Caracterizare stilului enescian.

Constiinta universalitatii creatiei enesciene se va preciza de-alungul anilor, o data cu cristalizarea

unui stil personal, original, care l-a situata pe E in randul marilor creatori ai veacului si in acelasi timp
ca pe un exponent al scolii muzicale moderne romanesti.
s-a putut dovedi ca E nu este rupt de locul natal, ca opera sa nu a aparut ca un fenomen izolat in
muzica romaneasca ci ca ea este o fireasca si neintrerupta continuare a predecesorilor, precum si o
deschidere spre viitor, punctul din care au demarat noi aspecte stilistice din creatia contemporana.
Enescu a preluat de la inaintasi perpetua tendinta de a reusi elemente de cultura nationala si
universala intr-o modalitate in care se impletesc conceptul european de compozitia si folclorul
romanesc, aceata constituind principala trasatura stilistica a intregii creatii enesciene.
Stilul enescian s-a conturat cu precizie inca de la primele lucrari dupa cum au sesizat comentatorii
creatiei enesciene, aceasta structurandu-se dupa principiul „Makam”, adica se reduce la un numar de
idei fundamentale prezente insa intr-un nr de variatii. Acest aspect este vizibil in stilul enescian in
deosebi pe planul elementelor motivice si al permanentei folclorului in creatie, de la primele si pana la
ultimele lucrari.
Se intalnesc si alte trasaturi de stil precum prezenta principiului ciclic, al leitmotivelor, insa toate
acestea vor fi subordonate sugestiilor folclorice din ce in ce mai distilate pe masura ce compozitorul
inainteaza in varsta.
Muzica populara
A avut un rol de extrema importanta in cristalizarea si evolutia stilului enescian fiind mereu
preocupat de posibilitatea dobandirii autenticitatii creatiei prin muzica populara.
Primele sale lucrari, Poema Romana si cele doua Rapsodii, reprezinta o continuitate pe linia
traditiei secolului trecut, dar Enescu nu a fortat melodia populara sa se incadreze in niste fagasuri ce
nu i se potriveau dimpotriva, tocmai muzica populara i-a prilejuit gasirea unor solutii inovatoare, care
au actionat asupra mijloacelor de expresie pentru a exprima acest nou univers sonor.
Valoarea si originalitatea creatiei enesciene exprimate prin autenticitatea caracterului ei popular,
consta nu numai in folosirea „cruda” a folclorului ci mai ales intr-un proces de comuniune a
sensibilitatii artistului cu spiritualitatea poporului.
 Enescu a evitat forma „ilustrativa” , „pasiva” a acestuia, tratand evolutia elementelor structurale
ale melodiei populare, ceea ce a dus la aparitia a noi formule melodice sau ritmice, realizand siteza
unor surse folclorice diverse.
Melodia e consecinta cea mai directa si mai plina de semnificatiii a influentei monodiei populare.
Enescu acorda o impotanta cu totul deosebita melodiei in lucrarile sale. La inceput domina diatonicul
si cromatismul structural, apoi modalul si cromaticul modal. Derivat din cantecul popular, devine tot
mai frecvent. Moduri si fragmente modale cromatice alterneaza intr-o interpretare personala, originala.
Enescu isi largeste aria inspiratiei folclorice prin cuprinderea sistemului ritmic: parlando-rubato .
In Rapsodii el foloseste melodi apartinand sistemului ritmic divizionar, ceea ce ii permite utilizarea
unor procedee clasice de scriitura, adecvate acestui sistem. Compozitorul realizeaza conceptul de
melodie, care il caracterizeaza pe deplin: in caracterul personal romanesc; armonia si contrapunctul nu
au putut fi folosite in forma lor traditionala, ci adaptate structurilor modale si ritmice ale noului tip de
melodie.
Principiul ciclic
Este unul dintre pilonii de baza al stilului enescian si subliniaza inca o data puternica legatura a
creatiei sale cu cele mai valoroase traditii ale muzicii europene occidentale. