Fugă

În muzică, printr-o fugă (plural, fugi) se înțelege un anumit tip de compoziție sau de tehnică
componistică contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de părți
melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se
interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.

Termenul de fugă, în latină, italiană și spaniolă fuga, în germană Fuge, în franceză și engleză
fugue, a avut de-a lungul timpului mai multe înțelesuri și utilizări. Astfel, în Evul Mediu,
termenul fusese larg folosit pentru desemnarea oricărui tip de piesă muzicală scrisă și
interpretată în stil canonic, în timp ce în vremea Renașterii a ajuns să desemneze specific
lucrări muzicale de imitație.

Părțile unei fugi

Expoziția

Expoziția cuprinde trei elemente: tema, contrasubiectul și interludiul.

 Tema

Tema de fugă trebuie să aibă un contur melodico-ritmic clar. Caracterul temei poate fi divers
începând cu redarea unui lirism reținut mergând până la cea mai exuberantă sau dramatică
expresie.

Tema poate fi redusă ca proporții de la 2-3 măsuri, sau mult mai amplă, până la 12-16 măsuri.
Numeroși compozitori înainte de a elabora efectiv fuga, obișnuiesc să facă un studiu asupra
posibilitaților expresive și tehnice ale temei alese.

Astfel se pot determina de la început, anumite coordonate ale formei și scriiturii polifone. O
temă de fugă apare în două ipostaze: de subiect (este expusă pe tonică) și de răspuns (este
prezentată la dominantă, subdominantă sau mai rar pe altă treaptă).

O temă de fugă începe cu treapta I, mai rar cu alte trepte. Sfârșitul poate coincide cu
începutul sau nu. Răspunsul este tema de fugă expusă de regulă pe dominantă sau
subdominantă.

De obicei, răspunsul, în cadrul expoziției, utilizează dominanta pentru a se respecta atât

unitatea tonală a expunerilor cât și legile fiziologice în relațiile dintre voci: altist-sopran, bas-
tenor, tenor-altist.

Relația intervalică dublă între tonică și dominantă, existența unor subiecte de fugă cu caracter
modulator, ca și necesitatea de a menține unitatea tonală în cadrul expoziției a determinat
existența a două categorii de răspunsuri: real și tonal. Răspunsul real înseamna o prezentare
exactă a subiectului la dominantă. Răspunsul tonal, în schimb este determinat de patru
situații.:
1. Când tema debutează cu sunetele T-D;

2. Când tema debutează cu sunetele D-T

3. Când tema începe cu sunetul Dominantei, urmat de alte sunete;

4. Când tema este modulantă, situație în care răspunsul tonal devine remodulant totodată.

Există și cazuri excepționale în care tema este modulantă dar implică și una din cele trei
situații prezentate mai sus, ipostază în care asupra răspunsul se vor produce două modificări,
el fiind, astfel, de două ori tonal.

 Contrasubiectul

Contrapunctarea unei teme are loc în situația în care, după intonarea acesteia, la una dintre
voci, va apărea răspunsul, inversul situației fiind de asemenea valabil. Dacă răspunsul
semnifică de fapt, preluarea temei în tonalitatea dominantei, cu modificările aferente, după
caz, contrapunctul se remarcă printr-o identitate aparte, un profil ritmico-melodic bine
determinant, contrastant de obicei cu tema. La fiecare apariție a temei, fie ca subiect, fie ca
răspuns, există un contrapunct liber. În situațiile în care, odată cu tema, apare și acesta
nemodificat, însă cu modificări legate de planul tonal, atunci caracterul său este obligatoriu si
poartă numele de CONTRASUBIECT.

 Interludiul

Interludiul este o desfășurare muzicală, derivând din temă sau contrasubiect, sau având chiar
un profil, propriu, indiferent de amploare și care are funcțiile: a) element contrastant între
diferitele expuneri ale temei; b) element primordial în realizarea modulațiilor; Nu există
reguli în privința interludiului, acesta trebuie analizat în funcție de rolul pe care i l-a dat
compozitorul.

a) Expunerea succesivă a unei teme de fugă la mai multe voci poate crea monotonie. Între
expunerea primului subiect și răspuns nu poate apărea interludiul. În rest, interludiul poate
apărea după fiecare expunere tematică, atât în expoziție, cât și în divertisment.

b) Funcția modulatorie a interludiului este evidentă atât în expoziție, dar mai ales la sfârșitul
ei, pentru a marca delimitarea dintre expoziție și divertisment și pentru a spori importanța
deținută de către cea de a doua secțiune a fugii.

