Conceptul de vocalitate

Conceptul de vocalitate

In Dictionnaire de la Musique, Larousse, vocea umana cantata, fie singura, dialogand cu un

instrument (in special cu pianul) sau cu  un grup de instrumente, este definita ca „un
instrument muzical privilegiat care poate fi folosit ca suport al unui text, in care va fi
solicitat pentru sonoritatea sa pura”[1].

Considerata cel mai vechi instrument muzical, vocea umana nu disocia la originile sale
vorbirea de  cant si doar evolutia a condus treptat la separarea rolului sau functional
(numirea de persoane sau obiecte, apoi de concepte) de rolul incantatoriu. De altfel,
cercetatorii in fonologie au constatat ca  vocea vorbita, prin amplificarea accentelor
naturale da nastere cantului, aceasta filiatie, asa cum se precizeaza in Dictionnaire de
la Musique, Larousse „este atestata inca si in zilele noastre, mai ales la aborigeni al caror
cant difera foarte putin de vorbire sau in Indii, unde recitarea vedica bazata pe trei trepte
a condus, putin cate putin la rafinamentul incantatoriu al raga, in care vocea acopera trei
octave, utilizeaza micro-intervale (octave divizate in douazeci si doua de shrutis) si, dupa
caz, foloseste sau suprima vibrato-ul. Se releva aceeasi imprecizie a frontierelor intre
vocea vorbita si vocea cantata in drama greaca clasica, si in diversele expresii vocale cu
accentuare puternica a limbilor: spre exemplu lectura Coranului, a carui solemnitate are
intime afinitati cu cantul flamenco original”[2]. Se poate concluziona, asadar, ca fuziunea
dintre cuvant si muzica, care i-a preocupat deopotriva, de-a lungul timpului,  pe filozofi,
etnografi, istorici, muzicieni si esteticieni s-a nascut, probabil, odata cu omul. Rolul vocii in
cant (incantatoriu sau cathartic, purificator) a decurs constant din diversele functii care i-
au fost acordate in arta profana sau in cea sacra, ca act cultural sau de divertisment. De
aici, si cerinta care s-a impus de-a lungul timpului, ca vocea sa fie supusa unei educatii
specifice,  unui studiu vocal, sa fie cultivata in functie de rolul pe care se dorea sa-l aiba:
fie al unei voci de mare intindere si forta, fie de mare sensibilitate (care sa poata reda nu
numai tonurile si semitonurile gamei temperate, ci si micro-intervale), care sa-si
insuseasca multiple modalitati de exprimare ce decurg din factorii de sustinere vocala, de
intensitate, dictie, articulatie, virtuozitate etc.

Limitandu-ne la rolul vocii in muzica elaborata, se poate constata ca, de-a lungul timpului,
autorii au solicitat vocea in cantul sacru, in opera si  in alte genuri de spectacol muzical, in
melodie si in lied, iar, uneori, in special in secolul XX,  si ca simplu instrument. Utilizarea
vocii se intinde deci de la vorbire la cant, trecand si prin formule intermediare cum ar fi
vorbirea ritmica sau parlando, Sprechgesang, diverse tipuri de recitativ, de cant cu gura
inchisa (mai ales in cantul coral), de redare a rasului sau plansului etc. Totodata, pornind
de la cuvantul vorbit spre cel cantat, vocea se constituie in suport al textului, al poeziei,
imprumutandu-i identitatea in realizarea unei expresivitati sporite, incat se poate afirma,
cu certitudine, ca vocalitatea este “instrumentul” artei poetice.

