Istoria Muzicii

1.
Cultura muzicală a Evului Mediu:

- muzica gregoriană - de la cantus planus, primele genuri polifonice
(conductus, cantus gemellus etc), până la momentul Ars Antiqua;
- muzica bizantină - ehuri, caracteristici , genuri;
-muzica laică medievală - genuri specifice muzicii trubadurilor, trouverilor,
minnesängerilor (arta cavalerească, pastorala etc).
In anul 800 Carol cel Mare este incoronat de catre Papa, fapt ce consolideaza
Europa din punct de vedere politic si religios. Muzica se dezvolta in paralel, pe doua
segmente religios si laic.
Muzica religioasa se unifica, prin sistematizarile facut de Papa Grigore cel
Mare, sub fora cantului gregorian, denumit si cantus planus, care devine primul
sistem muzical vest- european.
Curtile feudale incurajeaza creatia muzicala laica de divertisment; un rol
important il are muzica de dans, care va duce la dezvoltarea genurilor instrumentale.
Apar numeroase lucrari teoretice (atribuite lui Boethius, Hucbald, Odon de
Cluny, Philippe de Vitry, Franco da Cologna).
Organizarea discursului muzical este initial monodica, ulterior evoluand catre
polifonie. Tot in aceasta perioada se cristalizeaza un sistem modal bazat pe modurile
grecesti.
Muzica bizantina
Cultura si artele bizantine vor cunoaste o inflorire deosebita in secolul al VI-
lea, in timpul imparatului Justinian.
Muzica religioasa bizantina a evoluat si s-a dezvoltat pana in zilele noastre.
Stilurile sale cele mai importante, care coincid si cu principalele etape de dezvoltare
sunt:
 Cel paleobizantin(sec. IV-XII)
 Cel mediobizantin(sec. XII- XVIII)
 Cel neobizantin(de la inceputul sec al XIX- lea)

Muzica bizantina este monodica, vocala si modala.
O trasatura importanta a sa este intonatia netemperata, data de prezenta
microtoniilor. Notiunea de metru (masura) este inlocuita de anumite tipuri
structural - expresive care se refera atat la ritm cat si la caracteristicile melodiei si la
expresia acesteia. Ele sunt:
 Tipul recitativ- recitarea silabica pe un sunet dat;
The Lord is my shepherd! Page 1
 Tipul irmologic- melodia este foarte simpla, cu un ambitus foarte mic; ritmul
este bazat pe raportul strans dintre silaba si sunet;
 Tipul papadic- cantare frumoasa, melodia este foarte ornamentata
(melismatica), ritmul foarte liber, de aceea cele mai multe astfel de cantari
sunt individuale;
 Tipul stihiraric- melodie mai dezvoltata, mai lirica, cu anumite ornamentatii,
ritmul fiind o combinatie intre cel silabic si cel liber.
In anul 754 Sf. Ioan Damaschinul scrie cea mai importanta opera a sa,
Octoihul, folosita si astazi in Biserica Ortodoxa. Acesta cuprinde cantarile zilnice ale
unui ciclu de opt duminici, intonate pe opt moduri pe care el le nueste ehuri
(glasuri).
Aceste moduri se impart in doua tipuri: autentice(dorian- mod de re, lidian-
mod de mi,frigian- mod de fa, mixolidian- mod de sol) si plagale, derivate din cele 4
ehuri (hipodorian,hipolidian,hipofrigian,hipomixolidian)
Genul principal al muzicii bizantine este liturghia, cel mai important serviciu
divin al Bisericii Ortodoxe. Structura ei s-a pastrat aproape neschimbata din primele
secole crestine.
Liturgia cuprinde mai multe cantari religioase:
 Troparul- compus pe o melodie simpla, are o desfasurare dinamica;
 Condacul- piesa muzicala religioasa compusa dintr-un numar mare de strofe si
linii melodice, incadrate intr-o forma tipica;
 Canonul- compozitie formata din noua ode distincte din punct de vedere
melodico- ritmic si modal, fiecare cuprinzand mai multe tropare.
Notatia bizantina se facea prin neume (semne grafice utilizate pentru a indica
aproximativ cursul unei melodii)
In perioada paleobizantina, notatia evolueaza foarte mult, pornind de la cea
ecfonetica, ce continea doar anumite semne prozodice, si ajungand, catre finalul
secolului al XI- lea, la reprezentarea semnelor deasupra fiecarei silabe a textului,
prin care se indicau atat trasaturile melodice si stilistice cat si modul de executie.
Un element nou care apare in perioada mediobizantina este marturia, neuma
complementare care fixeaza atat tonul initial cat si modul (ehul) melodiei respective.
Interpretarea melodiilor nu mai este lasata la voia intamplarii, punctul de plecare
fiind mai clar definit.
In perioada neobizantina ( sec. XIX) apare necesitatea de simplificare a
cantului bizantin. Chrysant de Madytos propune eliminarea neumelor ornamentale
si stabileste structura modurilor si a formelor cadentiale. El adauga si cateva semne

de durata, numite timporale, si incearca sa se apropie de notatia silabica a lui Guido
d'Arezzo, stabilind un numar fix de sunete.
Odata cu reforma lui Chrysant, muzica bizantina isi pierde o parte din
autenticitate si bogatie, prin eliminarea microtoniilor.
Muzica gregoriana a aparut in spatiul Imperiului Roman de Apus.
La sfarsitul secolului al IV-lea, episcopul Ambrozie din Milan fixeaza cateva
canoane. El recomanda folosirea a patru moduri si a unui anumit repertoriu de
cantari.
In timpul pontificatului Papei Grigore cel Mare (secolul al VI- lea) are loc o
noua reforma a muzicii de cult in Biserica Romana, in care sunt adaugate inca patru
moduri la cele stabilite de Ambrozie din Milan.
Cantul gregorian se mai numeste si cantus planus sau, dupa aparitia polifoniei
in muzica religioasa, cantus firmus.
Cantul gregorian are urmatoarele caracteristici:
- este monodic;
- este modal (bazat pe modurile bisericesti);
- este vocal, a capella (fara acompaniament instrumental);
- este nonmetric (nu se supune metricii moderne, cu incadrare in anumite
masuri);
- foloseste ritmul liber, supus legilor prozodiei;
- are o melodica bazata in principal pe mers treptat sau cu salturi mici;
- are ambitus restrans;
- este cantat in limba latina;
- este scris intr-o notatie neumatica speciala.
Modurile gregoriene se impart- ca si cele bizantine- in moduri autentice si

plagale. Pentru modurile autntice au fost imprumutate tot denumirile grecesti:
dorian, pentru modul cu final pe re; frigian, pentru modul cu final pe mi; lidian,
pentru modul cu final pe fa si mixolidian, pentru modul cu final pe sol. Modurile
plagale au aceleasi finale ca modurile autentice din care sunt derivate, diferenta
constand in scara care incepe cu o cvarta mai jos fata de modul autentic.
Pe langa aceste moduri, in practica muzicala gregoriana mai existau inca doua:
ionianul si eolianul recunoscute de Biserica de-abia in secolul al VI-lea. Ele stau la
baza tonalitatii majore si minore.
Misa este principala slujba religioasa a Bisericii Catolice. In cadrul acesteia
exista atat parti cantate cat si recitate sau vorbite. Partile cantate care au acelasi text la
orice slujba sunt cuprinse in Ordinarium Missae.
Celelalte parti cantate, cuprinse in Propiu Missae, au texte diferite.
Compozitiile muzicale denumite mise cuprind, de obicei, cele cinci parti din
Ordinarium Missae: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus- Benedictus si Agnus Dei,
deoarece acestea sunt invariabile si sunt cantate la orice slujba, pe tot timpul anului
bisericesc.
In Propium Missae sunt incluse celelalte parti cantate: Introitus, Gradual,
Alleluia/Tract, Offertoriu, Comuniune, acestea fiind denumiri generale pentru
diverse texte care se schimba de la o liturgie la alta.
Cantarea responsoriala a dus la anumite suprapuneri, atunci cand unul dintre
coruri isi incepea fraza odata cu sfarsitul de fraza al celuilalt cor sau solist. Pe de alta
parte, in manastiri corurile erau formate atat din adulti cat si din copii, existand in
intonare o diferenta naturala de o octava. Pornind de la acest paralelism, la un
moment dat apare o alte voce paralela, la cvinta (respectiv cvarta). Acesta prima
forma de polifonie s-a numit organum.
Organum-ul primitiv (sau paralel)- este pria forma descrisa in mod clar in
secolul al IX- lea ca avand doua voci paralele. Melodia cantului gregorian era
denumita vox principalis si era dublata la o cvarta inverioara de o alta voce, vox
organalius.
Organum-ul liber- in secolul al XI-lea, organum-ul strict paralele a fost inlouit
cu cel liber in care, pe langa miscarea paralelea a vocilor, exista si o miscare oblica
sau contrara.
Organum-ul melismatic- la inceputul secolului al XII-lea apare un nou tip

evoluat de organum, cunoscut sub diverse denumiri, melismatic. Cantus planus era
intonat de tenor in note lungi, carora le era adaugata o voce superioara, in valori de
note mai mici.
In Anglia practica polifonica era mai putin riguroasa in ceea ce priveste
regulile consonantei, conform viziunii antice grecesti. Aici apare cantus gemellus, in
paralelism de terte si sexte. Acesta va fi importat mai tarziu si in Franta, dand nastere
tipului de polifonie cunoscut sub numele de faux bourdon.
- Cea mai importanta lucrare fiind Micrologus de Guido d'Arezzo.
Muzica laica
Compozitiile laice au urmatoarele caracteristici:
- pot fi vocale, vocal- instrumentale sau doar instrumentale;
- sunt metrice, spre deosebire de cantus planus, cel mai adesea in masuri
ternare;
- au ritmul in general silabic;
- au fraze clare si structuri formate din sectiuni bine definite, unele dintre ele
fiind repetitive;
- utilizeaza modurile bisericesti, in special pe cele ionian (major) si eolian
(minor);

- pentru texte se folosesc diversele limbi de circulatie, spre deosebire de cantul
gregorian care folosea exclusiv limba latina;
- au o tematica variata, dominante fiind cantecele de dragoste;
Genul vocal:
In epoca intalnim atat compozitii muzicale, generic denumite cantece
(chanson in Franta, lied in Germania, canzone in Italia), cat si genuri specifice,
cum ar fi virelais, rondeau, ballata, minnelied, caracterizate prin forme distincte.
Exista dovezi certe despre folosirea intrumentelor pentru acompaniament.
Probabil acestea doar dublau linia melodica vocala, genurile ramanand
monodice. Formele de virelais, rondo si ballata au ca principala caracteristica
alternata refren- strofa.
Minnelied-ul este o forma specifica frecventa in Germania si contine trei
sectiuni melodice: AAB (forma de bar).
Genul instrumental:
O forma primara de teatru, care include si muzica vocala dar si pe cea
instrumentala este drama liturgica, in care erau prezentate vietile sfintilor.
Cea mai mare parte a muzicii laice din evul mediu o datoram unei clase de
nobili cultivati care erau in acelasi timp poeti, compozitori si interpreti. In Franta
acestia se numeau trubaduri (cei din sudul tarii) sau truveri (in nordul tarii). In
Germania, acestia se numea minnesingeri.
In a doua parte a sec al XII-lea Europa cunoaste o perioada de inflorire
culturala. La Paris se construieste celebra Catedrala de la Notre Dame. Epoca va
fi denumita de muzicienii secolului al XIV-lea Ars Antiqua (arta veche).
Polifonia incepe sa se dezvolte, in principal in mediul religios. Lucrarile
muzicale aveau in general trei voci, dar apar si primele piese la patru voci. Cantus
firmus sta la baza tuturor constructiilor
Din punct de vedere teoretic apare un element nou introducand conceptul de
metru. Tempus perfectum (divizarea in trei a duratei lungi, care poate fi asimilata
metrului ternar modern) este prezent mai ales in lucrarile laice.
Sunt introduse modurile ritmice, preluate din teoria greaca: troheul, iambul,
dactilul, anapestul, spondeul si tribahul.
Organum-ul de la Notre Dame evolueaza din cel melismatic. Sunt scrise
lucrari la două, trei si patru voci.
Spre deosebire de organum-ul melismatic unde tenorul avea note tinute,
lungi, in conductus ritmul vocilor este aproape similar, in general silabic. Desi
ramane un gen religios, textele nu mai sunt neaparat liturgice. Genul conductus
cunoaste o preioada de inflorire intre anii 1160- 1240.
Motetul este unul dintre cele mai importante genuri ale muzicii polifonice,
continuand sa existe pana in sec al XVIII- lea.

