8.

Cultura muzicală a Evului Mediu

1. Muzica gregoriană - de la cantus planus, primele genuri polifonice
(conductus, cantus gemellus, etc) , până la momentul Ars Antiqua
2. Muzica bizantină - ehuri, caracteristici, genuri
3. Muzica laică medievală - genuri specifice muzicii trubadurilor,
truverilor, minnesangerilor (arta cavalerească, pastorala, etc)

Muzica gregoriană a apărut în spațiul Imperiului Roman de Apus.

La sfârșitul secolului al IV-lea, episcopul Ambrozie din Milan fixează câteva
reguli (canoane): să se folosească patru moduri și unui anumit repertoriu de
cântări.
În urma pontificatului Papei Grigore cel Mare (secolul al VI-lea) are loc o
nouă reformă a muzicii de cult în Biserica Romană, în care sunt adăugate încă
patru moduri la cele stabilite de Ambrozie din Milan.
Cântul gregorian se mai numește și: cantus planus, sau după aparția
polifoniei în muzica religioasă: cantus firmus.
Caracteristicile cântului gregorian:
monodic, modal (bazat pe modurile bisericești), vocal și acapella,
nonmetric, ritm liber - supus legilor prozodiei,
melodică - mers treptat, salturi mici, ambitus restrâns,
cântat în limba latină, notație neumatică specială.
Modurile gregoriene se împart în: moduri autentice, și plagale (sec. IV).
Pentru modurile autentice au fost împrumutate tot denumiri grecești:
- Dorian pentru modul cu final pe re
- Frigian pentru modul cu final pe mi
- Lidian pentru modul cu final pe fa
- Mixolidian pentru modul cu final pe sol
Modurile plagale au aceleași finale ca modurile autentice din care sunt
derivate, diferența constă în scara care începe cu o cvartă mai jos față de modul
autentic.
Pe lângă aceste moduri, în practica muzicală gregoriană mai existau încă
două: ionianul, și eolianul recunoscute de Biserică, în secolul al VI-lea. Ele stau
la baza tonalității majore și minore.

Misa: este slujba religioasă a Bisericii Catolice. Conține părți cântate, și

părți vorbite.
Părțile cântate au același text la fiecare slujbă și sunt cuprinse în
Ordinarium Missae: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus et Benedictus și Agnus Dei.
Celelalte părți cântate, au texte diferite la fiecare slujbă, și sunt cuprinse
în Proprium Missae: Introitus, Gradual, Alleluia, Offertorium, Comuniune.

Cântarea responsorială: a adus la suprapuneri de fraze muzicale, atunci

când unul dintre coruri își începea fraza o dată cu sfârșitul de frază al celuilalt
cor sau solist.
 În mănăstiri, corurile erau formate atât din adulți cât și din copii, existând
în intonare o diferență naturală de o octavă. Pornind de la acest paralelism, se
dezvoltă o altă voce paralelă, la cvintă, sau la cvartă. Această primă formă de
polifonie s-a numit organum.
Organum-ul primitiv: sau paralel, este prima formă descrisă în mod clar
în sec. al - IX - lea ca având două voci paralele.
Melodia cântului gregorian era numită vox principalis și era dublată de
vox organalis ce cânta la o cvartă inferioară.
Organum-ul liber: secolul al XI - lea, aduce pe lângă cele două voci
paralele, încă o voce ce are o linie melodică oblică sau contrară celorlalte două
voci.
Organum-ul melismatic: apare la începutul secolului al XII-lea.
Organum-ul strict paralel a fost înlocuit cu un organum evoluat:
cantus planus era intonat de tenor în note lungi, cărora le era adăugată o voce
superioară, în valori de note mai mici.
În Anglia: practica polifonică era mai puțin riguroasă în ceea ce privește
regulile consonanței, conform viziunii antice grecești. Aici se dezvoltă cantus
gemellus, în paralelism de terțe și sexte. Aceasta fiind importat mai târziu și în
Franța , dând naștere tipului de polifonie cunoscut și sub numele de faux
bourdon.
Lucrare teoretică importantă: Micrologus de Guido d’Arezzo.
“Micrologul” este un tratat despre muzica medievală scris de Guido din Arezzo,
datând aproximativ 1026. A fost dedicat lui Tedald, episcopul de Arezzo. Acest
tratat conturează practicile de cântare și predare pentru cântul gregorian și are
discuții considerabile despre compoziția muzicii polifonice.

Muzica bizantină: cultura și artele bizantine vor cunoaște o înflorire

deosebită în secolul al VI-lea, în timpul împăratului Justinian.
Muzica religioasă bizantină a evoluat în următoarele etape:
● Perioada paleobizantină (secolele IV - XII)
● Perioada mediobizantină (secolele XII - XVIII)
● Perioada neobizantină (începutul secolului al XIX - lea).
Trăsăturile principale ale muzicii bizantine sunt: muzică monodică,
modală și vocală.
O altă trăsătură importantă este intonația netemperată, dată de prezența
microtoniilor.
Noțiunea de metru (măsura) este înlocuită de anumite tipuri structural-
expresive care se referă atât la ritm cât și la caracteristicile melodiei:
● Tipul recitativ: recitarea silabică pe un sunet dat
● Tipul irmologic: melodia este foarte simplă, cu un ambitus foarte
mic, ritmul este bazat pe raportul strâns dintre silabă și sunet.
● Tipul papadic: melodia este foarte ornamentată (melismatică),
ritmul foarte liber, de aceea cele mai multe astfel de cântări, sunt
individuale.
● Tipul stihiraric: melodie mai dezvoltată, mai lirică, cu anumite
ornamentații, ritmul fiind o combinație între cel silabic și cel liber.