Muzică gregoriană

Muzica gregoriană, numită și cânt

gregorian,[1] este un stil muzical liturgic
utilizat în cultul creștin catolic.[2]
Inspirată de muzica primelor generații de
creștini de pe teritoriul Imperiului Roman
de Apus – aceasta avându-și, la rândul ei,
originea în muzica ebraică și în Grecia
decadentă –, muzica gregoriană s-a
dezvoltat în secolele VI–XI.[3] Deși de
cele mai multe ori melodiile gregoriene
erau învățate și transmise prin viu grai,
scrierea documentelor datează din jurul
anului 800. Numele său provine de la cel
al papei Grigore I cel Mare (pontif al
Romei între anii 590-604).

Evoluție
Istoria dezvoltării muzicii gregoriene se
leagă de liturghia apuseană însăși,
bazându-se pe un repertoriu muzical
tradițional, cu circulație orală, fiind
înrudită cu cântul bizantin (dezvoltat în
estul european)[4]. Denumirea "gregorian"
a fost dată în timpul Imperiului
Carolingian, cu referire la o autoritate din
trecut, Papa Grigore, cu scopul unificării
repertoriului (Hiley, p. 503-514).
Primele documente scrise apar în
aceeași perioadă, în jurul anului 800, cu
semne corespunzătoare mișcărilor
melodice, numite neume. Ulterior,
neumele vor fi așezate pe linii de reper,
care constituie începutul apariției
portativului muzical. Coordonarea
desfășurării în timp se face de gesturi din
partea șefului de cor, ce aduce cu rolul
dirijorului de mai târziu.

Într-o ultimă fază, călugărul benedictin

Guido d'Arezzo (cca. 990 – 1050)
teoretizează sistemul de notare și
interpretare a muzicii liturgice, ce stă în
mod tradițional la baza muzicii culte
vest-europene. Este adoptat un sistem
de solfegiere (numit solmizație).[5]

Trăsături
Sistemul sonor. Vocalitatea

Muzica gregoriană era modală, folosind

opt scări sonore,[6] dintre care erau
evitate tocmai cele două care vor crea
fundamentul sistemului tonal în secolul
al XVII-lea.[7] Muzica pornea de la
conceptul de cantus planus (lat. „cânt
lin”), care dezvăluie două caracteristici de
bază ale stilului: utilizarea exclusivă a
vocii umane[8] și preferința pentru mersul
treptat al melodiei[9] (salturile sunt rare și
„atenuate” prin tehnica numită
gradualis[10]). În secolul al XI-lea,
repertoriul este lărgit prin adaosuri (tropi)
și piese versificate noi (secvențe).[10]

Ritmica și conducerea de voci

Ritmica este condiționată de text și de

morfologia acestuia, predominant în
proză (ritm parlando rubato), cu unele
aspecte regulate datorate morfologiilor
versificate. Vocile cântau la unison,
pentru diversificarea materialului
folosindu-se tehnica antifoniei
(împărțirea cântăreților în două grupuri
care cântau pe rând) sau cea
responsorială (alternanța solistului cu
ansamblul).

Funcțiile liturgice
Muzica gregoriană este cântată în oficiul
în timpul liturgiei orelor și în liturgia
misei. Textele cunoscute sub denumirea
accentus sunt intonate de către episcopi,
preoți și diaconi, mai ales pe un singur
ton de recitare cu formulă melodică
simplă în anumite locuri în fiecare
secvență. Numeroase cântece complexe
sunt interpretate de soliști și coriști
profesionali. Cea mai complexă colecție
de cânturi este Liber usualis, cea care
conține cânturile Misei Tridentine și cele
mai des utilizate din oficiu. În afara
mănăstirilor, cel mai mult utilizat este
Graduale Romanum.