Motetul medieval este o compozitie polifonica in care vocea fundamentala
(tenorul) intoneaza un cant gregorian modificat dupa tiparele modurilor ritmice,
deasupra carora sunt adaugate alte doua voci. Aceste doua parti putea avea texte
diferite, religioase sau laice, in limba latina sau in alta limba.
Ca reprezentanti ai Scolii de la Notre Dame enumer pe:
1. Léonin- A scris culegerea Magnus Liber Organi care contine cel putin 42
de compozitii muzicale la deo voci, destinate serviciilor liturgice.
2. Pérotin- este succesorul lui Léonin. A revizuit Magnus Liber Organi,
adaugand noi sectiuni. Continua si imbunatateste genul organum, scriind
lucrari la doua, trei si patru voci, cea mai cunoscuta fiind Viderunt Omnes.
Dezvolta un gen nou polifonic pe una, doua sau trei voci, denumit
conductus.

2. Renașterea muzicală:
- estetica înnoirii de limbaj, caracteristici si cronologia perioadei. Genurile musicale

si caracteristicile lor: madrigalul, motetul, misa, chansonul francez, liedul german.
Evolutia muzicii incepand cu secolul al XV-lea, de la Ars Nova, la Scoala franco-
flamandă (caracteristici, genuri, reprezentanti, importanta). Aparitia operei (drama
per musica); context istoric, caracteristici, reperezentanti ai Cameratei Florentine.
Claudio Monteverdi, Gluck, reprezentanti al genului.
Uneori, virtuozitatea scriiturii polifonice, la care au ajuns compozitorii din
secolul al XV-lea, a împins muzica spre un făgaş formal, încât tehnica lor a devenit,
la un moment dat, un scop în sine. Aceste tendinţe formaliste au fost depăşite de
creatorii autentici, dornici să realizeze o muzică expresivă şi cu un conţinut cât mai
divers.
Înfloritoare pe teritoriul Franţei de nord şi în Ţările de Jos, muzica franco-
flamandă va îmbina Ars nova franceză şi italiană cu muzica tradiţională engleză.
Prezintă şi note proprii.
În secolul al XV-lea se dezvoltă arta contrapunctului şi compozitorii
dobândesc o libertate în mişcarea vocilor polifonice, libertate care a mers până la
nesocotirea textului literar, reuşind să dea aripi creaţiilor muzicale.
Contemporan în Franţa cu G. Dufay şi G. Binchois, compozitorul John
Dunstable(1370-1453) a activat la capela regală din Franţa, dar şi în Italia, aşa încât
creaţia sa conţine, în afară de sonorităţi plăcute cu pasaje de „faux bourdon”, tipice
englezilor, şi o cantabilitate specific italiană. Atunci când preia teme gregoriene, el le
tratează în stil variaţional, ornamentându-le sau modificându-le pentru a corespunde
sensului expresiv dorit.
Numele de căpetenie al primei epoci de înflorire a şcolii franco-flamande este
Guillaume Dufay (1400-1474).
Simplifică ritmica şi contribuie la răspândirea unor clare procedee de notaţie.
Dacă în muzica laică el rămâne ancorat de stilul tradiţional,
compunând ballade, virelai-uri, rondeau-uri, bergerette, chanson, în cea religioasă
(misse, motete), este mai îndrăzneţ, acordând vocilor un ambitus mai mare. Uneori
apelează la fragmente de cântece laice, Cultivă mult polifonia, perfecţionând tehnica
scriiturii pe mai multe voci, fără să renunţe la calda expresivitate.
Madrigalul:
C. Monteverdi: Fiind un maestru al tehnicii polifonice, el încredinţează,
adesea, execuţia madrigalelor unei singure voci, celelalte linii polifonice fiind

atribuite instrumentelor. Îndepărtându-le textul, elocvenţa şi plasticitatea melodiile
sale nu-şi pierd din expresivitate.
Spre finele secolului, în istoria madrigalului se înscriu două genuri noi,
cel acompaniatşi cel dramatic. În madrigalul acompaniat, vocile umane sunt
înlocuite cu instrumente, rămânând a fi cântată vocal doar vocea superioară,
păstrând însă ţesătura muzicală polifonică. Madrigalul dramatic sugerează o acţiune
dialogată, în care eroii se exprimă participând la ţesătura polifonică.
Motetul:
Motet se numește o compoziție muzicală polifonică bazată pe un text religios,
rareori și laic, scrisă conform regulilor contrapunctului pentru mai multe voci, în
care se suprapun simultan mai multe melodii de sine stătătoare, astfel că fiecare voce
îsi are melodia sa, uneori și text propriu. De obicei, motetul este interpretat "a
capella", fără acompaniament instrumental.
Denumirea provine din latină, unde movere însemna a mișca, pentru a ilustra
mișcarea liniilor melodice suprapuse peste cantus firmus. Denumirea în latina
medievală era motectum, dar se folosea și denumirea italiană mottetto, spre a
descrie mișcarea diferitelor voci, una față de celaltă.
Motete scrise pe texte laice sunt cuprinse în coleția Magnum opus musicum a
lui Orlando di Lasso.
Missa:
Misă (din latină missa) este o compoziție muzicală polifonică religioasă pentru
cor și soliști, pe textul tradițional al liturghiei catolice care se cântă, cu sau fără
acompaniament instrumental, în bisericile romano-catolice în cadrul liturghiei. Sub
numele de misă au fost compuse, începând din sec. al XIII-lea, numeroase opere
vocale a capella destinate să ilustreze textele liturgice. Intre misele celebre se numără
Misa cu patru psalmi de Claudio Monteverdi, Misa în Si minor de Johann Sebastian
Bach, Missa solemnis de Ludwig van Beethoven, Missa Brevis și Missa Longa de
Wolfgang Amadeus Mozart, 14 mise, printre care Missa in tempore belli,
Nelsonmesse, Harmoniemesse, Schöpfungsmesse de Joseph Haydn, Deutsche
Messe de Franz Schubert, Misa solemnă de Hector Berlioz, Missa de Crăciun și
Missa de Paște de Wilhelm Georg Berger, Marea misă în re minor de Anton
Bruckner.
Chansonul francez:
Scoala din Paris creează chanson-ul, expresie specifică a sensibilității franceze.

Chanson-ul aduce o accentuată reflectare a realității, având adeseori un caracter
descriptiv și totodată liric. La aceste însușiri se adaugă și o puternică accesibilitate.

Spre deosebire de creația franco-flamandă, cea a școlii din Paris are o mai mare
consistență armonică (fără a renunța însă la măiestria polifonică).
Sub influența orientării generale a Renașterii spre poezia antică, poeții

umaniști ai vremii au urmărit reînvierea metrului acestei poezii; compozitorii care au
scris muzică pe aceste texte au respectat, la rândul lor, cu rigurozitate, construcția
metrică a textului, ajungând astfel la o mare diversitate și flexibilitate a ritmului și la
construcția asimetrică a frazelor bazate pe o permanentă schimbare a măsurii.
Liedul german:
Işi poate găsi izvoarele începând cu secolele XII-XIV în cântul acompaniat de

un instrument sau neacompaniat al minnesängerilor (spaţiul cultural german), al
trubadurilor sau al truverilor (actuala Franţă). Trecând prin faze diferenţiate ce se
raportează permanent la contururile geografice dar şi specific naţionale, acest gen
muzical se materializează progresiv şi variat în cadrele sale delimitate, influenţat fiind
în primul rând de factorii muzical şi poetic. Ca notă specifică generală a miniaturilor
vocale cu acompaniament de pian observăm o stare de armonie a celor trei
elemente constitutive ale genului, sau a celor trei arte imergente în el: poezie, voce,
pian, dar şi un filon comun şi anume acela al folclorului, al cântecului popular.
Astfel în Germania ia naştere liedul ce conţine elementele sale generatoare în
simplicitatea cântecelor populare volkslied şi länder.
Opera italiana.
În jurul anului 1580, Vicenzo Galilei, Ottavio Rinuccini, Giullio Caccini,
Jacopo Peri si altii, condusi de Giovanni Bardi, au pus bazele unei reuniuni
intelectuale umaniste denumite Camerata florentina, a carei activitate muzical-
teoretica si creatoare se desfasura la Florenta.
Prima consecinta a acestei aparitii a fost afirmarea monodiei acompaniate si a
elementelor fundamentale ale melodramei: aria si recitativul.
Spre sfârsitul sec. al XVI-lea au fost scrise primele opere, care însa nu s-au
mai pastrat. Este vorba, cum notam mai înainte, despre Daphne.
Prima opera care s-a pastrat în întregime este Euridice compusa în 1600 de
Jacopo Peri pe un libret tot de Rinuccini. Aceasta lucrare reconstituie tragedia antica
cu acelasi nume. Spectacolul era realizat cu mai multe personaje, cântând textul
acompaniat de o mica orchestra, într-un cadru scenic organizat. Acesta avea sa
devina actul de nastere al noului gen muzical - opera.

Prima opera care corespundea ideii de spectacol muzical prin dramatismul
recitativelor, inspiratia melodica, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orchestrale, a
corului si a baletului a fost Orfeu de Claudio Monteverdi, reprezentata în 1607, la
Roma.
În prima parte a sec. al XVII-lea, si Roma s-a afirmat ca un centru în care se
dezvolta opera, cei mai cunoscuti compozitori care au activat acolo fiind Giulio
Caccini.
Claudio Monteverdi (1567-1643):

S-a nascut la Cremona si a fost compozitorul care a deschis drumul operei
italiene, fiind în acelasi timp si un foarte apreciat madrigalist.
Opera Orfeu: actiunea desfasurându-se pe parcursul a cinci acte, precedate de
un prolog, ce glorifica puterea artei cu care era înzestrat Orfeu. Povestea începe în
atmosfera pastorala îndragita de publicul vremii si se încheie prin interventia
salvatoare a zeului Apollo.
Monteverdi investeste subiectul cu un impresionant dramatism muzical, în
care recitativul are o expresivitate aparte. De asemenea, ariile în maniera arioso se
îmbogatesc pe latura lirica, melodicitatea decurgând direct din muzicalitatea limbii
italiene.
Cântecul lui Orfeu este considerat drept primul exemplu de "arie da capo",
care se va dezvolta cu stralucire în evolutia istoriei muzicii de opera italiene.
Experienta sa de polifonist madrigalist este folosita de Monteverdi în tratarile
corale ale operei, în care ansamblul coral este un personaj purtator al ideilor dramei.
Compozitorul foloseste un aparat orchestral neobisnuit de amplu pentru acea epoca,
valorificând pentru prima data într-o opera forta de expresie a instrumentelor.
Astfel, opera Orfeu de Monteverdi se înscrie printre capodoperele literaturii
muzicale universale.
Christopf Wilibald Gluck este cel care renunta la artificialitatea stilului italian,
cautând expresia simpla, sincera, accentul dramatic natural si profund în declamatia
muzicala, toate în scopul redarii sentimentelor. Prin operele create: Orfeu -1762,
Alcesta - 1766, Ifigenia în Aulida - 1774, Gluck câstiga întrecerea cu compozitorii
italieni, punând astfel capat unui nou conflict ivit între partizanii stilului italian
(piccinisti) si cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckinisti).

