I.

Noțiunea de ,,bel canto’’ la sfârșitul secolului al XVIII-lea

I.1 Originile conceptului de ,,bel canto’’ , tehnică vocală și stil interpretativ

Bel-canto-ul, un stil italian de interpretare în muzica vocală ce este caracterizat prin

puritatea si sublima scriere a liniei melodice.

Fundametele teoretice ale bel-canto-ului iși fac apariția în cea de a doua jumătate a
secolului al XVI-lea la Camilo Maffei ( Discorso della voce, 1562 ) și Lodovico Zacconi (
Prattica di musica, 1596 ). În jurul anului 1600, Giulio Caccini și Jacopo Peri urmăreau
aplicarea principiilor cântului expresiv, acea nobile maniera di cantare, care se baza pe
intensitatea expresiei declamate, recitando cantat, dar și omogenității și flexibilității vocii,
înnobilarea emisiei vocale și frumusețea sunetului. Epoca bel-canto se omogenizează inițial în
jurul momentului apariției genului introvertit de drama per musica, perioada Caccini – Peri,
în Renașterea târzie, cu mult până la anul 1600. A doua perioadă a acestui nou stil cuprinde
primele patru decenii ale secolului al XVII-lea, în această perioadă apare o nouă vocalitate
care se dezvoltă doar datorită noului spectacol muzical. Ornamenele erau obligatorii pentru
expresivitatea limbajului, foarte importante în exprimarea unor stări ca mânia, răzbunarea,
furia, disperarea, iubirea, entuziasmul, bucuria. Doar cântul ornamentat era recunoscut ca și
cânt desăvârșit. Cea dea treia perioadă este cea propriu-zisă de bel-canto, care se extinde cu
aproximație peste un întreg secol, 1650 – 1750, perioadă în care se desăvârșește un stil
muzical și interpretativ unic, inconfundabil, bazat pe ornament și virtuozotate, aceasta este
perioada care pune bazele evoluției și desăvârșirii artei cântului.

Acest nou stil impunător ce se cheamă bel-canto, s-a perpetuat până în epoca romantică,
ținând cu sfințenie la principiile de cânt și cunoscând un ultim avânt în secolul al XIX-lea în
operele lui Gioachino Rossini.

Cu toate acestea știind că stilul muzical este altul, iar istoria consenmează că fiecare
epocă are limbajul său specific, acesta atrage după sine și un mod specific de interpretare, în
operele clasice și romantice vorbind despre elementele de stil bel-canto folosite în cânt și nu
despre stilul bel-canto propriu-zis, acesta rămânând să caracterizeze muzica de operă a
barocului.

Principiile temeinice de bază ale tehnicii acestui stil sunt:

1. Cântul pe respirație ( sul fiato )

2. Grija pentru afectuarea corectă a atacului și a emisiei tonului
3. Promovarea unui colorit tonal bogat
4. Omogenitatea registrelor și a tonului pe toată întinderea vocii
5. Grija pentru realizarea corectă a articulației, legato-ului și ornamentelor

Perfecțiunea stăpânirii vocii pentru a realiza expresivitatea și o virtuozitate

inedită era unul dintre idealurile pedagogiei cântului.

Pe parcursul timpului, specialiștii în domeniu, au încercat să formeze o definiție cât mai

amplă acestui termen. Muzicologul John Barry Steane relatează că bel-canto reprezintă
frumuseștea tonului, stăpânirea tehnicii, dăruire față de artă și autoritatea stilului, iar Henry
Pleasants definește termenul ca ideal de cânt-plin, legato fără frântură, intonație curată,
puritatea construcțiilor vocale, elocvența frazării și a cadențelor.

Stark prezintă termenul de bel-canto intr-o definiție justă: bel-canto este un concept
care înglobează două chestiuni separate dar care se află în corelație.