Pentru ca o expoziție de fugă să poată fi considerată completă trebuie să conțină în primul

rând prezentarea temei la toate vocile. O expoziție de fugă nu se poate încheia – din punct de
vedere armonic – pe tonică.

Uneori, la sfârșitul expoziției există acel interludiu cu rolul de legătură tonală cu

divertismentul. Contraexpoziția conține o intrare în minus fața de numărul celor din
expoziție. Contraexpoziția trebuie să conțină doar trei intrări. Tonalitatea de bază se menține
și în expoziție cel puțin pentru prima pereche tematică subiect-răspuns. Contraexpoziția
recurge la o inversare a modului de expunere a temei între voci. Expoziția este completă, abia
după apariția temei la toate vocile (3,4,5). Cu toate acestea pot exista episoade false, care pot
fi confundate cu insertia temelor. Totuși, pentru a disipa confuzia, episoadele false aduc capul
tematic, ori fragmente, dispuse în secvențe, în cadrul unor modulații pasagere.

Divertismentul sau Sectorul reprizelor mediane și al episoadelor dezvoltătoare

Divertismentul este o diviziune a fugii, apărând elemente contrastante față de expoziție, atât
în ceea ce privește planul tonal, intrările tematice și uneori prelucrări tematice.

Nu de puține ori, divertismentul începe cu tonalitatea de bază, deși sfârșitul expoziției a fost
marcat printr-o modulație.

Structura divertismentului se apropie de cea a dezvoltării, în sensul că poate fi împărțit în faze

sau cicluri. Prin fază se înțelege o desfășurare muzicală cuprinsă între două cadențe perfecte,
dacă mersul vocilor permite această fixare. Dacă în expoziție interludiul reprezintă contrastul
față de temă, care crește progresiv după fiecare nouă expunere, în divertisment acest factor nu
este necesar.

Realizat prin intermediul imitațiilor și al secvențelor, el dinamizează desfășurarea discursului

muzical, schimbând culoarea armonică prin modulații. În cadrul divertismentului se folosesc
mijloace de expresie specifice muzicii polifone cum ar fi: imitațiile stricte și libere,
augmentarea și diminuarea valorilor, mișcarea contrarie a vocilor și oprirea temporară a
vocilor.

În divertisment nu pot să mai apară teme noi, decât în fugile duble sau triple.

În cazul în care fuga este alcătuită doar din două secțiuni expoziție și divertisment, ultima
fază a divertismentului trebuie să pregătească fie coda, fie o cadență perfectă în tonalitatea de
bază care să încheie.

Repriza

Repriza reprezintă de cele mai multe ori, o culminație expresivă și dinamică a fugii. Aceasta
poate începe cu un răspuns la subdominantă, după care urmează subiectul expus pe tonică.

Aceast inflexiune spre subdominantă din încheierea fugii, este proprie și altor forme ale
Barocului, de exemplu invențiunea, și s-a menținut în sonata clasică pentru a marca
încheierea sau coda. Această secțiune reprezintă uneori o culminație a desfășurării muzicale.
Din această cauză, tema este de multe ori prezentată registrație mult îmbogățită, iar acordurile
finale pot conține mai multe sunete decât numărul de voci.

Linia melodică a unei fugi

O fugă începe cu ceea ce este cunoscut ca expoziție, și este caracteristic scrisă în conformitate
cu reguli predefinite, rămânând ca în părțile de sfârșit să se aloce mai multă libertate
compozitorului, deși o structură tonală logică este de obicei urmărite, iar ,,intrările” ulterioare
ale subiectului, oriunde s-ar manifesta acestea pe parcursul fugii, repetă în același timp
materialul acompaniator. Diversele ,,intrări” ale subiectului pot sau nu să fie separate de către
episoade.

Ceea ce urmează este o diagramă care ne arată o formă tipică de fugă alături de o detaliată
explicație a procesului implicat creației acestei structure, însoțită de exemple.

Preludiu și fuga în do major, BWV 846