ROMANTISMUL

Romantismul este un termen care desemnează, asemenea clasicismului, o

noţiune estetică şi o epocă istorică în evoluţia muzicii, artelor, literaturii1.

- ca noţiune estetică, romantismul derivă din curentul omonim apărut în

literatură, prefigurat de V. Hugo în prefaţa dramei Cromwell;

- ca epocă istorică, se încadrează între 1827-19012

- în literatură, romantismul înseamnă răsturnarea formelor clasice,

renunţarea la regula celor trei unităţi, dar şi muzicalizarea, plasticizarea
textului. - în muzică, romantismul preia tiparul formelor definite ale
clasicismului desemnează poetizare, literaturizarea conţinutului muzical;

- romantismul introduce trăirea umană, tensiunea sentimentelor

contradictorii;

- predispoziţia pentru liric, fantastic, melancolic, pasional;

- este caracterizat de o mare libertate de expresie;

Idealurile estetice ale romantismului

Promotorul ideologiei romantice a fost curentul literar german Sturm und

Drang3.

1
„Romantismul nu există cu precizie nici în alegerea subiectelor, nici în exactitatea veridică, ci în maniera de a
simţi ... Pentru mine, romantismul este expresia cea mai recentă, cea mai actuală a frumosului ... Cine spune
romantism spune artă modernă – adică spiritualitate, culoare, aspiraţie către infinit exprimate prin mijloacele pe
care le posedă artele” declara Baudelaire în 1846.
2
1827 - anul morţii lui Beethoven, 1901 - anul morţii lui Verdi.
3
Furtună şi avânt (1776), titlul dramei lui Klinger.
 Susţinut de marii poeţi germani Goethe, Schiller şi Heine, curentul promova
originalitatea, titanismul, genialitatea creatoare, reîntoarcerea la natură,
exprimarea afectivităţii şi caracterul robust, viguros al artei.

Literatura germană şi engleză renunţă la temele antice şi iluministe: „Azi

prevalează muzele germane”.4

- Literatura engleză l-a redescoperit pe Shakespeare: teme „gotice” sau

macabre vor fi preferate de romancieri şi poeţi: W. Scott, Dickens,
Shelley, Byron;
- a existat un romantism revoluţionar, progresist, promovat de ideile lui
Voltaire şi Rousseau, dar şi un romantism conservator al geniului
neînţeles: Stendhal, Balzac, Vigny, Musset, Lamartine, Dumas, Hugo;
- mişcările revoluţionare vor deştepta sentimentul naţional şi în ţările din
estul Europei: Tolstoi, Puşkin, Lermontov (Rusia), Mickiewitz (Polonia),
Petőfi (Ungaria), Eminescu (Ţările Române);
- coordonatele estetice: fantastic, grotesc, exotic, rapsodic, demonic –
sublim, liric – elevat sau pitoresc;
- pictorii romantici Vernet, Delacroix, Géricault, Ingres, Goya, Turner,
Constable, surprind printr-o varietate tematică, de la puritate la
zugrăvirea destinului tragic uman, până la un „masacru al picturii”, sau o
nouă tratare a naturii;

Genuri şi forme

Opera de artă suferă o transformare în cadrul formei şi a ordinii

interioare, fie comprimarea, fie hipertrofierea ei. În muzică romantismul
creează noi genuri şi forme, iar pe cele existente le amplifică la exces sau le
4
C. Dorat, 1768
minimizează, materialul sonor urmărind dramaturgia sentimentelor, a
subiectului literar, programul lucrării

Apar genuri noi:

- liedul romantic creat de Schubert, miniatura instrumentală nocturna,

balada, studiul (Schubert, Chopin, Schumann), poemul simfonic (Liszt),
drama muzicală – opera lui Wagner alături de cele tradiţionale, sonata,
simfonia, concertul, uvertura, opera

Programatismul romantic

Romantismul aduce primatul sentimentelor, în confruntarea cu raţiunea.

Dramaturgia formei sa va concentra mai mult spre cuvânt şi imagine vizuală,
marcând începutul epocii de glorie a muzicii cu program, specifică genului
instrumental şi simfonic. Literaturizarea artei muzicale ia forme diferite şi naşte
genuri care urmăresc cu insistenţă o linie dramaturgică, un subiect.

Caracteristicile generale ale acestui curent sunt intensitatea emoţională

a muzicii, libertatea formei muzicale, îmbinarea, deseori, a muzicii cu
literatura, instabilitatea tonală, partitura fiind caracterizată printr-o modulaţie
continuă, simboliza neliniştile autorului.