Stilul instrumental
Stilul instrumental concertant in creatia secolului al XVIII-lea; creatori ai

preclasicismului muzical si genurile reprezentative: suita, sonata, concerto-grosso.
Importanta creatiei compozitorilor: Vivaldi, Rameau, Scarlatti.
Opera baroca si reprezentantii ei: H. Purcell, G. Handel. Personalitatea lui J. S.
Bach, scriitura polifonica si genurile reprezentative in creatia instrumentala,
importanta temperantei sonore. Creatia vocal-instrumentala si reprezentantii de
seama: Handel si Bach
Forma de suită are două strofe. În prima se renunţă la tema în tonalitatea

principală, o desfăşurare liberă conducând spre tonalitatea dominantei sau a
relativei, cu care se sfârşeşte. A doua începe cu expunerea temei la dominantă, apoi
o desfăşurare liberă readuce tonalitatea iniţială. În desfăşurarea suitei intervine
uneori şi principiul variaţional, folosit ca împodobire sau galanterie de salon, fie cu
uşoare sublinieri sau prin diferenţieri mai conturate. Dansul din suită se repetă
integral, dar nu aidoma, ci variat.
Reluarea dansului se numeşte double, păstrând aceeaşi schemă ca dansul
iniţial. Prin folosirea double-ului se părăseşte unicitatea imaginii. Un pas înainte,
spre o exprimare mai complexă, se face cu forma S cu trio.
Aceste inovaţii le găsim şi în sonatele pentru pian de Domenico
Scarlatti (1685-1759). Sonatele sale pentru pian merg de la simpla formă a suitei
până la prefigurarea sonatei clasice bitematice cu dezvoltare.
În secolul anterior, sonata era termenul folosit pentru a denumi o piesă sunată
la instrumente cu arcuş sau de suflat, spre deosebire de cantata, intonată de voce,
sautoccata, executată la instrumentele cu claviatură.
În secolul al XVII-lea şi la începutul celui următor, termenul de sonată este
întrebuinţat pentru denumirea suitelor. Treptat, denumirile dansurilor dispar, părţile
suitei fiind intitulate doar cu termenii de mişcare. Se cunosc două tipuri de
sonate: da chiesa şi da camera.
La finele veacului al XVII-lea, sonata cuprinde părţile ciclului de suită. Cele
patru dansuri tipice suitei (allemanda, couranta, sarabanda, giga) vor genera spiritul
părţilor sonatei clasice. Sonata da chiesa cuprinde patru părţi: un preludiu grav şi
cantabil, un allegro fugat sau o piesă în forma S cu expuneri fugate, o arie lirică şi o
piesă vioaie, de cele mai multe ori de tip gigă cu ritmuri provenite din muzica de
dans. Sonata da camera este o suită de piese de dansuri, în care treptat se omit
titlurile de dans. Spre finele veacului al XVII-lea, genurile da chiesa şi da camera se
împletesc, dând sonata preclasică. În secolul al XVIII-lea, ambele sonate se
confundă, iar în ceea ce priveşte forma apar transformări, ce conduc la forma
sonatei clasice.
Din uvertura italiană derivă concertul instrumental. Pentru a se obţine
contraste s-au introdus dialoguri între un grup mic de trei instrumente – concertino –
şi masa orchestrală – concerto grosso.
Limbajul muzical instrumental al Barocului prezintă o bogată ornamentică,
precum şi puternice contraste dinamice, armonios colorate.
În epoca barocă, termenul concerto grosso este folosit pentru prima dată
pentru compoziții în mai multe părți, pentru ansamblu orchestral cu, de obicei, trei
soliști. Maeștri ai acestei forme muzicale au fost Corelli, Händel și Bach.
Ceva mai târziu, s-a dezvoltat concertul pentru instrument solo. Diferența față
de concerto grosso este că doar un solist (la început, de obicei o vioară) dialoghează
cu orchestra. Vivaldi și Tartini au contribuit în mod esențial la dezvoltarea acestei
forme muzicale, dar ea a atins apogeul cu compoziții de J.S. Bach și Händel.
Formele care s-au dezvoltat în barocul mijlociu au înflorit și au devenit tot mai
diverse. Concertele, suitele, sonatele, concerto grosso, oratoriile, opera și baletele s-
au bucurat de succes în toate țările. Formele lucrărilor erau în general simple, cu
forme binare repetate (AABB) sau forme tripartite simple (ABC), formele
de rondo fiind foarte frecvente. Aceste scheme au influențat și compozitorii ulteriori.
Antonio Vivaldi a fost unul dintre cei mai importanți reprezentați ai barocului
târziu. Născut la Veneția în 1678. Reputația lui Vivaldi nu venea din faptul că avea o
orchestră proprie sau că era un angajat la curte, ci prin lucrările sale publicate,
inclusiv sonate trio, sonate pentru vioară și concerte. În aceste două genuri, sonată și
concert, care erau încă în dezvoltare, Vivaldi a adus cele mai importante contribuții.
S-a stabilit pe anumite șabloane, cum ar fi planificarea lucrărilor în forma repede-
lent-repede și utilizarea de ritornello pentru părțile rapide. A utilizat și titluri
programatice pentru diferite lucrări, cum ar fi celebrele sale concerte pentru
vioară Cele patru anotimpuri.
Domenico Scarlatti a fost unul dintre cei mai importanți virtuozi ai claviaturii
din vremea sa. Toată cariera sa a fost compozitor al curții, inițial
în Portugalia (începând cu 1733) și apoi la Madrid, unde a petrecut restul vieții sale.
Domenico a compus și el opere și muzică de biserică dar lucrările sale pentru
claviatură, distribuite intens după moartea sa, i-au asigurat locul și reputația.
Poate cel mai important compozitor asociat cu patronajul regal a fost Georg
Friedrich Händel. Händel era într-o permanentă căutare a formulelor comerciale de
succes în operă, apoi în oratoriile în limba engleză. Un compozitor prolific, Händel
împrumuta de la alții și își recicla adesea propriul material. Era cunoscut și pentru
adaptarea unor piese precum celebrul oratoriu Mesia, ce a avut premiera în 1742,
pentru cântăreții și muzicienii disponibili.[21]
La momentul morții sale era unul dintre cei mai cunoscuți compozitori din
Europa iar muzica sa a fost studiată de către muzicienii perioadei clasice. Händel,
datorită puternicelor sale ambiții publice, și-a bazat mare parte din lucrările sale pe
resurse melodice combinate cu tradiție bogată de interpretare cu improvizație și
contrapunct.
Johann Sebastian Bach a ajuns, în timp, să fie considerat o figură importantă a
barocului muzical. În timpul vieții sale a devenit cunoscut mai degrabă ca pedagog,
administrator și interpret decât ca și compozitor, fiind mai puțin celebru decât
Händel sau Telemann. Născut în Eisenach în 1685 într-o familie de muzicieni, a
primit o educație importantă de la o vârstă mică și s-a considerat că avea o voce
sopran excelentă. A deținut o varietate de posturi de organist, devenind celebru
pentru virtuozitatea și abilitatea sa. În 1723 a primit postul cu care a fost asociat
pentru restul vieții sale, acela de cantor și director muzical în Leipzig. Experiența sa
variată i-a permis să devină cea mai importantă personalitate muzicală a orașului atât
pentru muzica sacră și seculară cât și ca pedagog pentru elevii săi. Bach a compus și
lucrări la scară mare precum Patimile după Ioan, Patimile după Matei, Oratoriul de
Crăciun și Misa în Si minor. Inovațiile muzicale ale lui Bach au experimentat cu
toate formele omofonice și polifonice din perioada barocului. Era un catalog virtual
al tuturor modalităților contrapunctuale existente și era capabil să țese adevărate
pânze de armonie. Prin urmare, lucrările sale sub forma fugilor cuplate cu preludii și
toccate pentru orgă, precum și formele de concert din baroc, au devenit
fundamentale atât pentru tehnica de interpretare cât și pentru cea teoretică.
Învățăturile lui Bach au devenit evidente în epocile clasice și romantice când
compozitorii au redescoperit subtilitățile armonice și melodice din lucrările sale.

Opera in secolul al XVIII-lea
- Opera seria si opera buffa; conturarea formelor lirico-dramatice nationale

(singspielul german, vodevilul, si opera comica franceza, opera buffa italiana,
opera engleza The Beggar’s opera).
Opera este un gen muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un

libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*,
interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale,
coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului
literar (libretul) și muzical, între componentele operei intră decorul (scenografia),
costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest
sens, opera este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția,
dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul operei se leagă de acest
deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor.
Opera buffa (opera comica) are originea în intermezzo-urile operelor seria
(serioase). Foarte muzicale, pline de umor si de fantezie, operele buffe exercitau o
adevarata atractie pentru publicul sec. al XVIII-lea. Prima opera buffa reprezentata a
fost La serva padrona, compusa de Pergolesi, a carei premiera s-a produs la Paris, în
1752. Aceasta premiera a dat nastere unei ciocniri de opinii denumita querelle des
Bouffons (cearta bufonilor), în care partizanii operei traditionale franceze se
opuneau si înfruntau noile aparitii.
Christopf Wilibald Gluck este cel care renunta la artificialitatea stilului italian,
cautând expresia simpla, sincera, accentul dramatic natural si profund în declamatia
muzicala, toate în scopul redarii sentimentelor. Gluck câstiga întrecerea cu
compozitorii italieni, punând astfel capat unui nou conflict ivit între partizanii stilului
italian (piccinisti) si cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckinisti).
În Germania, opera comica îsi are originile în cântecul popular, denumit
singspiel. Dupa Hiller, Wolfgang Amadeus Mozart va fi cel care va dezvolta genul.
Singspielul german:
Gen liric german, de obicei comic, înrudit cu opera buffa italiană, opéra
comique franceză și ballad opera engleză (v. operă). S. include masive porțiuni de
dialog vorbit, din care cauză S. în sec. 18 ar fi trebuit să fie numit mai propriu „piesă

cu interpolări muzicale”. Au mai compus S.: J. Haydn (Asmodeu) și W.A. Mozart
prin creația cărora S. încetează a mai fi o piesă cu muzică incidentală, apropiindu-se
de genul operei. Alături de Impresarul și Răpirea din Serai, Flautul fermecat (1791)
este o adevărată capodoperă a genului, remarcându-se prin ampla dimensionare a
planului emoțional și subtilitatea caracterizării muzicale a personajelor. L. van
Beethoven marchează prin Fidelio (1805) tranziția între S. și opera propriu-zisă,
folosind mult recitativele* secco și stromentato.
Vodevilul si opera comica franceza:
Opera franceza se naste odata cu creatia compozitorului Jean Baptiste Lully,
creatorul stilului francez al genului, în care baletul avea un loc aparte. Lully a creat
comediile balet, gen foarte gustat la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Libretele erau
fie antice, fie scrise de Moliere (Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac, Psyche,
Acis si Galathea). În sec. al XVIII-lea, urmasul lui Lully la Versailles a fost Jean
Philippe Rameau, care îmbogateste sonoritatile orchestrale, folosind armonii noi, ce
duc la sonoritati ce caracterizeaza fiecare personaj din cadrul actiunii. Dintre cele
mai cunoscute opere ramase de la Rameau enumeram: Hippolyte et Aricie, Indiile
Galante, Castor si Polux, Dardanus, toate acestea preluând subiecte mitologice.
Opera engleza:
Opera engleza. Aparitia operei engleze în sec. al XVII-lea este legata de
numele lui Henry Purcell, din a carui creatie dramatica ne-a ramas Dido si Aeneas
(1689), în care pune în evidenta frumusetea limbii engleze, cântecul fiind sustinut de
o scriitura armonica deosebita. În 1728, compozitorul Pepush, urmas al lui Purcell,
initiaza "Beggers' Opera" (opera cersetorilor), inspirata din viata oamenilor simpli din
Londra, care valorifica cântecul popular englez, ridiculizând, în acelasi timp,
elmentele de opera italiana.

