TIPOLOGIA DISCURSULUI MUZICAL

Melodia, cel mai puternic element de expresie al muzicii, a parcurs forme structurale extrem de
variate, pornind de la cele primare, izvorâte din străfundurile culturii umane, trecând apoi prin epoci
stilistice și ajungând apoi la forme elaborate în compozițiile zilelor noastre.

Monodie (lb. greacă monos=unul și ode=cântec) – melodie executată fără acompaniament de

către voce sau instrument solo, ori de ansambluri la unison și octave. Stil muzical ce precede stilul
polifonic (sec. IX-X).

Heterofonie – deviere incidentală de la linia melodica de bază în cazul suprapunerii a două sau
mai multe voci care intonează aceeași melodie.

Polifonie (lb. greacă poly=mult și phone=sunet, voce) – tehnică componistică complexă constând
din suprapunerea mai multor linii melodice – deci mai multe voci – fiecare păstrându-și individualitatea
și expresia proprie. Culmile artei polifonice vocale se ating în Renaștere prin Giovanni Pierluigi da
Palestrina, reprezentantul cel mai de seamă al stilului.

Omofonie (lb. greacă homos=egal și phone=sunet,voce) – tehnică componistică complexă în

piese pe mai multe voci, dintre care numai una deține melodia (predominantă), celelalte fiind tratate
armonic (acompaniament). Stil componistic opus celui polifon și se dezvoltă pe fond tonal (concept
armonic bazat pe tonalitate).

Din această dezvoltare în timp a muzicii, reținem marile etape stilistice pe care le-a parcurs arta
sunetelor în era noastra până la formele contemporane de manifestare. Fiecare dintre aceste stiluri
componistice s-a reflectat în formele structural melodice.

Prin stil înțelegem amprenta pe care marile epoci de cultură, sau personalități de mare forță
creatoare, sintetizând mijloace de lucru specifice, o impun unei opere de artă și chiar unor arte întregi.
Stilurile constituie deci mari momente de sinteză în dezvoltarea unei arte , a procedeelor și mijloacelor
sale de exprimare.

Stilurile muzicale de largă configurație, măsurate în secole întregi de artă, și stilurile personale
elaborate de un compozitor prin lucrări impunătoare, sintetizează mijloacele existente și deschid noi
drumuri. Între marile epoci stilistice nu există granițe precis definite. Există deasemenea perioade
întregi, cum este aceea a secolului XX, în care conviețuiesc mai multe stiluri fără ca vreunul sau altul să
predomine.

Cât privește stilul personal al unui compozitor, există situații în care unitatea stilistică se
păstrează în întreaga sa opera – J.S.Bach, W.A.Mozart, pe când la alții întâlnim stiluri diferite – L. van
Beethoven, care aparține stilului clasic cu majoritatea lucrărilor sale, dar care cu cele din ultima perioadă
a vieții sale se plasează în stilul romantic.

În creația populară, stilurile sunt extreme de variate, diversificate pe nțtiuni, grupuri entice,
regiuni , dialecte, și sunt tratate de etnomuzicologie.
Cândva, cu un secol inainte, Paul Gaugain, marele pictor francez, lasase lumii artistice în genere

să-și pună trei intrebari capitale:

1.De unde venim?

2.Ce suntem?

3. Încotro ne indreptăm?

Încercând să răspundemîin linii foarte generale putem afirma:

1. Ce reprezinta arta muzicala a trecutului pentru noi – o arta generoasă, legată strâns de
aspirațiile omului, de năzuințele lui spre frumos și bine, o artă umană – pornind de la om și
pentru om (musica humana cum o numeau medievalii); tradiție - locul pe care l-a cucerit în
viatța spirituală a popoarelor prin operele de artă intrate definitiv în conștiința omenirii.

2. Unde a ajuns muzica secolului XX – o extraordinară diversitate de formă și stiluri, musica

construens, o artă evoluând în spirit constructiv prin opere nepieritoare ce slujesc idea de
progres al propriilor mijloace de expresie, asigurându-i astfel permanența în cultura poparelor,
dar și musica destruens, cum ar spune latinii – venind dintr-un proces de radicalizare excesivă a
mijloacelor componistice, fie dintr-o minimalizare a cerințelor unui act artistic autentic .

Lupta pentru “noul cu orice pret” a pus în cumpănă însuși statutul melodiei, deci
existența celui mai expresiv, mai convingător și mai receptiv mijloc de exprimare al artei
sunetelor, semn al ermetizării mijloacelor până la exces.

3. Cum va fi muzica secolelor ce urmeaza? Charles Yves, supranumit și “părintele muzicii

americane moderne”, prevedea că “vom asculta destule melodii fluierate de elevii de școală în
sferturi de ton”. Să fie oare vorba de microtoniile muzicale – univers sonor neexploatat încă
decât în mică măsură? Aceasta ar presupune perfecționarea auzului muzical al individului,
depășind standardul fiziologico-auditiv de până acum – microintervalul semiton.

În privința evoluției instrumentelor muzicale, cu siguranță că arta sonoră va fi

influențată de noile tehnici automate și electro-acustice de producere a sunetelor.

Cât privește perspectiva crețtiei, umanul nu poate să dispară din mesajul muzicii, ci,
dimpotrivă, ca o reacție la tehnicizarea extremă a vieții, lumea iubitoare de artă va vrea să se
reculeagă într-o muzică de contemplare senină, cuprinsă de luciditate, măsură și armonie,
predominând celei de zbucium, de framântări și învolburări.

George Enescu – conducatorul școlii contemporane românești de compoziție – n-a

încetat niciun moment să spere că “se va reveni la sinceritate și se va tinde în viitor la
colaborarea dintre spiritul și sensibilitatea artistului cu natura umană și că se va renunța la
cerebralitatea exagerată care minimalizează arta.