Propriul misei

Cântecele Introitus, Graduale, Alleluia,

Tractus, Sequientia, Offertorium și
Communio fac parte din propriul misei.
„Proprium Missae” în latină se referă la
cântece ale misei care au texte proprii
individuale pentru fiecară duminică din
ciclul anual, față de ordinariul misei, care
are texte fixate (dar cu melodii variate)
(Kyrie, Sanctus, Benedictus, Agnus Dei).
Introitusul include procesiunea
oficianților. Ei sunt cântece antifone, care
sunt construite în mod tipic dintr-un
antifon, un vers de psalm, o repetare a
antifonei, o intonație a Gloriei patri
Doxology, și o ultimă repetare a antifonei.
Structurile melodice sunt dominate de
multe ori de către tonurile de recitare
(recto tono).

Gradualele sunt cântece responsoriale

care urmărez citirea Epistolelor.
Gradualele sunt, în general, rezultatele
centonizării; frazele muzicale sunt
îmbinate, ca un mozaic, pentru a crea
melodia cântului în întregime, rezultând
melodii care sunt înrudite muzical.
Gradualele sunt acompaniate de un Vers
elaborat, iar acesta conține, de fapt, două
părți: A și B. De multe ori prima parte
este repetată, rezultând astfel un „rondo”:
A B A. Măcar versul – dacă nu tot
graduale – este pentru interpretul solist,
și este elaborat, ornamentat în stil cu
melisme lungi și mult variate.

Alleluia este cunoscută pentru jubilus, o

melismă cu caracter vesel, extinsă pe
ultima „Alleluia”. Este contruit,
deasemenea, din doă părți: din alleluia
propriu-zis și din versul de psalm, de care
este identificat Alleluia (Alleluia V.
Pascha nostrum). Ultima melismă a
versului este aceeași ca jubilusul atașat
la Alleluia. Cântecele Alleluia nu sunt
interpretate în periadele pocăinței, cum
ar fi Postul Mare. În schimb, Tractul este
cântat, în general, cu texte din Psalmi.
Tractul, ca și graduale, este centonizat de
un mare nivel.

Secvențele sunt cântece poetice, bazate

pe cuplete. Chiar dacă multe dintre ele nu
fac parte din liturgie și nu fac parte din
propriul repertoriu gregorian, secvențiile
gregoriene includ cântece bine
cunoscute, cum sunt Victimae pascali
laudes și Veni Sancte Spititus. După
părerea lui Notker Balbulus, un scriitor de
secvențe timpurii, originalitatea lor
constă în adunarea cuvintelor la melisma
lungă de jubilus din Alleluia. Offertorii
sunt cântecele interpretate în timp ce se
oferă pâinea și vinul euheristic.

Ofertoriile, pe de o parte, au melodii

încărcate cu versuri, dar utilizarea
versurilor în offertoriile gregoriene au
dispărut în jurul secolului XII. Aceste
versuri, oricum, sunt cele mai
ornamentate și elaborate în tot
repertoriul muzicii gregoriene. Offertorii
aseamănă cu responsoriile, care sunt, la
fel, acompaniate măcar de un vers și
secțiunile inițiale la amândoi sunt
repetate fragmental după vers (sau
versuri). Această ultimă secțiune este
denumită, deci, „repetenda” și este ultima
linie melodică a cântecului.

Communio este cântecul interpretat în

timpul Euchariei. Ca și prezentare,
Communio este asemănător cu Introitus,
este un antifon cu numeroase versuri.
Melodiile sunt de multe ori ambiguu din
punct de vedere tonal, și su se încadrez
într-un singur mod muzical, același
Communio fiind clasificat în diferite
moduri din diferite manuscrise sau ediții.

Ordinariul misei

Kyrie, Gloria, Sanctus, Benedictus și Agnus

Dei au aceeași text în fiecare servici al
misei. Din cauza faptului că urmăresc
regular ”ordinariile” invariabile ale misei,
ei sunt denumite ”ordinali.”