Cunoaşterea romantismului muzical presupune studierea creaţiei fiecărui

compozitor în parte, fiecare fiind o individualitate bine-definită şi remarcându-
se prin gen şi stil specific:

- F. Schubert este poetul muzical al liedului, gen prin excelenţă romantic;

- R. Schumann reprezintă muzical romantismul, dar şi prin activitate de
critic muzical; creaţia sa muzicală este de natură poetică, un stil
capricios, tehnică strălucitoare, surprinde prin contraste;
 - Fr. Chopin aduce nou specificul polonez, o agogică inedită şi o melodică
ornamentată măiestrit cu un pronunţat caracter improvizatoric;

Valorificarea creaţiei populare a generat şi o extrem de bogată creaţie de

lieduri, gen care are la bază bogata poezie europeană. Transpunerea liedului
pentru instrument a dat acele forme mici – impromptu, elegie, cântec fără
cuvinte, nocturnă, legendă, moment muzical, noveletă, barcarolă – ca expresii
muzicale ale confesiunii lirice.

Franz Schubert (1797-1828).

Renumite sunt Impromptus-urile şi Momentele muzicale, modele de miniaturi

pianistice cu vădite contraste emoţionale. Preluând de la compozitorul ceh
Worzischek modelul Impromptu-ului, el foloseşte diferite procedee în aceste
piese, ce sunt apropiate de universul liric al liedurilor. Şi în Momentele
muzicale surprinde diferite crâmpeie din viaţa sa sufletească, cu
spontaneitatea sa obişnuită. În aceste miniaturi, Schubert face, uneori, uz de
variaţiuni, constituind unul din rarele prilejuri de virtuozitate pianistică din
opera lui. Singura lucrare de mari dimensiuni, cu caracter improvizatoric, este
fantezia Călătorul, în care strecoară efecte briliante după modelul lui Hummel
(pianist improvizator, apreciat de vienezi). Este, de fapt, o sonată liberă, în care
cele patru secţiuni se cântă fără întrerupere, alternând episoade de strălucire
tehnică cu altele de rafinament poetic.

Robert Schumann (1810 –1856) a fost un compozitor și pianist german, unul

dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX.
Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt
compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și
adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde
de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. 
Tematica psihologică a schiţelor pianistice este foarte variată, mergând de la
introspecţie în Piesele fantastice op. 12 şi analiza psihologică în Scene pentru
copii op.15 la exprimarea simbolică a spiritului epocii şi a poeziei unor scene de
bal din Carnavalul op. 9 şi până la imaginile fantastice de tip hoffmannian din
Kreisleriana op. 16.

În primul său ciclu pentru pian, Papillons op. 2 (alcătuit din 12 miniaturi), evocă
diferite figuri dintr-o scenă de bal. S-a inspirat din finalul romanului Anii
zburdălniciei de J. P. Richter, unde doi fraţi cu caractere diferite, un poet
visător şi un muzician înflăcărat, sunt îndrăgostiţi de aceeaşi fată. Aflând că
Wina este îndrăgostită de fratele său Wult, Walt, pleacă fără a spune motivul
depărtării. Schumann alternează muzica de dans cu pagini lirice, piese
fantastice cu cele groteşti ale măştilor de carnaval. După concisa introducere
lentă, se derulează un vals liniştit, un iureş al balului, un dans greoi şi altul
înaripat, o impunătoare poloneză şi un ecou de vals vienez, o scenă lirică şi un
înfocat dans, un întunecat dans vienez şi o piesă fantastică, o poloneză
avântată şi un vals lent, de fapt o veche melodie germană cu care se încheiau
nunţile germane.

Davidsbündlertänze op.6 (Dansurile davidienilor) cuprinde 13 miniaturi

fantastice, o frescă sonoră a frământatului său suflet, cu veşnicele confruntări
dintre Florestan şi Eusebius.

Carnavalul op. 9 este o suită de tablouri de caracter şi schiţe umoristice,

cuprinzând 20 de miniaturi inspirate de motivul ASCH, locul de naştere al
Ernestinei Fricken. Cu subtitlul “Darea de seamă a lui Jean qui rit (erou din
romanele pentru copii ale contesei de Segur) din Augsburg asupra ultimului bal
istorico-artistic al redactorului”, Schumann realizează o schiţă simbolică,
menită să evoce lupta davidienilor împotriva artiştilor filistini.

