.2 Compozitii
De pian:

 Op. 1, Variații ale numelui "Abegg" (1830)

9
  Op. 2, Papillons, (1829—1831)
 Op. 3, Exerciții după metoda lui Paganini pentru Capricii
 Op. 4, Intermezzi (1832)
 Op. 5, Impromptus [pe o tema a Clarei Wieck] (1833)
 Op. 6, Davidsbündlertänze (1837)
 Op. 7, Toccata (1832)
 Op. 8, Allegro în B minor (1831)
 Op. 9, Carnaval (1834—1835)
 Op. 10, 6 Studii de Concert pe baza Capricii lui Paganini (1833)
 Op. 11, Sonata No. 1 in F-sharp minor (1835)
 Op. 12, Fantasiestücke (1837)
 Op. 13, Études Symphoniques (1834)
 Op. 14, Sonata No. 3 in F minor (1835)
 Op. 15, Kinderszenen (1838)
 Op. 16, Kreisleriana (1838)
 Op. 17, Fantasia in C (1836)

Melodii si lucrari pentru cor:

 Op. 24, "Liederkreis" (Heine), nouă melodii

 Op. 25, "Myrthen", douăzeci și șase de melodii (4 cărți) (1840)
 Op. 29, 3 Gedichte (op. 29)
 Op. 39, "Liederkreis" (Eichendorff), douăsprezece melodii(1840)
 Op. 42, "Frauenliebe und -leben" (Chamisso), opt melodii(1840)
 Op. 48, "Dichterliebe," șaisprezece melodii din Buch der Lieder de Heinrich Heine
 Op. 57, "Belsatzar," baladă (Heine)

Muzica de camera:

 Op. 41, Three string quartets in A minor, F and A

 Op. 44, Piano quintet in E flat (1842)
 Op. 46, Andante and variations for two pianos (1843)

IV. Franz Schubert

1.1 Biografie
Franz Peter Schubert (n. 31 ianuarie 1797, Viena - d. 19 noiembrie 1828, Viena) a fost
un compozitor romantic austriac.
Datorită înclinării sale pentru pian și vocea umană, numele lui Franz Schubert este
asociat cu precădere cu liedul. În general, versurile care l-au inspirat pe muzician aparțin