În Kyrie se repetă de trei ori a Kyriei

eleison (Doamne, miluiește!), se repetă de
trei ori Christe eleison, ceea ce este
repetat tot de trei ori de Kyrie eleison.
Kyrie este distinctiv prin faptul că este în
limba greacă în loc de latină. Deoarece
textul este repetat, apar numeroase
structuri muzicale în acest cânt.
Următorul Kyrie ad. lib. VI ca o transmisie
într-un manuscris Cambrai, utilizează
forma ABA CDC EFE’, ceea ce schimbă
țesătura între secțiuni. Secțiunea E’ la
Kyrie eleison final, ea însăși are o
structură de aa’b, ceea ce este punctul
culminant.

Gloria recită Marea Doxologie și Credo

intonează Nicened Creed. Din cauza
lungimii a textului, cântecele de multe ori
sunt împărțite în subsecțiunile muzicale
care corespund cu schimbarea textului.
Deoarece Credo a fost cântul adăugat de
ultima dată la misa, melodii de Credo
gregoriene sunt relativ puține.

Sanctus și Agnus Dei, ca și Kyrie, conțin

la fel texte repetate, iar structurile lor
muzicale sunt de multe ori exploatate. Ite
Missa est și Benedicamus Domino, care
închid misa, aparțin Ordinariului. Ei au
melodii gregoriene proprii, dar deoarece
sunt scurte și simple, și rar sunt
subiectele compozițiilor muzicale mai
târziu, ei de multe nu sunt luate în
seamă.

Cântările oficiului

Cântul gregorian este integrat și în

Liturgia orelor a oficiului călugăresc, prin
genurile de antifonă, care încadrează
Psalmii, responsoriile mari din utrenie și
responsoriile scurte ale orelor mai scurte
și pavecerniței. Antifonele cu psalmi din
oficiu sunt scurte și simple, față de
responsoriile mari, complexe. La finalul
oficiului se cântă una dintre cele partru
antifone ale Mariei. Alma Redemptoris
Mater, Ave Regina caelorum, Regina caeli
laetare sau Salve Regina, care sunt
cânturi relativ târzii, care datează din
secolul XI, și sunt mult mai complexe
decât antifonele oficiului.

Influența
Muzica medievală și
renascentistă

Muzica gregoriană a avut un impact

semnificativ în ceea ce privește
dezvoltarea muzicii medievale și
renascentiste. Notația și portativul
modern s-au dezvoltat direct din neumele
gregoriene. Notația neumatică a fost
împrumutată și pentru alte stiluri de
muzică. Anumite grupări ale neumelor au
fost utilizate pentru a indica repetările
ritmice. Rotunjurea semnelor a înlocuit
semnele pătrate și rombice, pe parcursul
secolelor XV și XVI, deși cărțile cu
cântece au păstrat în mod conservativ
notația cvadrată. Începând cu secolul
XVI, adăugarea celei de a cincea linii la
portativ devine standard. Cheile,
bemolul ;i becarul au derivat direct din
notația gregoriană.

Melodiile gregoriene au oferit materiale

muzicale și au servit modele pentru tropi
și drame liturgice. Imnurile vernaculare,
precum Christ ist erstanden și Nun bitten
wir den Heiligen Geist au adaptat melodii
originale gregoriene, textele fiind traduse
din latină. Lucrări laice renascentiste, ca
In Nomine, au fost bazate pe melodii
gregoriene. Începând cu polifoniile
improvizatorice, cunoscute sub
denumirea de organum, cântul gregorian
devine un fir conducător în polifonia
medievală și renascentistă. De multe ori
cânturile gregoriene (câteodată cu formă
modificată) sunt utilizate ca un cantus
firmus. Antifonele mariane, mai ales Alma
Redemptoris Mater, au fost aranjate
frecvent de către compozitori
renascentiști.