Lucrarea este o capodoperă a artei schumanniene prin inspiraţia sa de o

tulburătoare fantezie. În vârtejul carnavalului se succed diferite personaje
reale: luptătorul entuziast Florestan şi poetul visător Eusebius, Chiarina=Clara,
Estrella=Ernestina, Cocheta, Chopin, Paganini şi eroi ai commediei dell’arte:
Pierrot şi Colombina, Pantalon şi Arlechin, alternate cu piese lirice: Mărturisire,
Plimbare, Pauză, Recunoştinţă, un vals german şi în final Marşul victorios al ligii
davidienilor împotriva filistinilor. În pofida diversităţii portretelor şi a scenelor
expresive, suita este unitară prin prezenţa motivului (Asch), care stă la baza
temelor fiecărei miniaturi. Este o tălmăcire literară a “Carnavalului”, de fapt o
prezentare muzicală a programului revistei fondate de el în 1834. Marşul
davidienilor şi Preambulul, înrudite muzical, încadrează această sugestivă şi
pitorească frescă muzicală.

Sub pretextul imaginilor fantastice, în Kreisleriana op. 16 (alcătuită din 8 piese),

el îşi clamează iubirea pasionată pentru Clara, fiind o genială răbufnire a
sentimentelor sale înfocate. Deşi contrastul fiecărei piese cunoaşte o anumită
gradare, piesele au un caracter mai unitar, străbătute fiind de un suflu de
baladă.

În Carnavalul din Viena op. 26 (1839) adoptă forma ciclică, în schimb Scenele
de copii op. 15 completează seria miniaturilor în lanţ, ele constituind un
benefic refugiu în lumea candorii şi purităţii, a visării şi speranţei, răsunând şi
ca un protest împotriva lumii înconjurătoare, vlăguită de ambiţii şi meschine
interese. Cei care vor să reînvie sufletul imaculat al copilului, pot apela la acest
mirific univers poetic, plăsmuit de Schumann cu emoţia unei simple povestiri
de la gura sobei sau despre ţări şi oameni îndepărtaţi, cu evocarea jocurilor de-
a baba oarba sau cu căluţul de lemn, a întâmplărilor fericite, prea serioase sau
foarte curioase, cu puritatea viselor sau cu poezia lirică a povestitorului.

Cele 18 miniaturi lirice ale Albumului pentru tineret prezintă o scriitură

accesibilă, având un scop didactic, în schimb Scenele din pădure, cu titluri
evocatoare, au profetice şi transparente ţesături sonore. Lucrarea bachiană
Toccata op. 7 vădeşte unele influenţe din Hummel şi Weber. Atras de figura lui
Paganini, îi transcrie Capriciile acestuia în Studiile op. 3. Piesele nocturne
Nachtstücke op. 23, cu titlul preluat de la Hoffmann, conţin piese fantastice şi
funebre, cu presimţiri sumbre.

În anul 1835 termină pentru pian primele două Sonate (în fa diez minor şi sol
minor)

Frédéric Chopin (1810-1849) a fost un compozitor polonez din

perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici și
influenți compozitori de muzică pentru pian.  Fiu al unei poloneze și al
unui expatriat francez, Chopin pleacă la vârsta de 20 de ani către Paris unde își
consolidează reputația ca interpret, profesor și compozitor.

Creaţia lui Chopin este destinată aproape în exclusivitate pianului, unde se

consideră că a instaurat un stil inedit: o melodică de origine populară, bogat
ornamentată, cu caracter de virtuozitate, impregnată de sonorităţi în ritmul
popular caracteristic al mazurcilor şi polonezelor, supusă unei armonizări
cromatice şi instabilităţii tonale.

Balade (4), Impromptu (4), Mazurci (57 - 11 fără număr de op.), Nocturne (20),
Poloneze (12 şi 7 fără op.), Preludii (24 în toate tonalităţile), Scherzo (4), Studii
(24 şi 3 fără număr de op.), Valsuri (13 şi 4 fără număr de op.).

În domeniul genurilor a creat preludiul, ca piesă independentă, a dat sensuri

poetice studiului şi a poetizat dansurile: mazurca, poloneza, valsul. În genurile
ample, consacră scherzo-ul ca piesă independentă şi încetăţeneşte balada.
Având obârşie în dansul popular, poloneza s-a răspândit în Europa încă din
veacul al XVII-lea, fiind prezentă la Bach, Händel, Telemann, Couperin şi apoi la
Mozart şi Weber. Preluând poloneza de la înaintaşii săi Oginski, Elsner,
Kurpinski, Chopin a conferit vigoare şi măreţie polonezelor sale, zugrăvind
patosul eroic şi demnitatea luptătorilor polonezi.