10
poeților romantici, tematica pieselor fiind și ea identică cu cea abordată de aceștia.
Creația lui Schubert era straină de virtuozitatea cerută de sălile de concerte sau de
saloanele muzicale ale Vienei. În schimb, compozitorul prefera să scrie pentru prietenii
apropiați, care participau la serile de muzică organizate de acesta, seri care mai erau
numite și “schuberiade”. Aici se adunau iubitorii liedului, care aveau privilegiul să
asculte celebra voce a lui Vogl, acompaniată la pian chiar de muzician.
În afară de acest gen de piese, Franz Schubert a mai scris literatură pianistică pentru
patru mâini, piese care erau foarte căutate de public și de editori, mai ales pentru faptul
că acest gen de muzică putea fi abordată acasă, în “cameră”. În general, acestea erau
marșuri, poloneze și rondouri, dar și sonate. De altfel, acestea au fost create mai mult
cu scop didactic, pentru că Schubert era profesorul familiei Esterhazy. Dar chiar și așa,
dintre piese se remarcă mai ales Marele duet, care dă impresia de simfonie, și Fantezia
în fa minor. Deși a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu,
impresionant de mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese
corale și lucrări pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creația acestui muzician.
Totodată, el este și creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus
opt astfel de piese, toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist.
Schubert s-a născut în Himmelpfortgrund, Viena, Arhiducatul Austriei pe 31 ianuarie
1797. Tatăl său, Franz Theodor Schubert, fiul unui țăran moravian, a fost un învățător la
o parohie; mama sa, Elisabeth (Vietz), a fost fiica unui fierar silezian și a fost o servitoare
pentru o familie vieneză înainte de căsătorie. Dintrei cei 14 copii ai lui Franz Theodor
(unul dintre ei nelegitim, născut în 1783), 9 au murit în copilărie.
Tatăl a fost un bine-cunoscut învățător, iar școala sa din Lichtental (în al nouălea district
al Vienei) era frecventată de numeroși elevi. Deși nu a fost recunoscut (nici măcar
instruit) ca muzician, a lăsat cunoștințele muzicale de bază fiului său talentat.
La 6 ani, Franz a început să fie instruit regulat de tatăl său, iar un an mai târziu a fost
înscris la școala tatălui. Educația sa muzicală a început cam în același timp. Tatăl l-a
învățat tehnici de bază pentru cântatul la vioară, iar Ignaz, fratele său, îi dădea lecții de
pian. La 7 ani, a primit primele lecții din afara familiei, de la Michael Holzer, organist și
director al corului de la parohia din Lichtental; lecțiile se poate să fi constat, în mare
măsură, în conversații și expresii de admirație. Băiatul se pare să fi învățat mai multe de
la un cunoscut al unui ucenic al tâmplarului, care îl ducea într-un loc din apropiere unde
Franz putea exersa pe instrumente mai bune. Totodată, cânta la violă în cvartetul de
coarde al familiei, în cadrul căruia frații Ferdinand și Ignaz cântau la prima și a doua
vioară, iar tatăl lor la violoncel. Franz a scris primele cvartete pentru coarde pentru
acest ansamblu.
Tânărul Schubert a intrat prima dată în atenția lui Antonio Salieri; în 1804 talentul său
vocal a fost recunoscut. În octombrie 1808, a devenit elev la Stadtkonvikt (Seminarul
Imperial), printr-o bursă a corului. La Stadtkonvikt, a învățat despre uverturile și
simfoniile lui Mozart, despre simfoniile lui Joseph Haydn și ale fratelui său mai mic,
Michael. Expunerile la acestea, dar și la alte lucrări, combinate cu vizite ocazionale
făcute operei, au creat fundația pentru o educație muzicală mai vastă. O importantă
influență a fost Johann Rudolf Zumsteeg, un important compozitor de lieduri din acea
vreme. Tânărul elev precoce dorea „să le modernizeze”, așa cum afirma Joseph von

11
 Spaun, prietenul lui Schubert. Prietenia lui Schubert cu Spaun a început la Stadtkonvikt
și a ținut pe tot parcursul scurtei sale vieți. În acele zile, Spaun, mai înstărit, îi dădea lui
Schubert, mai sărac, o mare parte din hârtia sa de manuscript.
Între timp, geniul lui Schubert a început să iasă la iveală în compozițiile sale. Era lăsat,
ocazional, să dirijeze orchestra de la Stadtkovikt, iar Salieri a decis să îl învețe în privat
teorie muzicală și compoziție. A fost prima orchestră pentru care a scris, și și-a devotat
mult din restul timpului său la Stadtkonvikt ca să compună muzică de cameră,
numeroase cântece, piese pentru pian și, mai ambițios, lucrări liturgice pentru cor.
Boala incurabilă și moartea[modificare | modificare sursă]
În mijlocul activității sale creatoare, sănătatea sa s-a deteriorat. Cauza oficială a morții
sale a fost febra tifoidă, dar alte teorii au propus sifilisul. La finalul anilor 1820,
sănătatea sa a decăzut și s-a confesat unor prieteni că este în pragul morții.
În vara anului 1823, compozitorul a fost consultat de Ernst Rinna, care i-a confirmat
suspiciunile sale, faptul că suferea de o boală incurabilă. Unele dintre simptomele sale
potrivindu-se cu cele ale otrăvirii cu mercur.Schubert a murit în Viena, la vârsta de 31,
de ani pe 19 noiembrie 1828, în apartamentul fratelui său, Ferdinand. A fost îngropat
lângă Beethoven, pe care l-a admirat toată viața sa, în cimitirul satului Währing, Viena.