Clasicismul muzical
5. Premise ale aparitiei clasicismului muzical; de la D.Scarlatti la fii lui
J.S.Bach; caracteristicile şi reprezentantii Şcolii de la Mannheim. Aparitia şi evolutia
sonatei, simfoniei şi a genurilor muzicii de cameră, estetica limbajului. Cristalizarea
genului simfonic. Evolutia operei. Personalitatea creatia şi importanta
compozitorilor J. Haydn, W.A.Mozart, L.van Beethoven.
Compozitorii trebuiau să compună după niște reguli stricte, toate compozițiile
trebuiau să aibă o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4
părți, în care prima parte este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm
de 3 pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compoziție:
repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai importanți
reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei ), Wolfgang Amadeus
Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori și romantic,
datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică
pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata
Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi
Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri
(cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și
Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de compozitori în
perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage
din concerto grosso, gen specific barocului muzical).
Școala din Mannheim (Johann Stamitz, 1717-1757; Christian Cannabich,
1731-1798), cei trei mari compozitori ai clasicismului vienez - Haydn, Mozart și
Beethoven - stăpânesc și perfecționează diferite genuri muzicale și procedee
componistice, de la linia melodică populară, la polifonia barocă. Ei reunesc stilul
galant și sentimental al muzicii preclasice cu diverse trăsături ale muzicii germane,
franceze sau italiene, într-o mare varietate de creații, caracterizate printr-o înaltă
virtuozitate a formei combinată cu dramatismul muzicii. Acest aspect se recunoaște
în toate genurile, de la muzica de cameră, în special cvartetul de coarde dezvoltat de
Joseph Haydn și sonata instrumentală, la simfonie, concert pentru instrumente
soliste și orchestră, operă (de ex. Mozart) sau în muzica religioasă (Requiem-ul de
Mozart sau Missa solemnis de Beethoven), care au devenit modele pentru

generațiile următoare. Caracteristic pentru cea mai mare parte a compozițiilor este
folosirea în prima mișcare a formei de sonată, nu în manieră schematică, ci într-o
mare diversitate a fanteziei creatoare, proprie fiecărui compozitor în parte.
Sonata - Compozitie muzicală executată la un instrument sau la un grup

restrâns de instrumente (dă sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare).
Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe
părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de
o amplă orchestră simfonică.
Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de

instrumente. În funcție de numărul interpreților, orchestra de cameră se numește
duo, trio, cvartet, cvintet, etc. De regulă, o astfel de orchestră constă din instrumente
cu coarde, la care uneori, se adaugă și instrumente de suflat.
Simfonia:
Joseph Haydn: Haydn introduce un climat afectiv puternic prin afilierea sa cu
mișcarea artistică a vremii, numită Sturm und Drang; simfoniile sale stabilesc
coordonatele formatului clasic al speciei. A scris 104 astfel de compoziții, multe
cunoscute astăzi prin titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată
mult mai recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul
stabilit astfel numărând patru părți. Simfoniile sale încep de regulă printr-un allegro
în formă de sonată, se continuă cu o mișcare lentă (andante sau adagio), urmată de
un menuet și un final (finale) în tempo alert, adesea în formă de rondo. Culmea
creației lui Haydn o constituie ultimele douăsprezece simfonii, denumite "Simfonii
londoneze", compuse între anii 1790 și 1795 pentru impresarul londonez Salomon.
Wolfgang Amadeus Mozart
Cele 41 simfonii ale lui W.A. Mozart reprezintă cel mai înalt nivel ajuns de
acest gen în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La început entuziasmat de
stilul lui Johann Christian Bach (fiu al lui Johann Sebastian, stabilit în Londra),
Mozart va prelua mai apoi construcția simfonică elaborată de J. Haydn. Contribuțiile
sale favorizează melodica (desfășurată deasupra unei trame armonice esențializate
față de creațiile anterioare, melodia la Mozart este descrisă la superlativ în privința
ingeniozității, a fanteziei)și orchestrația.

Ludwig van Beethoven
Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conținut și formă,
care aveau să surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un
conținut programatic marcat de înalte concepții ideale și etice. Simfonia lui
Beethoven, ca de altfel întreaga sa creație, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit
de creația lui W.A. Mozart către armonie (acordică), polifonie și formă – într-un
cuvânt, construcție muzicală; în schimb, melodica sa este una „pauperă” (Liviu
Dănceanu).[2] Comparația celor doi autori merge mai departe, punându-se în discuție
o tipologie a „melodiștilor” și una a „componiștilor” – prima se bazează pe efectul
creat de melodii cu multă personalitate, în vreme ce a doua se remarcă prin
dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci când acestea sunt desprinse din
context). Beethoven este considerat pentru epoca sa drept cel mai creativ
„componist”, mărturii ale artei sale fiind dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-
a și partea a doua din Simfonia a VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de
melodie (finalul mișcării reia tema în mod fragmentat, „traversând” mai multe
partide instrumentale din orchestră în timpul enunțării.

Romantismul
6. Romantismul - curent artistic şi muzical: cronologie, trăsături generale,

forme şi genuri predilecte (inclusiv programatismul), virtuozitatea instrumentală
(evolutia şi perfectionarea instrumentelor, importanta pianului). Date din biografia
artistică şi creatia muzicală apartinând compozitorilor secolului al XIX-lea:
Fr.Schubert, H. Berlioz, R.Schumann, F.Chopin, Fr.Liszt, J.Brahms, P.I.Ceaikovski,
G.Verdi, R.Wagner etc. Şcolile muzicale nationale europene caracteristici, genuri
predilecte şi compozitorii reprezentativi: rusă, nordică, poloneză, cehă, ungară,
spaniolă, românească.
Romantismul muzical, curent artistic ce s-a format la sfîrşitul secolului XVIII
– începutul
secolului XIX, mai întîi în literatură apoi în muzică.
Trăsăturile caracteristice a romantismului muzical sunt:
- real – ideal,
- comic – tragic,
- trecutul poporului,
- natura,
- conflictul dramatic,
- singurătatea,
- izgonirea.
Muzica se caracterizează printr-o expresivitate emoţională.
a) pe prim plan apare omul cu problemele lui vitale;
b) concret şi expresiv apare tabloul naturii.
Reprezentanţii romantismului muzical au fost:
- Franz Schubert;
- Robert Schumann;
- Frederic Chopin.
Franz Schubert (1797 – 1828), compozitor austriac, a trăit doar 31 ani, toate
creaţiile au rămas neterminate.
Prima lucrare compusă a fost Fantezia pentru pian. Cîntecul ocupă locul
central în creaţia lui ex.: Regele pădurii, Serenada, Ave Maria, Vis de primăvară,
Frumoasa morăriţa, Margareta la torcătoare, toate fiind pe versurile lui Göte.

Apogeul creaţiei lui a fost considerată Simfonia Determinată h-moll. Este
compusă în perioada de înflorire a talentului său 1822 şi are aşa denumire deoarece
conţine doar două părţi.
Toate temele au caracter cantabil.
I allegro moderato
II andante con moto.
Diverse creaţii le-a compus în lipsa instrumentului muzical aceasta continuă
capacităţile lui muzicale desăvîrşite.
Robert Schumann (1810 – 1856) compozitor german. În acest compozitor s-

au întruchipat trei trăsături, muzician, poet, critic. Primeşte o educaţie decentă,
minimă atenţie îi acordă muzicii.
În 1830, în Frankfurt pe Maine îl ascultă pe N. Paganini, această evoluare îl
defineşte pe Schumann să se dedice complet muzicii. Prima lucrare a fost piesa
instrumental-corală, o formare performantă a fost întîlnirea cu F. Chopin.
Frederic Chopin (1810 – 1849) compozitor şi pianist polonez.

În 1826 – 1828 apar creaţiile în c-moll şi variaţiuni pe tema lui Mozart. Ceva
mai tîrziu 2 concerte pentru pian cu orchestră, primul în f-moll, al doilea în e-moll,
fantezie pe teme poloneze, rondoul în stil cracoviac. Ţara ce devine a doua patrie a
lui a fost Franţa. În 1832 primul său concert cu programul Polonezul pentru şase
piane, concertul în f-moll şi variaţiuni pe tema lui Mozart.
Elementul deosebit din stilul lui Chopin a fost „Rubato” – grăbirea sau
încetinirea în cadrul tactului. Creaţia lui: Mazurca în C-dur, Polonezul A-dur,
Preludiu e-moll, Nocurnul în f-moll şi Studiul în F-dur.
- 24 preludii, Balada în F-dur, Sonata în h-moll, scherţourile 2, 3, 4.
Logica şi severitatea lui I. S. Bach, frumuseţea şi finalul bine determinat al lui
W. A. Mozart, dramatismul şi dezvoltarea puterii simfonismului lui L. V.
Beethoven în permanenţă slujea ca pildă.
Romantismul muzical dă naştere la noi curente:
- verism,
- impresionism,
- expresionism

Romantismul a fost un curent artistic si ideologic, aparut la granita dintre sec.
al XVIII-lea si al XIX-lea, in Europa apuseana, in literatura, muzica si in celelalte
arte.
S-a nascut ca o reactie impotriva clasicismului, orientate spre distrugerea
ordinii si simetriei in cadrul formelor si genurilor.Afirma primatul emotiei asupra
gandirii, a sentimentului asupra ratiunii, a subiectivitatii asupra obiectivitatii. Acest
curent a fost cadrul prielnic pentru aparitia Scolilor muzicale nationale.
Apare contopirea poeziei cu muzica, din care reiese muzicalitatea poeziei sau
muzica poetica. Programatismul devine un principiu in creatia multor compozitori
romantici. Se abordeaza diverse teme precum trecutul istoric, legendele, intoarcerea
in trecut, fanteziile romantice, folclorul, dragostea si lupta binelui cu raul.
Constiinta nationala inseamna mai intai recunostinta si respect inaintasilor,
apoi raspunderea si grija urmasilor.
Romantici precum Franz Liszt, care era maghiar, inspirandu-se din folclorul
propriei tari, a pus bazele Scolii nationale maghiare, iar impreuna cu Wagner pun
bazele Scolii nationale germane. Chopin intemeiaza Scoala nationala polona, iar
Mihail Ivanovici Glinka si Alexander Sergheevici Dargomijski infiinteaza in prima
etapa Scoala nationala rusa, iar in a doua etapa va fi preluata de 'Grupul celor cinci' :
(Modest Musorgski, Mili Balakirev, Cesar Kui, Nikolai Rimski-Korsakov si Alexandr
Porfirievici Borodin).
Scoala nationala rusa a avut doua etape in care s-a dezvoltat si a crescut
frumos sub indrumarea exceptionala a intemeietorilor ei. Prima etapa a fost
reprezentata de Glinka si Dargomijski. Acesti primi muzicieni au avut o contributie
majora in creatia muzicala rusa. Fiecare din ei au avut lucrari semnificative care au
dus la dezvoltarea ei, cea mai importanta dintre ele fiind "Ivan Susaini" a lui Glinka,
apoi opera "Rusalka" a lui Daragomijski.
Ei au deschis drumul "Grupului celor cinci", care au urmat dupa ei.
Balakirev a compus poeme simfonice precum "Rusia", pe cand Kiui este
primul din cei cinci care abordeaza genul operei si de asemenea este critic
muzical,publicand numeroase articole. Modest Musorgski a compus lucrari
muzicale ca si : "Boris Godunov" sau fantezia simfonica "O noapte pe muntele
Plesuv". Musorgski a scris lucrari pentru creatia de pian dintre care amintim Suita
"Tablouri dintr-o expozitie".

Alexandr Borodin s-a remarcat prin creatia simfonica, creatie care il aduce
mai aproape de Piotr Ilici Ceaikovski, creatorul simfoniei rusesti. Borodin a compus
opera "Kneazul Igor", fiind un remarcabil compozitor si om de stiinta. De asemenea,
a dedicat lui Liszt simfonia programatica In stepele Asiei Centrale.
Nikolai Rimski-Korsakov a avut ca surse de inspiratie pentru creatia muzicala,
trecutul istoric si basmele populare: suita simfonica "O mie si una de nopti". A scris
Fantezia pentru vioara si orchestra, Concertul pentru pian si orchestra.Pe de alta
partea avut cariera de profesor, scriind un "Manual de Armonie" si un "Tratat de
orchestratie".
Scoala nationala ceha:
Ca si pentru compozitorii rusi, natura si frumusetile patriei, legendele si
trecutul istoric al poporului au devenit pentru toti surse principale de inspiratie.
Astfel, poemul simfonic Finlandia a compozitorului Jean Sibelius, socotit “o
adevãratã frescã a poporului sãu”, ca si ciclul de poeme simfonice Patria mea a
compozitorului ceh Bedrich Smetana (1824-1884), sunt exemple de creatie inspirate
din trecutul istoric si frumusetile naturale ale patriei compozitorilor. Dintre cele sase
poeme simfonice (din ciclul Patria mea) intitulate: Vysehrad, Vltava, Sarka, Tabor,
Blanik si Prin luncile si pãdurile Boemiei, cel mai cântat este Vltava,poem în care
autorul – urmãrind tot cursul acestui fluviu, de la izvor la vãrsare în Elba – realizeazã
un sir de imagini de impresionantã simplitate si frumusete.
Dar compozitorul Smetana creeazã si prin lucrarea Mireasa vândutã un limbaj
muzical national. Aceastã operã comicã reuseste sã dezvãluie obiceiuri si întâmplãri
caracteristice satului ceh. Ritmurile dansurilor populare si caracteristicile melodice
ale cântecului popular ceh sunt valorificate aici din plin.
La faima scolii nationale cehe a contribuit însã tot atât de mult si creatia
lui Antonin Dvorak (1841-1904). Darul sãu melodic, mãiestria cu care a valorificat
folclorul tãrii sale si al altor popoare – indienii americani – l-au fãcut cunoscut în
lume. Este evidentã frumusetea si bogãtia expresivã a ideilor muzicale asezate de
compozitor la baza uneia din cele mai realizate creatii simfonice ale sale: Simfonia a
IX-a – Din lumea nouã. Prima idee muzicalã este apropiatã lumii melodice a
cântecului popular ceh, iar cea de a doua, folclorului indian.
Lucrarea a fost compusã în anii sederii lui A. Dvorak la New York (1892-
1895) în calitate de director al Conservatorului din acea metropolã. Materialul
muzical valorificã idei dintr-o lume putin cunoscutã pânã atunci – de unde si
denumirea simfoniei “Din lumea nouã”.