În contrast cu semeţia polonezelor, mazurcile aduc alături de vivacitatea

ritmică a dansului, poezia vieţii rustice sau lirismul feminin. Provenită
din mazur (dans popular din Mazovia, Mazuria), cu
variantele oberek  şi kujawjak, mazurca stilizată a devenit dans graţios de
salon. La Chopin, unele mazurci sunt adevărate tablouri ce evocă imagini din
viaţa simplă a oamenilor sau frenezia balului citadin. Alteori, ea este un
veritabil poem liric, ritmurile de dans alternând cu efuziuni lirice sau cu
expresia tristeţii. Fără a apela la citatul folcloric, Chopin rămâne apropiat de
cântecele populare poloneze, din care foloseşte incize intonaţionale şi moduri
populare. În contrast cu armonia densă a polonezelor, scriitura mazurcilor este
mai transparentă.

Provenit din dansul popular ländler, valsul este introdus în literatura pianului

de Schubert, care a lăsat admirabile miniaturi. La rândul său, Weber dă valsului
strălucire şi virtuozitate. Chopin preia ambele tipuri, scriind valsuri liniştite,
impregnate de lirism, precum şi strălucitoarele valses brillantes. De dimensiuni
mai mari, cele patru Impromptus-uri şi 19  Nocturne sunt adevărate poeme
sonore. Devenite la Chopin piese independente, cele patru Scherzo-uri au
expresia patosului dramatic, cu sublime secţiuni mediane. În contrast cu
vigoarea acestora, impromptus-urile aduc imagini lirice şi duioase.

Lirica meditaţiei şi tristeţea îngândurată, tragismul durerii şi poezia iubirii

constituie tematica foarte variată a nocturnelor, gen consacrat de J. Field şi dus
pe culmi artistice de Chopin. La fel de variată este sfera tematică a celor
24 Studii op. 10  şiop. 25, fiecare punând o problemă de tehnică, dar şi de
expresivitate, evocând scene de vigoare dramatică, de elan eroic ori efuziuni
lirice. Adevărate aforisme muzicale, cele 24 de Preludii, în pofida titlului, evocă
foarte diverse imagini. Cele patru Balade, adevărate poeme simfonice pentru
pian, sunt transpuneri ale genului vocal în muzica instrumentală. Inspirate din
creaţia poetică a lui Mickwiecz sau din trecutul legendar al poporului său,
baladele sale sunt povestiri în care epicul şi dramaticul alternează cu lirismul
ardent.
Ultimele două sonate dintre cele trei, prin forţa lor dramatică şi clocotul lor
pasional s-au menţinut în repertoriul concertistic. Cea mai cunoscută, Sonata
în si bemol minor op. 35 este una dintre cele mai profunde drame, în care
suferinţa copleşitoare atinge o intensitate tragică nemaiîntâlnită. Încordarea
dramatică a primei părţi, cu sensul ei atât de desluşit, atât de elocvent, redă
conflictul tragic între dorinţa de viaţă şi dezlănţuirea forţei distrugătoare a
morţii.

Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) a fost primul compozitor rus a cărui muzică a
câştigat un prestigiu internaţional. Faima sa a crescut o dată cu  apariţiile sale
în calitate de dirijor invitat în cadrul concertelor susţinute în Europa şi SUA. În
cadrul creaţiilor artistului intră simfonii, concerte, opere, muzică de cameră,
precum şi vestitele compoziţii muzicale destinate teatrelor de balet. Multe
dintre aceste lucrări continuă şi astăzi să facă parte din repertoriul clasic al
multor concerte populare şi teatre muzicale din întreaga lume.

Ceaikovski a compus peste o sută de lucrări pianistice, dar cele mai cunoscute
sunt Anotimpurile op. 37b, douăsprezece miniaturi pentru pian, care au un
caracter mai personal, interiorizat. Compuse în perioada decembrie 1875 -
noiembrie 1876, fiecare lună poartă un titlu sugestiv şi sunt precedate de
versuri din poeţii ruşi contemporani, în frunte cu Puşkin. Continuând în stilul
miniatural al Scenelor pentru copii şi al Albumului pentru tineret schumannian,
Ceaikovski alătură imagini tipic ruseşti, ca Maşleniţa, sărbătoarea iernii din
luna februarie, Nopţile albe ale lunii mai şi Troica din noiembrie peisajului
veneţian, în ritmul legănat al Barcarolei din luna iunie.