Biserica catolică, mai târziu, a admis ca

aranjamentele polifonice să înlocuiască
cântul gregorian al ordinariului misei.
Propriile pot fi înlocuite cu aranjamente
corale în anumite cazuri. Unii dintre
compozitorii care au scris frecvent
aranjamente polifonice ale propriilor, au
fost William Byrd și Tomás Luis de
Victoria. Aceste aranjamente polifonice
de obicei integrează elemente originare
ale muzicii gregoriene.

Secolul XX

Realizările călugărilor din Solesmes

despre reluarea muzicii gregoriene, au
rezultat o mulțime de înregistrări.
Reînnoirea interesului față de muzica
veche din secolul al XIX-lea lasă urme și
în muzica secolului XX. Influențele
gregoriene în muzica clasică includ
aranjamente corale ale celor patru
cânturi în Quatre Motets sur des des
thèmes grégoriens de Maurice Duruflé,
colindele (carols) de Peter Maxwell
Davies, piese corale de Arvo Pärt.

În cultura pop

Când muzica gregoriană a experimentat

o reînviere populară în new music și world
music, dezvoltate în anii 1980 și ’90,
albumul iconic a fost oarecum
neașteptatul Chant, înregistrată de către
călugării benedictini de la Santo
Domingo de Silo, Spania. A fost marcată
ca muzică pentru a inspira liniștea și
seninatatea eternă. În 2008, călugării
cistercieni de la Abația Heiligenkreuz din
Austria au realizat CD-ul Chant – Music
for Paradise, cel care a devenit un album
best-seller dintre slagăre austriene și
topuri #7 din UK. În SUA, albumul a fost
realizat sub denumirea Chant – Music for
Soul și a luat locul #4 dintre șlagere
clasice Billboard.

Faptul că ascultarea muzicii gregoriene

produce unde alfa în creier a reintrodus
faima muzicii gregoriene. Muzica
gregoriană este de multe ori parodizată
din cauza monotoniei, dar înainte și după
a realiza Chant.
Pie Jesu Domine dona eis requiem este
intonat de călugării care practică
autoflagelarea din Monty Python and the
Holy Grail, după referințe recunoscute.

Muzica gregoriană a fost titlul unui joc pe

televizor în anii ’60 în rolul principal cu
Billie Whitelaw ca o prostituată care în
mod neașteptat devine manierată.

De asemenea, cântul gregorian a fost

utilizat în serialele de animație Visionof
Escaflowne și Death note, The Hunchback
of Notre Dame de Disney, tema Temple of
Time din serialul Legenda lui Zelda, și în
jocuri video Halo.

Bibliografie
Dănceanu, Liviu (2005). Anotimpurile
muzicii. O istorie eliptică și didactică a
muzicii savante (vol. I), Editura Corgal
Press, Bacău. ISBN 973-7922-37-9
Hiley, David (1993). Western
Plainchant. A Handbook, Oxford
University Press. ISBN 0-19-816289 8
Sava, Iosif și Vartolomei, Luminița
(1979). Dicționar de muzică, Editura
Științifică și Enciclopedică, București
Șorban, Elena-Maria (2007). Muzică și
paleografie gregoriană, Editura
MediaMusica, Cluj-Napoca. ISBN 978-
973-8431-76-8.7
Șorban,Elena-Maria (2014). Muzica
veche. O istorie concentrată, Editura
 Eikon, Cluj-Napoca. ISBN 978-606-711-
067-8

Referințe

1. ^ Sava, pag. 93
2. ^ Dănceanu, pag. 98
3. ^ Dănceanu, pag. 87
4. ^ Dănceanu, pag. 89
5. ^ Sava, pag. 189
6. ^ Dănceanu, pag. 94
7. ^ Dănceanu, pag. 95
8. ^ Dănceanu, pag. 92
9. ^ Dănceanu, pag. 93
10. ^ a b Dănceanu, pag. 97

Legături externe
http://epub.uni-
regensburg.de/25558/1/ubr12760_ocr.p
df

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Muzică_gregoriană&oldid=12120877

Ultima modificare efectuată acum …

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.