Muzica Gregoriana

In Apus, răspândirea creştinismului, organizarea bisericii şi a repertoriului

muzical s-au realizat cu ajutorul misionarilor greci. Chiar după constituirea
episcopatelor s-a menţinut o legătură strânsă cu Răsăritul. În apusul
Europei, odată cu răspândirea creştinismului, a pătruns muzica orientală,
unde a găsit tradiţii locale puternice cu care s-a împletit, realizându-se mai
multe stiluri muzicale.
Întrucât Roma cunoscuse migraţia diferitor popoare, ea îşi pierduse din
strălucirea şi autoritatea sa, aşa încât Bizanţul a rămas centrul de iradiere a
culturii apusene. Episcopul Romei trimitea diplomaţi la Bizanţ, fapt care a
întărit legătura cu muzica bizantină şi influenţa ei asupra celei
occidentale. Ambrosius din Milan, Leandru, episcopul
Sevilliei, Augustinus Aurelianus din Hippona şi însuşi papa
Gregorius au cunoscut bine viaţa muzicală a Bizanţului.
Cântările, aduse din Răsărit şi introduse în cult, s-au transmis oral.
Repertoriul religios a avut un stil diferit la fiecare popor, datorită influenţei
cântecului popular şi chiar îmbinării cu acesta. La aceasta a contribuit şi
acţiunea limbii fiecărui spaţiu, care şi-a impus şi intonaţiile specifice în
cântările împrumutate şi cântate în limba băştinaşă. Astfel, s-au detaşat
mai multe stiluri muzicale, specifice diferitelor popoare din Apus: celtic,
galican, hispano-mozarab, milanez (ambrozian) şi roman.
În vederea justificării unui cânt unic, s-a răspândit conceptul despre esenţa
divină a muzicii religioase. O miniatură dintr-un vechi manuscris ni-l
înfăţişează pe papa Gregorie I dictând unui scrib, aşezat la picioarele lui.
Acesta avea pe braţe o tabulă, pe care scria neume. Papa dicta scribului
ceea ce Sfântul Duh, sub forma unui porumbel, îi dicta la ureche. Datorită
originii divine a cântului nu puteau exista creatori, iar cântarea trebuia
păstrată nealterată. Se spune că papa Gregorie a alcătuit Antifonarul, pe
care l-a legat cu un lanţ de aur de pristolul bisericii Sfântul Petru. Se
justifica, astfel, necesitatea respectării neabătute a cântării tradiţionale de
rit roman.
Înainte de a ajunge papă, Gregorie I a fost nunţiu papal la Bizanţ, unde a
cunoscut fastul ceremoniilor religioase şi înfloritoarea activităţi muzicale. În
timpul pontificatului său, el continuă organizarea cultului şi a repertoriului
muzical. Legenda vrea ca însuşi Gregorie să fi triat, poate şi creat,
cântecele pe care le-a generalizat în biserica romano-catolică. De
fapt, Antifonarul roman reprezintă o sinteză, o organizare a cântecelor
practicate şi care provin din cele importate din Orient, din culturile antice
precreştine şi din muzica populară a popoarelor creştinate.
La determinarea stilului gregorian, acel cantus planus eminamente
diatonic, cu ritm liber dar liniştit şi intervale fără salturi, au contribuit părinţii
bisericii şi teoreticienii, care au preluat mecanic şi impropriu preceptele
vechii teorii eline. În primul rând s-a aplicat teoria ethosului la mistica
creştină, dar s-a evitat ritmul stenic, specific muzicii populare şi ritmia vie a
dansului. Temelia cântărilor bisericeşti fiind psalmodia, ritmia liberă a fost
considerată adecvată cântului religios. Tot din patrimoniul culturii orientale
provine şi melismatica, dar ea a fost limitată la un ambitus restrâns. Unii
autori remarcă structura pentatonică a multor vocalize gregoriene, ceea ce
denotă originea veche a acestora.
Muzica gregoriana a aparut in spatiul Imperiului Roman de Apus. La
sfarsitul secolului al IV-lea, episcopul Ambrozie din Milan fixeaza cateva
canoane, in incercarea de a organiza si de sistematiza muzica
bisericeasca. El recomanda folosirea a patru moduri si a unui anumit
repertoriu de cantari. In timpul pontificatului Papei Grigore cel Mare (secolul
al VI- lea) are loc o noua reforma a muzicii de cult in Biserica Romana, in
care sunt adaugate inca patru moduri alaturi de cele stabilite de Ambrozie
din Milan. Tot acum sunt alcatuite doua culegeri de cantari: Antifonarul si
Sacramentariul.
Cantul gregorian se mai numeste si cantus planus sau, dupa aparitia
polifoniei in muzia religioasa, cantus firmus. Cantul gregorian are
urmatoarele caracteristici: - este monodic;
- este modal (bazat pe modurile bisericesti);
- este vocal, a capella (fara acompaniament instrumental
- este nonmetric (nu se supune metricii moderne, cu incadrare in anumite
masuri);
- foloseste ritmul liber, supus legilor prozodiei;
- are o melodica bazata in principal pe mers treptat sau cu salturi mici;
- are ambitus restrans;
- este cantat in limba latina;
- este scris intr-o notatie neumatica speciala.