Scoala nationala norvegiana:
Tot atât de legat de frumusetile patriei sale ca si B. Smetana, compozitorul
norvegian Edvard Grieg(1843-1907) si-a fãcut un ideal din a crea, cu ajutorul muzicii,
imaginea naturii insolite din patria sa, cu fiordurile si râurile ei sãlbatice. Muzica sa,
desi liricã prin excelentã, poartã o altã amprentã decât aceea a nostalgiei slave. Ea
este expresia proprie unui temperament echilibrat, ce se impune printr-un lirism,
care nu alunecã în visare, exprimând mai degrabã o voiosie rezervatã, proprie
nordicului.
Muzica sa pentru pian, muzica de scenã pentru Peer Gynt si cu
deosebire Concertul pentru pian în la minor sunt lucrãri ce pun în evidentã aceste
trãsãturi.
Scoala nationala spaniola:
O lume total deosebitã, care evocã cu o fortã de sugestie proprie, traditii ale
solului spaniol, ne-o dezvãluie creatia muzicalã a reprezentantilor scolii nationale
spaniole. Dintre acestia, Filipe Pedrell (1841-1922), Isaac Albeniz (1860-1909)
si Enrique Granados (1867-1916), au valorificat ideea cã “cântecul popular
demonstreazã cel mai bine temperamentul artistic, caracterul poporului din care îsi
trage originea”. Suitele Iberiasi Catalonia ale lui I. Albeniz sau Dansurile spaniole si
pisele pentru pian Goyescas (inspirate de tablouri ale pictorului Goya) ale lui
Granados, dezvãluie toatã forta unui limbaj care redã caracterul exuberant al
poporului spaniol, vitalitatea, luminozitatea spiritului, temperamentul plin de nerv al
sudicului.
Scoala nationala maghiara:
Animat de acelasi gând al creãrii unui limbaj national, compozitorul Ferenc
Erkel – cal care reprezintã scola nationalã maghiarã – scrie un sir de lucrãri vocal
dramatice inspirate din trecutul istoric. Dintre acestea Bank Ban si Hunyadi
Laszlo sunt si astãzi cântate în Ungaria. Spre deosebire de contemporanii sãi, Erkel
nu a ajuns sã cunoascã cântecul popular autentic al tãranului maghiar si s-a inspirat
din folclorul orãsenesc. Muzica sa are însã forta de a crea atmosfera si spiritul
national maghiar atât de specific si Rapsodiilor lui Franz Liszt (1811-1886).

Scoala nationala romaneasca:
În veacul al XIX-lea, Ţările Române cunosc o perioadă de renaştere naţională
şi culturală, mai ales după Revoluţia lui Tudor cînd fanarioţii au fost înlocuiţi cu
domnitori pământeni, care vor impulsiona ampla noastră deschidere spre Occident.
După Revoluţia lui Tudor, ce marchează începutul epocii moderne din istoria
noastră, se construiesc multe clădiri publice, şcoli, teatre, spitale şi parcuri mari
(Cişmigiu, Herăstrău, Copou, Grădina publică din Cluj, Parcul Arinilor din Sibiu,
Parcul Bibescu din Craiova), unde cântau tarafuri şi fanfare.
Prima jumătate a veacului al XIX-lea este epoca în care se constituie cultură
românească muzicală în spirit vest-european. După o lungă şi tiranică dominare a
artei orientale, primele încercări sunt timide, ele reflectă însă nevoia artiştilor de a
asimila cultura occidentală şi de a afirma specificul naţional. Procesul s-a desfăşurat
în condiţii politice foarte grele, căci suzeranitatea otomană, domnitorii fanarioţi,
ocupaţiile ruseşti şi austriece şi-au pus amprenta asupra repertoriului muzical laic,
vehiculat adesea de lăutari. Ei au îmbinat toate aceste influenţe, menţinând destul de
manifest notele româneşti.
La început de veac apar numeroase societăţi culturale, în care se înfiripă
primele mlădiţe ale învăţământului muzical. După ce la Cluj (1818) şi la Satu-Mare
(1820) apare câte o “Societate muzicală”, la Bucureşti Heliade Rădulescu şi Ion
Câmpineanu înfiinţează Societatea Filarmonică (1833) pentru a promova limba
română, învăţământul vocal şi instrumental, şi pentru a crea un teatru naţional. Pe
lângă societate s-a deschis o “Şcoală de Muzică vocală şi instrumentală”, condusă de
Ioan Andrei Wachman (avându-i ca profesori pe L. Wiest, P. Ferlendis, Spohr),
care a organizat reprezentări de teatru şi muzică. În anul 1835, elevii acestei şcoli
prezintă vodevilul Triumful amorului de Wachman, dar şi prima operă în limba
română, Semiramida de Rossini (doar fragmente), în anul 1836.
Primul spectacol de operă în limba română de la Iaşi a fost opera Norma de
Bellini (1838). Spectacolele acestor elevi au făcut concurenţă trupelor de operă ale
străinilor, preferate de cercurile conducătoare, care, manifestând dispreţ faţă de
producţiile artistice româneşti, au dispus închiderea şcolilor din Iaşi şi Bucureşti.
În Transilvania, acest fenomen era înlesnit de contactul direct cu muzica
apuseană, mijlocit de nobilimea maghiară şi cea săsească, precum şi de biserica
catolică şi protestantă.

De la începutul veacului, în Ţările Române sosesc numeroşi muzicieni străini,
care susţin concerte în diferite saloane, săli publice sau predau muzica
“evropenească” în familiile avute. În două numere din revista Allegemeine
Musikalische Zeitung din Leipzig (1821-1822) au fost publicate melodii româneşti.
Ele sunt cele mai vechi publicaţii de cântece şi jocuri moldoveneşti, transcrise pentru
pian cu un acompaniament simplu, specific muzicii europene de salon.
În saloanele boierilor şi la diferite festivităţi de la curţile domneşti, răsunau
romanţe, diferite miniaturi vocale şi instrumentale pentru pian, muzică de dans, în
schimb la ospeţe şi petreceri lăutarii îşi debitau repertoriul specific. Alături de
cântecele populare, preluate din folclorul sătesc, figurau cântece din viaţa mahalalei
şi unele rămăşite ale vechiului repertoriu grecesc şi turcesc. Piesele din repertoriul
lăutăresc au trecut şi în saloanele timpului. Astfel, legătura dintre universul muzical
al aristocraţiei, acum orientată spre muzica clasico-romantică, şi practica muzicii
populare, vehiculată în lumea boierilor de către lăutari, devine mai strânsă, întrucât
chiar odraslele boierilor vor cânta la pian muzică de sorginte populară.
Printre primii artişti virtuozi care concertează în saloanele boierilor din
Bucureşti şi Iaşi se numără violoncelistul Bernard Romberg (1807), el fiind urmat
de numeroşi muzicieni străini, prezenţi în diferite oraşe.
Foarte cunoscut era folclorul orăşenesc interpretat de lăutari, care au
amestecat elemente româneşti cu influenţe orientale şi occidentale. După 1830,
repertoriul lăutarilor se îmbogăţeşte cu romanţe, arii de salon, imnuri şi marşuri
revoluţionare. Şi în culegerile de muzică populară românească apar cântece de tip
apusean, alături de dansuri naţionale şi piese cu influenţe orientale.

Post romantism
- Diversitatea stilistică la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.al XX-lea;

verism, impresionism, neo-clasicism, post-romantism, expresionism etc.
Compozitori reprezentativi: C. A. Debussy, R. Strauss, K. Orff, A.
Honneger, A. Schönberg, A. Webern, A. Berg etc. A doua înflorire a
culturilor nationale în secolul XX şi reprezentantilor; simfonismul francez şi
austro-german: C. Franck, A. Bruckner, G. Mahler.
Cultura muzicală din prima jumătate a secolului al XIX-lea este dominată de

curentul romantic, care a adus mari înnoiri ale limbajului muzical.
În raport cu secolele precedente, viaţa muzicală a veacului al XIX-lea se
diversifică fără precedent. Publicul tradiţional de la curţile princiare şi palatele
nobililor nu mai este singurul beneficiar al manifestărilor muzicale. În importante
centre europene au loc concerte, recitaluri şi spectacole de operă organizate în
săli publice. Scade rolul aristocratului mecena în favoarea impresarilor, mari
organizatori de concerte publice.
În prima jumătate a veacului al XIX-lea, unii creatori continuă tradiţia clasică,
în schimb alţii făuresc noi forme, desprinse de rigoarea clasică. Romanticii
îmbogăţesc limbajul muzical şi lărgesc sau creează noi forme muzicale pentru a
reda viaţa lăuntrică sau pentru a configura sonor imagini literare. Continuarea
tradiţiei clasice se face prin perpetuarea formelor şi a stilului clasic, considerate
de unii autori imuabile. Ei alunecă într-un epigonism steril, alţii păstrează notele
stilistice esenţiale, dar accentuează patosul expresiei, îmbogăţesc limbajul şi
lărgesc tiparele arhitectonice.
Neavând forţa de generalizare a clasicilor, romanticii apelează la marile opere
literare, care le vor oferi teme pentru simfonii şi poeme simfonice. Neîncătuşate
în tipare formale, ele au desfăşurări muzicale determinate de firul ideatic al
operei literare. Inspiraţia din pitorescul naturii, din peisajul exotic sau din
vestigiile trecutului a dat naştere muzicii simfonice programatice, ilustrată de
Berlioz şi Liszt.
Înclinaţia spre descripţie este valorificată de romantici în forme mari şi ample,

care pot reda teme mult mai ample şi mai complexe. Dacă în epoca preclasică şi

cea clasică, descripţia limita sfera tematică a muzicii simfonice, la romantici ea
lărgeşte tematica, îngustată de subiectivismul romantic, de predilecţia spre
confesiune şi pentru formele lirice miniaturale.
Simfonia descriptivă are comun cu cea clasică doar titlul şi simfonismul,

procedeul principal de exprimare muzicală. Numărul părţilor componente, ca şi
schema acestora, sunt determinate de cerinţele poemului. Cele mai importante
lucrări de acest gen sunt: Simfonia Fantastică (cinci părţi), Harold în Italia (patru
părţi), Romeo şi Julieta de Berlioz sau Faust (trei părţi) şi Dante (două părţi şi un
epilog) de Liszt. În simfoniile Faust, Romeo şi Julieta este utilizat corul, iar
pentru a evoca mai pregnant personajul principal din Harold în Italia Berlioz
întrebuinţează viola ca instrument solist.
Verismul in muzica:
In climatul artistic european de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului XX, tensionat de febrilitatea cautarilor si prospectiunilor spontane, de
tot mai accentuatele tendinte de innoire, Italia ofera impresionantul spectacol al
continuitatii si ascensiunii unuia dintre cele mai traditionaliste si conventionale
genuri muzicale: opera. Este momentul in care Verdi, ajuns la senectute, traieste
marea satisfacite a predarii stafetei unei noi generatii de straluciti compozitori
care se dedica creatiei lirice. Totodata, este si momentul infiltrarii tot mai
accentuate a influentelor naturalismului francez, din impactul sau cu specificitatea
si viziunea filozofica italiana nascandu-se verismul - echivalent al realismului
critic, sau al naturalismului -, ca urmare a epuizarii virtutilor romantismului, ca
necesitate a inlaturarii acelei arte pretentioase si sentimentale. Ca si in Franta,
aparitia acestui curent coicide cu o aparenta relaxare politica si sociala, venita
dupa luptele de eliberare si unitate nationala. Nascut intr-un moment in care
romantismul se afla la finalul existentei sale ca si curent artistic predominant,
verismul se constiutuie intr-o solutie italiana de iesire din impas si continuare a
marilor traditii.
Cu un plus de forta, verismul s-a manifestat in muzica de opera, unde
tensiunile si incisivitatile situatiilor scenice sunt amplificate prin intermediul
muzicii, cu intregul arsenal de mijloace de expresie pe care il comporta. Aici, ca
si in literatura, existau niste premise. Verdi, de pilda, in unele opere ale sale