2.2 Maturitatea muzicala

Compozițiile dintre anii 1819 și 1820 prezintă o evoluție și o maturizare marcantă a stilului.
Oratoriul netermina, Lazarus (D. 689) a fost început în februarie, fiind urmat de un număr
de lucrări mai mici, precum imnul „Der 23. Psalm” (D. 706), octetul „Gesang der Geister
über den Wassern" (D. 714), Cvartetul în Do minor (D. 703) și Fantezia în Do major pentru
pian (D. 760). De un interes notabil este punerea în scenă în 1820 a doua dintre operele lui
Schubert: Die Zwillingsbrüder (D. 647) a fost interpretată la Theater am Kärntnertor pe 14
iunie, iar Die Zauberharfe (D. 644) a fost interpretată la Theater an der Wien pe 21 august.
Hitherto, lucrarea de cele mai mari dimensiuni a sa (înafara miserlor) a fost interpretată de
orchestra de amatori la Gudelhof, o societate care s-a dezvoltat dintr-un cvartet. În această
perioadă a început să își asume o poziție mai proeminentă, adresându-se unui public mai
larg. Directorii editurilor, cu toate acestea, au rămas distanți, dar Anton Diabelli a acceptat
ezitant să printeze unele dintre lucrările sale pe comision. Primele șapte opusuri (toate
lieduri) au apărut în aceste condiții; apoi comisionul a încetat, iar el  a început să primească
venituri modeste, ceea ce a fost tot ce marea editură l-a plătit vreodată. Situația s-a
îmbunătățit într-un fel în martie 1821, când Vogl a interpretat liedul „Der Erlkönig" (D. 328)
la un concert care a fost foarte bine primit. Luna aceea, Schubert a compus Variațiuni pe un
vals de Diabelli (D. 718), fiind unul dintre cei cinci compozitori care au contribuit la
publicația Vaterländischer Künstlerverein.
Producția celor două opere ale sale i-a atras atenția mai mult ca oricând către scenă, unde,
din motive variate, el a avut un eșec complet. Cu toate acestea, a demaract 20 de proiecte
scenice, fiecare dintre ele eșecuri, care au fost uitate repede. În 1822, Alfonso und Estrella
au fost refuzate, în mare parte din cauza libretului. Fierabras (D. 796) a fost respins în

12
 toamna lui 1823, dar aceasta s-a datorat în mare parte din cauza popularității lui Rossini și a
stilului italian de operă, dar și a eșecului lui Carl Maria von Weber cu Euryanthe. Die
Verschworenen a fost interzisă de cenzură (aparent din cauza titlului), iar Rosamunde,
Fürstin von Zypern a fost retrasă după două nopți de la premieră, din cauza piesei de teatru
de proastă calitate pentru care Schubert a compus muzică neînsemnată. Dintre aceste
lucrări, două dintre ele au fost compuse în așa fel încât interpretarea lor ar fi extraordinat
de dificilă (Fierabras, de exemplu, are peste 1000 de pagini de partitură manuscrisă), dar
Die Verschworenen este o comedie atractivă, iar Rosemunde conține unele dintre cele mai
încântătoare limii melodice pe care Schubert le-a compus vreodată. În 1822, el a făcut
cunoștință cu Weber și Beethoven, dar niciuna dintre aceste întâlniri nu au avut o mare
influență. Despre Beethoven se spune că a remarcat talentul tânărului de câteva ori, dar
majoritatea dintre acestea sunt doar legende și, în orice caz, el nu ar fi putut știi adevărata
arventură a compoziției lui Schubert, în special a muzicii instrumentale, din cauză că prea
puține dintre compoziții au fost publicate în timpul vieții compozitorului.
3.3 Creatii
Schubert a fost remarcabil de prolific, compunând peste 1500 de lucrări în scurta sa carieră.
Stilul său compozițional a progresat rapid în scurta sa viață. Cel mai mare număr de lucrări
sunt scrise pentru voce și pian (peste 600). El a compus, de asemenea un număr considerabil
de lucrări pentru două sau mai multe voci, coruri și cantate. A compus 8 uverturi orchestrale
și 7 simfonii, pe lângă fragmente ale altor 6. Deși nu a compus nici un concert, a scris 3
lucrări concertante pentru vioară și orchestră. A compus un număr mare de compoziții
pentru pian solo, 14 sonate, numeroase variațiuni și diverse dansuri, dar și lucrări pentru
două piane. Deține peste 50 de lucrări camerale, incluzând unele lucrări fragmentate. În
repertoriul de muzică sacră și-a adus contribuția cu 7 mise, un oratoriu și un recviem, printre
alte părți de misă și numeroase compoziții mai mici. A finalizat doar 7 din cele 20 de lucrări
scenice pe care și-i le-a propus.