Multe din caracteristicile cantului gregorian sunt comune cu cele ale
cantului bizantin, acest lucru fiind usor de explicat prin trunchiul comun in
care ambele isi au originea. Modurile gregoriene se impart, ca si cele
byzantine, in moduri autentice si plagale. Pentru modurile autentice au fost
imprumutate tot denumirile grecesti: dorian, pentru modul cu final pe re;
frigian, pentru modul cu final pe mi; lidian, pentru modul cu final pe fa si
mixolidian, pentru modul cu final pe sol. Modurile plagale au aceleasi finale
ca modurile autentice din care sunt derivate, diferenta constand in scara
care incepe cu o cvarta mai jos fata de modul autentic.
Pe langa aceste moduri, in practica muzicala gregoriana mai existau inca
doua: ionianul si eolianul recunoscute de Biserica de-abia in secolul al VI-
lea. Ele stau la baza tonalitatii majore si minore. Misa este principala slujba
religioasa a Bisericii Catolice. In cadrul acesteia exista atat parti cantate,
cat si recitate sau vorbite. Partile cantate care au acelasi text la orice slujba
sunt cuprinse in Ordinarium Missae. Celelalte parti cantate, cuprinse in
Propium Missae, au texte diferite in functie de perioada anului in care este
oficiata slujba sau de sfintii carora le este dedicata. Compozitiile muzicale
denumite mise cuprind, de obicei, cele cinci parti din Ordinarium Missae:
Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus-Benedictus si Agnus Dei, deoarece acestea
sunt invariabile si sunt cantate la orice slujba, pe tot timpul anului
bisericesc. In Propium Missae sunt incluse celelalte parti cantate: Introitus,
Gradual, Alleluia/Tract, Offertoriu, Comuniune, acestea fiind denumiri
generale pentru diverse texte care se schimba de la o liturgie la alta.
Polifonia propriu-zisa este mentionata, incepand cu secolul al IX-lea, dar
este foarte posibil ca ea sa fi existat si mai inainte, sub diverse forme.
Cantarea responsoriala a dus la anumite suprapuneri, atunci cand unul
dintre coruri isi incepea fraza odata cu sfarsitul de fraza al celuilalt cor sau
solist. Pe de alta parte, in manastiri corurile erau formate atat din adulti cat
si din copii, existand in intonare o diferenta naturala de o octava. Pornind
de la acest paralelism, la un moment dat apare o alte voce paralela, la
cvinta (respectiv cvarta). Acesta prima forma de polifonie s-a numit
organum. Organum-ul primitiv (sau paralel)- este pria forma descrisa in
mod clar in secolul al IX- lea ca avand doua voci paralele. Melodia cantului
gregorian era denumita vox principalis si era dublata la o cvarta inverioara
de o alta voce, vox organalius. O forma a acestui organum este de
asemenea descrisa in aceeasi perioada in care vocile pleaca la unison, se
despart pana la cvarta si evolueaza in paralel pentru ca, spre final, sa
redevina in unison. Organum-ul liber- in secolul al XI-lea, organum-ul strict
paralele a fost inlouit cu cel liber in care, pe langa miscarea paralelea a
vocilor, exista si o miscare oblica sau contrara. Vox principalis este
denumita in aceasta perioada si tenor. Vox organalis era adaugata
deasupra tenorului. Organum-ul melismatic- la inceputul secolului al XII-lea
apare un nou tip evoluat de organum, cunoscut sub diverse
denumiri:melismatic, inflorit sau organumul Scolii de la St. Martial. Cantus
planus era intonat de tenor in note lungi, carora le era adaugata o voce
superioara, in valori de note mai mici. In Anglia practica polifonica era mai
putin riguroasa in ceea ce priveste regulile consonantei, conform viziunii
antice grecesti. Aici apare cantus gemellus, in paralelism de terte si sexte.
Acesta va fi importat mai tarziu si in Franta, dand nastere tipului de
polifonie cunoscut sub numele de faux bourdon.
Din aceasta perioada au ramas numeroase tratate care mentioneaza si
teoretizeaza formele de polifonie. Mentionez Musica Enchiriadis, atribuita
lui Hucbald, Enchiridion Musices, scrisa de Odon de Cluny, cea mai
importanta lucrare fiin Micrologus de Guido d'Arezzo. Primele lucrari
polifonice pastrate ca notatie sunt cele de la St. Martial (Limoges, Franta) si
Santiago de Compostela (Spania).
Răspândirea cântului gregorian contribuie la dezvoltarea genurilor, a
structurilor şi la desprinderea unor genuri de biserică. După aşa-numita
epocă „de aur” (sec.X-XIV) a cântului plan, în care se desfăşoară reforma
gregoriană şi în care rolul Romei este evident, urmează răspândirea ei în
tot Apusul. În importante mânăstiri franceze, engleze şi germane, cântările
bisericeşti se îmbogăţesc, în ele pătrund permanent elemente ale muzicii
populare. Lărgirea sferei tematice şi extinderea cultivării muzicii în afara
bisericii au dus la apariţia de noi genuri şi modalităţi de limbaj: polifonia şi
“măsurarea” muzicii. Aceste mijloace vor necesita un nou sistem de
notaţie.