accentueaza unele momente printr-o subliniere voit tragica a conflictelor prezente
(Rigoletto, Traviata, Trubadurul etc.), fara a forta limitele. Desigur ca nici
dramele abordate nu i-au permis mai mult. Intre creatiile italiene romantice si
veriste exista o stransa legatura, acestea din urma bazandu-se pe traditia operei
italiene, a cantului italian de tip bel-canto, cu specificul muzicii populare, cu
intonatii si intorsaturi specifice cantonetelor, serenadelor si baladelor, pe structuri
arhitecturale cu numere inchise, arii stralucitoare, ansambluri de sine statatoare si
dramaturgie unitara.
Noutatea si specificul verismului constau in insasi naturaletea subiectelor
abordate, care determina adancirea dramaturgiei scenice prin accentuarea
faptelor emotionale, care impinge tensiunea dramatica pana la cel mai intens
tragism. O alta noutate este emanciparea discursului muzical, in directia obtinerii
expresiei din ce in ce mai pronuntat patetica si melodramatica, in melodia vocala
ajungandu-se uneori pana la declamatie. Astfel, apare legatura dintre muzica si
text, care a necesitat emanciparea limbajului armonic, adancit si mai mult in
modal, determinand structuri si mixturi sonore noi corespunzatoare care
contribuie la sublinierea momentelor de maxima tensiune dramatica, aflate intr-o
desfasurare fulgeratoare. La toate acestea se adauga orchestra care, departe de a
mai fi un simplu element de acompaniament, se transforma in personaj principal
care participa activ la actiune si o accentueaza, sporindu-i plasticitatea. Aparent
insignifi-ante, aceste elemente sunt de un efect covarsitor si au facut ca opere
precum Cavaleria rusticana (Pietro Mascagni), Paiatele (Rugerio Leoncavallo),
Manon Lescut, Boema, Tosca, Cio-Cio-San si Turandot (Giacomo Puccini), sa
strapunga spatiile si timpul.
Impresionismul in muzica:
Dezvoltarea artelor in Franta celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea se
desfasoara sub semnul profundelor prefaceri sociale, politice si culturale
declansate de revolutiile de la 1848, care au generat reactii si pasiuni, avanturi si
sperante. Notiunile de libertate si progres capata acum sensuri noi. Astfel,
unitatea artei romantice incepe sa fie zdruncinata, realismul, bazat pe directa
legatura cu viata, se impune treptat ca directie fundamentala, aducand o noua
estetica, cu idei propri, particulare, cu modalitati si mijloace de expresie specifice.
Aparitia impresionismului in muzica franceza este strans legata de miscarea
similara din pictura si cea simbolista din literatura. Contactul cu pictura

impresionista si poezia simbolista, triumful senzatiei, cultul faptului material si al
notatiei rapide a impresiei si miscarii fugitive, libertatea in creatie, culoarea
sonora noua, ineditul miscarilor cromatice pe o ritmica dedusa din ritmul
atmosferei si al universului vor exercita o puternica influenta asupra muzicienilor,
conducand la o adevarata seductie pentru inlantuirile ce sugereaza miscare si
actiune, transparenta si irizare.
Claritate si eleganta, calitati specifice muzicii franceze inca din vremea lui
Couperin si Rameau, sunt reactualizate si readuse in prim-planul expresiei
muzicale, acestora adaugandu-li-se si discretia si delicatetea care vin si fac
jonctiunea cu estetica picturii impresioniste, realizand saltul in creatiia lui Claude
Debussy si Maurice Ravel, exponentii de seama ai noii orientari din muzica
fraceza a sfarsitului de secol XIX si incept de secol XX. Debussy si Ravel opun
romantismului filozofant, confesiv si exuberant, o muzica transparenta si subtila,
de o intensa vibratie si izvorata din jocul de lumini pe luciul apei, din miscarea si
ritmul nemasurat al atmosferei, al norilor, din stralucirea gradinilor in soare si din
multe alte zone ale existentei, deducand expresia si transformand-o in muzica in
special prin apelarea la simtul olfactiv "ca poarta a sufletului.
Atonalismul, expresionismul si dodecafonismul in muzica

Daca Franta si Italia au gasit la sfarsitul secolului XIX modalitati propri de
iesire din criza romantica, Germania si Austria se aflau intr-o faza de
incertitudini, manifestand din ce in ce mai mult semnele unei oboseli accentuate.
Aceasta stare s-a mentinut pana in primele decenii ale secolului XX, cand, in
paralel cu eforturile lui Mahler, Strauss, Reger si altii de a continua traditiile
muzicale nationale si de a integra cuceririle wagneriene genurilor, formelor si
problematicii noi, contemporane, se con-tureaza unele tendinte de dezagregare a
limbajului muzical traditional si de afirmare a unor noi principii de organizare a
universului sonor, constituite si propuse ca noi tehnici si metode de compozitie.
Este momentul in care gandirea artistica germana si austriaca, influentata de
filosofia lui Schopenhauer si Nietzche, intra pe fagasul irationalismului si
pesimismului, trecand prin naturalism, simbolism, neoromantism, neoclasicism si
ajungand la expresionism. Spre deosebire de impresionism, care pune accent pe
senzatie, expresionismul urmareste evidentierea asa-ziselor "trairi ne-conditionate
absolute", aducand cu sine un climat incarcat de tensiuni, conctradictii, nelinisti,
anxietate, accente de revolta si foarte mult dramatism. Exacerband subiectivismul,

expresionismul denatureaza reprezentarea, manifesta preferinta pentru tensiuni
psihologice, pentru eroi zbuciunamti, monstruos si caricatural, stridente, antiteze
brutale si abstract, mergandu-se pana la denatu-rarea figurii si a limbajului,
accentuand in mod exagerat expresia. In forma sa cea mai virulenta,
expresionismul a aparut mai intai in pictura germana. In muzica, stralucirea
expresionista nu a avut intensitatea celei din artele plastice sau literatura, cu toate
ca apartenenta muzicienilor la acest curent, inca de la primele sale manifestari,
este evidenta. Aparut in creatia compozitorilor din asa-zisa Noua scoala vieneza -
Arnold Schonberg, Alban Berg si Anton Webern -, expresionismul muzical s-a
manifestat simptomatic si destul de limitat. De fapt, nici Schonberg nici Berg nu
au creat decat cateva lucrari expresioniste. Primul s-a manifestat la inceput ca
pictor, de abia mai tarziu alegan muzica, studiindu-i universul, caruia ii da o noua
dimensiune organizatorica si structurala, determinand una dintre cele mai ample
vibratii in timp si spatiu si o schimbare de mentalitate in procesul creatiei
interpretarii si receptarii muzicii. Cu toate ca expresionismul a atins si unele
creatii semnat de Richard Strauss, Paul Hindemith, Bela Bartok sau George
Enescu, cei trei compozitori vienezi sunt considerati principalii exponenti ai
acestui curent.
Anton Bruckner:
Structura muzicii brukneriene are la baza doi piloni solizi, care pentru
Bruckner sunt indispensabili. Respectul lui Bruckner pentru teoria „basilor
fundamentali”, fiind reprezentata de armoniile care apareau ca niste umbre din
adancuri, ca si pentru teoria „armoniilor naturale”, care reprezinta legea oricarei
frumuseti si a progresului armonic. In urma acestora, Bruckner ne lasa o muzica
plina de sonoritate in mmaniera arcurilor din arhitectura gotica, cu un ambitus
urias. In esenta muzica lui Bruckner este o muzica de catedrala, o muzica a
credintei, a spiritualitatii transcendente..
Inspiratia si gandirea lui Bruckner va face ca in simfoniile lui sa existe

aceasta evolutie fara lacune, parca fiecare sprijinindu-se pe precedenta lucrare,
pregatind-o astfel pe urmatoarea. Structura simfoniilor lui se supune
fundamentului principal a tritematismului miscarilor de sonata, care, la fel ca si
succesiunea tempourilor, raspund unei preocupari primordiale fata de contraste.
Compozitorul obtine cu orchestra clasica efecte de ampla sonoritate, datorate

unei tehnici moderne si a unui instinct infailibil in alegerea si repartitia culorilor
timbrale. La aceasta contribuie si interferenta registratiei de orga vizibila prin
independenta grupurilor orchestrale, care evolueaza in blocuri.
Simfoniile lui Bruckner reprezinta o incercare de a dezvalui lumii

drumul fiecaruia in viata dar si de dupa moarte. Bruckner nu era obsedat de
sensul vietii asa cum era Gustav Mahler, prieten bun si compozitor din aceeasi
perioada a lui. Bruckner nu avea nici un fel de dubiu in ceea ce privea viata de
dupa moarte. Astfel, el are o viziune simplista despre lumea de apoi, el fiind un
om credincios, spunand ca Dumnezeu este bun si ca el a primit talentul pentru a-
l glorifica pe Dumnezeu. Aceasta, este vizibila mai ales spre sfarsitul vietii lui cand
se roaga Lui Dumnezeu pentru a-i da ragaz spre a termina cea de-a 9-a sa
Simfonie.
O alta caracteristica a simfoniilor lui Anton este faptul ca toate

simfoniile lui incep dupa acelasi tipar, pe un vibrato al corzilor grave, tema creste
din adancuri spre inaltimi.
Cesar Franck:
César Franck (n. 10 decembrie 1822 în Lüttich - d. 8 noiembrie 1890 în Paris)
este cel care a adus simfonia într-o ipostază realmente inedită, utilizând principiul
ciclic. Acesta se referă la o problemă de arhitectură muzicală și se referă la un
motiv sau la o temă care leagă organic părțile lucrării, fiind un element generator
al temelor din celelalte părți. César Franck are reușite deosebite și în variațiunile
simfonice pentru pian și orchestră, o sinteză între sonată, variațiune și concert
instrumental. Totodată, muzicianul scrie și poeme simfonice și propune o
inovație frapantă, prin adăugarea corului (în poemul simfonic cu cor „Psyche”), al
cărui rol este de comentator, aidoma celui dintr-o tragedie greacă.
Gustav Mahler:
Gen:
Cu excepția lucrărilor din tinerețe, dintre care doar câteva s-au păstrat, Mahler
a compus doar cântece și simfonii, cu o inter-relaționare strânsă între ele.

Donald Mitchell admite că interacțiunea dintre acestea poate fi considerată
baza tuturor lucrărilor muzicale ale lui Mahler.
Stil:
Mahler s-a inspirat din mai multe surse în cântece și lucrări simfonice: trilurile
păsărilor și talangele vacilor pentru a evoca natura și satul; fanfare, melodii de
stradă și dansuri sătești pentru a evoca lumea pierdută a copilăriei sale.
Încercările vieții sunt reprezentate în stări contrastante: dorința pentru împlinire
prin creșterea în intensitate și armonie cromatică, suferința și dezdădejdea prin
discordie, denaturare și grotesc. În mijlocul acestora tronează marca specifică a
lui Mahler - intruziunea constantă a banalității și absurdității în momente de
seriozitate profundă, simbolizată în cel de-al doilea act al celei de-a cincea
simfonii când o arie trivială populară se termină abrubt într-un marș funerar
solemn. Aria banală își schimbă caracterul, trecând la un cor brucknerian pe care
Mahler îl folosește pentru a da semnificație speranței de soluționare a
conflictelor.[131] Mahler însuși recunoștea manerismul intervenit în lucrările
sale, numind Scherzo-ul din a Treia Simfonie „cea mai ridicolă și în același timp
cea mai tragică compoziție care a existat vreodată ... Este ca și cum toată natura s-
ar strâmba și și-ar scoate limba.”.