La randul lor, vocile cantate, au fost clasificate, de-a lungul timpului, in functie de
caracterul propriu: de registru, adica de intinderea pe scara sunetelor, de tesatura vocala
privilegiata, de timbru, de functia dramatica, de intensitate, etc. Totodata, clasificarile
vocilor au variat sensibil in cursul istoriei  si datorita faptului ca  ele au fost utilizate in
diferite epoci, conform unor canoane estetice diferite. In muzica liturgica medievala
occidentala, bunaoara, se utiliza  vocea nevibrata, in cea de rasarit, emisia nazala. Odata
cu aparitia operei in secolul XVII, arta cantului  incepe a fi canalizata pe alte coordonate,
acelea ale bel-cantoului, prin dezvoltarea tehnicii vocale in care ornamentica bogata,
coloratura exagerata si interesul pentru o agilitate laringiana deosebita au fost prioritare,
de cele mai multe ori, in dauna melodiei si a textului. In primele decenii ale secolului XIX,
Rossini reuseste, insa, in mod genial sa imbine virtuozitatea  specifica bel-cantoului cu
frumusetea melodica, cu redarea inteligibila a textului. In continuare, idealul estetic al bel-
cantoului se transforma, prin “poetizarea lui (Bellini, Donizetti) si apoi prin inlocuirea lui cu
ideea expresivitatii si veridicitatii dramatice (Verdi, Puccini), punand pe primul plan
cerintele declamatiei (Wagner, Debussy, Mussorgski), ceea ce impune schimbarea
metodelor de cant, amplificarea volumului vocilor si renuntarea la hedonismul bel-
cantoului. Secolul XX extinde pana la extrem zona vocalului, incluzand forme de expresie si
sonoritati nebanuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nonno, etc.)”[3]. Exigentele
repertoriului liric creat in decursul timpului au condus la multiplicarea categoriilor si sub-
categoriilor de voci, tinandu-se cont si de modul in care vocea reflecta psihologia
personajelor imaginate de compozitori, (spre exemplu: un temperament dramatic este
asociat, de obicei, unei voci sobre si puternice, iar un temperament elegiac se exprima
printr-o voce mai clara, de mai mica intensitate etc.). Astfel,  in linii generale, vocile, de la
cele mai inalte,  la cele mai grave pot fi catalogate, conform unor tratate de cant[4] dupa
urmatoarea schema: voci feminine: de soprana (soprana lejera, de coloratura, soprana
lirica, soprana dramatica, spinto), mezzo-soprana(lirica, dramatica) si contralto (falcon,
dugazon); voci masculine:  de tenor   (contra-tenor, tenor lejer,  tenor liric, eroic, de
mezzo carattere si tenor dramatic), de bariton ( lejer, liric, verdian, dramatic, Spiel-
bariton) si de bas(cantabil, nobil sau profund, etc). Mai exista si o categorie speciala de
voci masculine, asa-numitii falsetisti: sopranistii si contraltii.

Aceasta clasificare a vocilor, facuta in functie de ambitus si de timbru, nu  se refera doar la
spectacolul de opera, ci, la repertoriul liricii vocale, in general. Genul miniaturii vocal-
instrumentale valorifica, insa, vocea pe dimensiunile unui ambitus confortabil, capabil sa
asigure expresivitatea muzicala a unui poem  literar fara acele acrobatii de virtuozitate
intalnite frecvent in repertoriul de opera. De altfel, fata de maniera interpretativa specifica
operei, modalitatile de  abordare vocala a lieduluipresupun o mai mare simplitate, mai
mult firesc si rafinament in redarea mesajului estetico-poetic si muzical, ceea ce constituie,
nu de putine ori, o adevarata piatra de incercare pentru artistii lirici, ipostaza marcata de
talent, cultura si, nu in ultimul rand, de valorificarea inteligenta a vocalitatii.

[1]   Dictionnaire de la Musique, Larousse, sous la direction de Marc Vignal Paris, edition

1993, p.851

[2]  idem

[3]   Dictionar de termeni muzicali, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1970,

p.525

[4] Octav Cristescu, Cantul, Editura Muzicala, Buc.1963; Ada Burlui,  Introducere in arta

cantului, Editura

    Apollonia, Iasi, 1996; Adriana Severin,, Metodica predarii cantului, Editura Artes, 2000