V. Forme muzicale ale muzicii romantice instrumentale

 Balada
 Rapsodia
 Liedul
 Impromptu

13
  Elegie 
 Nocturna
 Baracola
 Balet
 Uvertura
 Simfonie 
 Suita 

VI. Resurse hardware si elemente software

1.1 Resurse hardware:
 DiscSoft Virtual SCSI CdRom Device
 HP6200-PC

14
  Philips 190X
 USB NetVista Full Width Keyboard
 Installed memory(RAM): 8,00 GB
II.2 Elemente software:
 Windows 7 Professional
 Microsoft Office Word 2010
 Internet Mozilla Firefox
 Blogger

Glosar cu termenii
B
Balada- bucata muzicala cu caracter narativ

15
Baracola - Vechi cântec venetian al gondolierilor

Balet- Dans artistic figurativ, executat de una sau mai multe persoane, după o compoziție
muzicală

Hardware- este un termen care acoperă totalitatea componentelor electronice si mecanice ale
sistemului de calcul ( partea fizica)

Liedul - Gen muzical vocal construit pe un text liric sau un poem literar, acompaniat de pian.

Romantismul- Mișcare artistică și literară apărută la sfârșitul sec. XVIII în Anglia și la începutul
sec. XIX în Franța, ca o reacție împotriva clasicismului și regulilor lui formale, care a preluat
tradițiile naționale și populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de
expresie.

Rapsodia - Fantezie instrumentala, bazata predilect pe melodii populare.

Simfonie -  Forma cea mai importanta a compozitiilor orchestrale; deobicei compusa din 4

parti: prima in forma de sonata, ultima in forma de rondo, variatiune sau sonata; intre ele, o
parte lenta (adagio, andante) şi o alta vivace (menuet, scherzo).

Software - este un termen care acoperă totalitatea programelor utilizate intr-un sistem de calcul. În
cadrul componentei software se distinge un element care asigură interconectarea tuturor
componentelor sistemului de calcul, transformându-le într-o entitate - calculatorul si care asigură si
interconectarea acestuia cu mediul exterior. Acest element software se numeşte sistem de operare.

Suita - Succesiune de piese muzicale in acelasi ton, dar cu tacturi diferite

Uvertura - Piesă orchestrală care precedă o lucrare muzicală de mari proporţii sau care
constituie o lucrare independentă. Piesă instrumentală constituind partea introductivă a
suitelor preclasice.

Biblografie
16
  Resurse offline:
1. Calinescu, G.: Clasicism, baroc, romantism, Ed. Dacia, Cluj, 1971,pag 45
2. Constantinescu,Grigore,Romantismul in prima jumatate a secolului XIX,Conservatorul
de muzica”Ciprian Porumbescu”,Bucuresti,1978,pag 1
3. Pascu, George si Botocan, Melania, Carte de istorie a muzicii volumul I, Vosiliana, Iasi,
2003,pag 262-263
 Resurse online:
4. ***28.12.2017 https://ro.wikipedia.org/wiki/Romantism

5. ***28.12.2017 https://muzicaclasica.weebly.com/romantismul-muzical.html

6. ***28.12.2017 http://www.rasfoiesc.com/hobby/muzica/ROMANTISMUL-
MUZICAL24.php

7. ***04.01.2018 http://simionanamaria17.blogspot.ro/2017/12/generalitati-despre-
romantism.html

17