Muzica contemporana
Orientări stilistice şi optiuni creatoare în muzica contemporană: muzica

concretă şi electronică, aleatorismul, constructivismul, muzica stockhastică, sisteme
muzicale de sinteză etc. Compozitori reprezentativi în secolul XX: G. Enescu, I.
Stravinsky, B.Bartok, O. Messiaen, K. Stockhausen, P. Boulez, Y. Xenakis, J. Cage.
Muzica concreta, dezvoltata in Franta dupa 1949 de catre Pierre Schaeffer, isi
propune sa asambleze „obiecte sonore”, sunete variate din natura, inregistrate pe
disc sau pe benzi de magnetofon, pentru a crea o compozitie autentica, noua, cu o
valoare estetica proprie. In acest sistem compozitional, fiecare obiect sonor este
perceptibil ca un tot de-sine-statator, avand valoarea sunetelor obisnuite notate pe
portativ. Denumirea genului vine de la aceea ca opera muzicala nu poate fi sesizata
decat ca un ton concret. Sursele sonore utilizate sunt foarte diferite: de la orchestra
simfonica pana la aparatele tehnice care pot filtra „obiectele sonore”, varia inaltimea
sunetului sau deplasa sursa sonora in spatiu etc. Printre cei mai cunoscuti creatori de
muzica concreta se inscriu: P. Schaeffer, D. Milhaud, Ed. Varese, O. Messiaen, P.
Arthuis etc. Muzica electronica apeleaza la instrumente electronice. Ea utilizeaza
oscilatiile electronice, bogate in sunete armonice. Printre initiatorii acestei muzici se
numara compozitorul Herbert Eimert din Germania. Muzica aleatorica utilizeaza
elemente sonore obisnuite, insa lasa o deplina libertate de interpretare in privinta
exactitatii inaltimii sunetului si a ritmului.
Matematizarea muzicii este o nouă poziţie, provenită din experimentele
electronice şi din serialismul integral. În anul 1955, Yannis Xenakis, cunoscător al
matematicii superioare moderne, şi-a propus să obţină o muzică perfect calculată. A
creat muzicastochastică folosind calculul matematic al probabilităţilor.
Igor Stravinski:
Igor Fiodorovici Stravinski (n. 17 iunie 1882, Lomonosov – d. 6 aprilie 1971,
New York) a fost un compozitor modern de muzică cultă, originar din Rusia, unul
din cei mai importanți muzicieni din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a făcut
cunoscut și ca pianist virtuoz și dirijor, a readus în actualitate și a revoluționat muzica
de balet.

Evoluția ulterioară a muzicii lui Stravinski face din el reprezentantul
necontestat al unui curent, ce va fi numit muzică modernă clasică tonală serială.
Igor Stravinski trece de la stilul neoclasic din Pucinella (1919-1920), pe teme
de Pergolesi, sau Apollo Musagete (1928), la experimentele dodecafonice din
Canticum Sacrum ad honorem Sancti Marci (1955). În ceea ce privește muzica
operistică, Stravinsky adoptă un stil eclectic și eterogen, rezultând în capodopere ca
Le Rosignol (Privighetoarea", 1914), Oedipus Rex (1927), Cariera unui libertin
(1951). Contactul cu muzica de jazz îi influențează compoziția celebrului Ebony
Concerto, pentru clarinet și orchestră.
Béla Viktor János Bartók (n. 25 martie 1881, Sânnicolau Mare, Austro-
Ungaria – d. 26 septembrie 1945, New York) a fost un compozitor și pianist
maghiar, unul din reprezentanții de seamă ai muzicii moderne.
În primele sale opere, Béla Bartók se orientează în tradiția muzicii vest-
europene, fiind în special influențat de Johannes Brahms, Richard Wagner, Franz
Liszt și Claude Debussy. În poemul simfonic "Kossuth" (1904) se recunoaște
influența muzicii lui Richard Strauss. Începând cu anul 1905, Béla Bartók studiază
tot mai mult muzica populară maghiară, românească și cea tradițională a artiștilor
țigani. În colaborare cu prietenul său, compozitorul Zoltán Kodály, realizează o
culegere de muzică folclorică maghiară, românească, sârbească, croată, turcească și
nord-africană, publicată în 12 volume.
Béla Bartók a fost un excelent pianist și a compus mai multe lucrări în scop
pedagogic, ca "Microcosmos" (1935), cuprinzând 153 piese pentru pian cu grade de
dificultate crescândă. Cele șase cvartete de coarde sunt considerate unele din cele
mai importante compoziții ale genului.
Olivier Messiaen (pronunție franceză: [ɔlivje mɛsjɛ], 10 decembrie1908

Avignon - 27 aprilie 1992 Clichy) a fost un compozitor francez, organist și ornitolog.
Muzica lui Messiaen este ritmic complexa (el a fost interesat de ritmuri din
greaca veche și din surse hinduse), și este melodic și armonic bazat pe modurile de
transpunere limitată, care au fost inovarile proprii ale lui Messiaen. Multe dintre
compozitiile sale descriu ceea ce el a numit "aspecte minunate de" credință, pe baza
lui de nezdruncinat a catolicismul roman. El a călătorit pe scară largă, și a scris
lucrări inspirate de influențe diverse, precum muzică japoneză, peisajul Bryce

Canyon în Utah, și viața Sfântului Francisc de Assisi. Messiaen a experimentat o
forma usoara de synaesthesia: el percepea culori când auzea anumite acorduri
muzicale, în special acorduri construite din modurile sale, și el a folosit combinatii
ale acestor culori în compozițiile sale. Pentru o perioadă scurtă de timp Messiaen a
experimentat asocierea parametrizarii cu un "serialism total", în care domeniu acesta
este deseori citat ca un inovator.
Muzica usoara
Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit prin

raportare la alte genuri de muzică. În mod nejustificat, denumirea capătă, nu de
puține ori, o tentă depreciativă. Muzica ușoară, fiind mai veche decât multe alte
genuri promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe grade de deschidere
în privința cronologiei, dar în sens general se vorbește în ziua de astăzi de muzica
creată începând cu a doua jumătate a secolului XX.
Echivalente în alte limbi[modificare | modificare sursă]

Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare circulație, iar acolo unde
există sintagme similare, înțelesul lor poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai
des expresiei românești sunt franțuzescul musique légère și sintagma englezească
easy listening (care s-a răspândit și în alte limbi - de exemplu, în germană). În cazul
limbii engleze, atributele muzicii ușoare sunt împărțite între subgenurile music-hall,
light music, beautiful music ș.a., astfel încât o relație de echivalență precisă nu poate
fi stabilită. Totuși, mergând pe criteriul limbii, nu se poate conchide că muzica
ușoară există numai în România (cu toate că, sintagma fiind autohtonă, vom stabili
muzica ușoară românească ca prim reper de comparație), ci este și situația altor
culturi (de pildă, cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de stilistica
dată. Asemănarea muzicii ușoare românești cu cea franceză, italiană ș.a.m.d. se
justifică în primul rând ca un număr de influențe exercitate din afară. (De pildă, o
contribuție însemnată în anii șaizeci au avut-o turiștii străini, veniți din toată Europa
pe litoralul românesc al Mării Negre. Fie melomani care aduceau cu ei înregistrări la
modă în țara lor, fie interpreți străini care susțineau concerte, astfel de surse erau de

mare interes pentru artiștii români, angajați pe timpul verii la restaurantele de pe
litoral.)
Semnificații[modificare | modificare sursă]

Muzica ușoară, în conștiința publicului actual, își are rădăcinile situate nu mai
devreme de anii 1950. În consecință, cadrul ei este determinat prin opoziție cu alte
genuri ale muzicii de consum (muzica rock, chiar și pop), în funcție de context.
Uneori, ea este prezentată ca însumarea tuturor acestor genuri și pusă în opoziție cu
muzica de factură cultă.
Istoric[modificare | modificare sursă]

Cultura europeană timpurie[modificare | modificare sursă]
Mai sus s-a arătat de ce muzica ușoară românească va fi folosită ca punct de pornire
pentru a urmări granițele – și așa, dificil de trasat, ale – genului privit din perspectiva
mondială, pe parcursul evoluției ei. Originile nu pot fi delimitate cu claritate, dat
fiind că Europa[1] a avut dintotdeauna un fond al muzicii maselor.[2] Grecia antică
consemnează apariția modului lidic (lydisti, echivalent ca scară cu ionicul medieval și
cu majorul natural), specific muzicii tinerilor și privit de învățați ca un sacrilegiu,
temei al unei muzici decadente. Evul mediu european înfățișează o muzică
disciplinată, severă, de origine savantă, care se lasă treptat inspirată de practicile
muzicii din popor, împrumutându-i speciile de scurtă durată, modelul de cânt vocal,
muzica instrumentală și orchestrația specifică. O dată cu deschiderea făcută de
Renaștere, muzica maselor și muzica cultă se apropie mai mult stilistic.
Muzica poporului și muzica cultă europeană[modificare | modificare sursă]

Din baroc (primă epocă a tonalității, desemnând cel mai „firesc” sistem sonor
utilizat și astăzi), creatorii culți se inspiră frecvent din dansurile practicate de popor.
Cazul cel mai ilustrativ este cel al suitelor de dansuri baroce, care pornesc de la
dansuri populare, caracteristicile metrice și agogice (tempo), păstrându-se ca atare
într-o primă etapă (amintim ciacona, giga, sarabanda, menuetul). În timp ce
menuetul face deliciul secolului XVIII, secolul XIX va prelua un nou dans popular
în trei timpi, valsul.

Până în secolul XIX, muzica savantă se apropie și depărtează de publicul simplu în
câteva ocazii succesive; Romantismul târziu reprezintă desprinderea de ascultătorul
neinițiat, prin continua intelectualizare a limbajului muzical (și părăsirea tonalității
pentru alte sisteme, create artificial sau pe modelul altor tradiții muzicale);
consonanțele pierd numeric în fața disonanțelor. Drept mărturie actuală a
procesului în cauză stă așa-numita „muzică contemporană”, foarte pretențioasă cu
ascultătorii ei, adesea disonantă și neatrăgătoare la primul nivel de lectură.
La români[modificare | modificare sursă]

Începuturi[modificare | modificare sursă]
Situația prezentată este, totuși, tipică Occidentului european; până la formarea
„Școlilor naționale” în nordul și estul Europei, lucrurile s-au desfășurat aici într-un
regim mai lent. Demarcația muzicii create de popor de tendințele muzicii culte este
cu atât mai evidentă.[3] Românii nu resimt influențele culturii vestice într-o prea
mare măsură (Transilvania traversează o quasi-Renaștere târzie, unde intră și
elemente de baroc), iar muzica păstrează până la jumătatea secolului XIX sonorități
orientale, atât în muzica de cult (de rit bizantin), dar și în cultura populară. În
ultimele decenii ale secolului XIX sunt importate tot mai multe elemente ale culturii
muzicale vestice, dintre care cele adresate oamenilor lipsiți de pregătire muzicală au
mult mai multă trecere (o școală muzicală națională nu exista încă, compozitorii
fiind atrași de studiile și practicile din Vest). Pătrunde romanța, ca monodie
acompaniată de pian ori chitară, rudă îndepărtată a lied-ului. Romanța s-a păstrat
până astăzi, dar popularitatea ei a scăzut simțitor în a doua jumătate a secolului XX.
Primii compozitori români de romanțe și valsuri (D.G. Florescu, Guilelm Șorban)

atestă existența unei muzici ușoare după 1850.[4] Cunoscând însă notații și
compoziții laice semnate de Anton Pann și alți precursori ai generației 1848, se pune
problema de ce nu vor fi ele, de asemenea, încadrate drept muzică ușoară.
Explicația vine pe calea unei tradiții a jurnaliștilor și criticilor de muzică, în viziunea
cărora nu intră compozitori români mai timpurii decât creatorii primelor romanțe.
Un alt aspect al acestei convenții este, însă, recunoașterea unor influențe importante
din Occident, foarte pregnante la acea vreme. Mai târziu ele vor porni pe un făgaș
propriu, astfel încât influențele timpurii ajung irecognoscibile în deceniile șase-șapte

ale secolului XX).
Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

Dacă prima „vârstă” a muzicii ușoare românești aduce cu alte creații din vestul
Europei, iar apartenența la genul muzical studiat este discutabilă,[5] secolul XX
aduce mai multă originalitate pe partea de compoziție. Totuși, ambiția de a fi mereu
„în vogă” obligă muzica ușoară românească să parcurgă, măcar formal (pentru că
rezultatele sunt destul de diferite, din pricina deficiențelor tehnice, bănești și, nu în
ultimul rând, a concentrării pe alte interese), unii pași adoptați în Vest (mulți, din
cele două Americi).
Astfel, se importă tangoul (în Europa) în anii douăzeci; la români, compozitorii

studiază forma, inițial plagiază (este cazul celebrului Zaraza, reprodus după un tango
uruguayan al compozitorul Benjamin Tagle Lara) și apoi scriu tangouri noi, pe
versuri în limba română. Îi amintim pe compozitorii Ionel Fernic și Ion Vasilescu,
ale căror tangouri au fost interpretate de cântăreții Cristian Vasile, Jean Moscopol,
Gion ș.a.
Alte noutăți apărute în muzica ușoară, preluate și de muzicienii români, includ

împrumuturile din muzica de jazz – începând cu dansurile de societate (foxtrot,
Charleston) și cu adoptarea instrumentației specifice (contrabas, slide guitar,[6] banjo
– instrumentul lui Jean Moscopol). Fără a trimite la jazz, unii cântăreți români
practică improvizația, inventând pe loc melodii și versuri (renumit este cazul lui
Alfred Pagoni-Fredon, grec la origine); se practică mult „fluieratul artistic”. În mod
obișnuit, cântăreții sunt fideli unui local pentru un număr de ani.
Dacă în Occident tangoul se bucură de mai puțin succes, în România va rămâne la

modă până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Perioada interbelică în
Occident cuprinde musical-uri, music-hall-ul, primii interpreți europeni de swing
jazz (între care, chitaristul Django Reinhardt). Viziunile mai conservatoare vor
determina înflorirea noului „lied” englez, a șansonetei și a valsului la acordeon
(musette), ambele franțuzești, a canțonetei italiene – ele depășesc hotarele țării lor și

rămân imortalizate prin înregistrări sonore și filme (celebrul Sous les toits de Paris,
1930, în regia lui René Clair).
După război[modificare | modificare sursă]

La încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, situația politică a românilor se
schimbă foarte mult, prin instalarea regimului socialist. Modelul de viață occidental
este cenzurat și deformat în interes politic de către noile autorități, folosind mijloace
diverse. Ca urmare, viața muzicală românească se desprinde de Vest și începe o
evoluție distinctă, în legătură tot mai slabă cu cele petrecute dincolo de Cortina de
Fier. Prin urmare, dacă înainte de război se putea vorbi de muzică ușoară în Europa
sau chiar America, după anii patruzeci nu vor mai exista decât suprapuneri pe
termen scurt (unde calitatea produselor românești are de pierdut din lipsa de interes
a autorităților, ba chiar artiștii fiind uneori oprimați).[7]
În anii cincizeci, proletcultismul își face simțită prezența puternic în toate

manifestările de artă, inclusiv în muzica ușoară. Totuși, se apelează la jazz-ul vocal,
comercial, ocazie care introduce atât elemente demodate (acompanierea unui solist
cu bigband în stil swing), dar și mult mai recentele ritmuri de jazz latin (bossa nova
braziliană, dar și cele de inspirație afro-cubană – de exemplu, rumba În Cuba a
compozitorului Edmond Deda, interpretată de Roxana Matei).
Deceniul 1960 aduce în primii săi ani muzica rock, iar de la jumătatea deceniului
începe mișcarea underground, asociată noii muzici. Rock-ul ajunge în opoziție cu
muzica ușoară, atât stilistic, dar și prin ideologia promovată. (Trebuie reamintit
faptul că muzica rock s-a numit pentru multă vreme, aproximativ până la jumătatea
anilor șaptezeci, muzică a „formațiilor de chitare electrice”.)
Numele câtorva interpreți de muzică ușoară românească de după cel de-al doilea
război mondial, Aurelian Andreescu, Elena Cârstea, Corina Chiriac, Mirabela
Dauer, Stela Enache, Luigi Ionescu, Horia Moculescu, Margareta Pâslaru, Gică
Petrescu, Angela Similea, Dan Spătaru, Aura Urziceanu. Pentru începuturile anilor
șaizeci, un nume semnificativ este cel al trioului fraților Grigoriu, unii dintre primii
artiști români de muzică ușoară care au adoptat elemente de sintaxă rock în muzica
lor (de altfel, și una dintre primele formații de rock'n'roll din România). Între

compozitorii mai apreciați se pot aminti Florin Bogardo, Cornel Fugaru, George
Grigoriu (unul dintre cei trei frați amintiți), Nicolae Kirculescu, Margareta Pâslaru,
Temistocle Popa, Radu Șerban, Marius Țeicu.
Muzica ușoară astăzi[modificare | modificare sursă]

Respectând limitarea determinată de terminologia limbii române (față de limbile în
care s-a cântat muzică ușoară: franceză, italiană ș.a.), nu se poate vorbi despre
dezvoltarea acestui gen peste hotarele României în ultimii ani altfel decât făcând
referire la muzicienii din generația anilor 1950-1970 (deja din anii optzeci, bariera
culturală impusă de regimul politic din România are ca efect o desincronizare între
muzica românească și cea străină; prin urmare, evoluția care nu a mai putut fi
imitată în România va fi apanajul muzicii pop). O parte din acești interpreți și
compozitori s-au retras din activitatea muzicală, în vreme ce alții s-au reorientat către
alte genuri muzicale, cel mai adesea spre muzica pop. De aceea, muzica ușoară în
context internațional este un gen practic dispărut.
În România[modificare | modificare sursă]

În accepțiunea actuală, muzica ușoară continuă să fie înregistrată și ascultată astăzi;
interpreții rămân și aici cei reprezentativi pentru anii optzeci, șaptezeci, (mai rar)
șaizeci. Muzicienii tineri, având și un stil foarte diferit, consideră că aparțin de
muzica pop, nu ușoară. Se marchează, în acest fel, o delimitare între generații.
În ce privește muzica ușoară mai veche (denumită „clasică” de postul de radio

online radio3net), din anii nouăzeci se manifestă un interes sporit pentru atmosfera
României interbelice, în special a „Micului Paris” (poreclă dată în epocă
Bucureștiului) – casa celor mai cunoscuți compozitori și interpreți de muzică ușoară
ai vremii.
Un alt punct de vedere[modificare | modificare sursă]

Unii autori, îndeosebi cei cu pregătire făcută în școlile de muzică, tind să confere
noțiunii de „muzică ușoară” o accepțiune mult lărgită. Mai exact, prin ea se înțelege
totalitatea genurilor de muzică de consum apărute de la jumătatea secolului XX,
adică: rock, pop, rap, disco, folk ș.a., toate puse în contrast cu muzica de factură

cultă. Raționamentul respectivilor autori amplasează muzicile de consum în dreptul
culturii populare, susținând că îi sunt proprii unele dintre caracteristicile ei:
funcționalitatea - muzica e scrisă pentru a acompania activități ale societății – muzica

de dans este cel mai bun exemplu; formarea unor grupuri de opinii în jurul unui stil
sau gen muzical anume (de exemplu, „rapperi”, „punkeri” ș.a.)
caracterul colectiv – muzicile de consum sunt scrise în unele cazuri de mai mulți
autori, în colaborare. Formațiile muzicale cu componență mică (de muzică rock,
pop, rap etc.) au deseori mai mulți membri compozitori. Un exemplu celebru este
duetul componistic Lennon-McCartney, în cadrul formației The Beatles.
caracterul oral se manifestă parțial – există, totuși, unele sisteme de notare a muzicii.
Liviu Dănceanu reclamă lipsa unui sistem precis și universal valabil. Deși s-au făcut
mai multe astfel de încercări, nu au reușit să se impună decât local (de exemplu,
importanța tot mai mare a tabulaturii de chitară și nu numai, începând cu anii
șaptezeci). Imposibilitatea adoptării unui sistem de notare sinoptic (din care să se
poată deduce cea mai mare parte a informației muzicale), așa cum este notația cu
portative, este pricinuită de lipsa, fie a interesului, fie a cunoștințelor teoretice
suficiente din partea celor mai mulți muzicieni.
sincretism – din rațiuni comerciale, muzicile de consum sunt, cel mai adesea, muzici
cu text, însoțite de videoclipuri care să sporească atractivitatea sau să „estompeze”
stângăciile din producția finală a piesei muzicale. În cazul unor melodii de mare
popularitate, sunt lansate și dansuri specifice (de exemplu, piesa Macarena a
formației Los del Río).

Istoria Muzicii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Muzicii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

Cultura muzicală a Evului Mediu:

The Lord is my shepherd! Page 2

Modurile gregoriene se impart- ca si cele bizantine- in moduri autentice si

Organum-ul melismatic- la inceputul secolului al XII-lea apare un nou tip

The Lord is my shepherd! Page 4

The Lord is my shepherd! Page 5

The Lord is my shepherd! Page 6

- estetica înnoirii de limbaj, caracteristici si cronologia perioadei. Genurile musicale

The Lord is my shepherd! Page 7

Scoala din Paris creează chanson-ul, expresie specifică a sensibilității franceze.

The Lord is my shepherd! Page 8

Sub influența orientării generale a Renașterii spre poezia antică, poeții

Işi poate găsi izvoarele începând cu secolele XII-XIV în cântul acompaniat de

The Lord is my shepherd! Page 9

Claudio Monteverdi (1567-1643):

The Lord is my shepherd! Page 10

Stilul instrumental concertant in creatia secolului al XVIII-lea; creatori ai

Forma de suită are două strofe. În prima se renunţă la tema în tonalitatea

The Lord is my shepherd! Page 13

- Opera seria si opera buffa; conturarea formelor lirico-dramatice nationale

Opera este un gen muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un

The Lord is my shepherd! Page 14

The Lord is my shepherd! Page 15

The Lord is my shepherd! Page 16

Sonata - Compozitie muzicală executată la un instrument sau la un grup

Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de

The Lord is my shepherd! Page 17

The Lord is my shepherd! Page 18

6. Romantismul - curent artistic şi muzical: cronologie, trăsături generale,

The Lord is my shepherd! Page 19

Robert Schumann (1810 – 1856) compozitor german. În acest compozitor s-

Frederic Chopin (1810 – 1849) compozitor şi pianist polonez.

The Lord is my shepherd! Page 20

The Lord is my shepherd! Page 21

The Lord is my shepherd! Page 22

The Lord is my shepherd! Page 23

The Lord is my shepherd! Page 24

The Lord is my shepherd! Page 25

- Diversitatea stilistică la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.al XX-lea;

Cultura muzicală din prima jumătate a secolului al XIX-lea este dominată de

Înclinaţia spre descripţie este valorificată de romantici în forme mari şi ample,

The Lord is my shepherd! Page 26

Simfonia descriptivă are comun cu cea clasică doar titlul şi simfonismul,

The Lord is my shepherd! Page 27

The Lord is my shepherd! Page 28

Atonalismul, expresionismul si dodecafonismul in muzica

The Lord is my shepherd! Page 29

Inspiratia si gandirea lui Bruckner va face ca in simfoniile lui sa existe

The Lord is my shepherd! Page 30

Simfoniile lui Bruckner reprezinta o incercare de a dezvalui lumii

O alta caracteristica a simfoniilor lui Anton este faptul ca toate

The Lord is my shepherd! Page 31

The Lord is my shepherd! Page 32

Orientări stilistice şi optiuni creatoare în muzica contemporană: muzica

The Lord is my shepherd! Page 33

Olivier Messiaen (pronunție franceză: [ɔlivje mɛsjɛ], 10 decembrie1908

The Lord is my shepherd! Page 34

Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit prin

Echivalente în alte limbi[modificare | modificare sursă]

The Lord is my shepherd! Page 35

Semnificații[modificare | modificare sursă]

Istoric[modificare | modificare sursă]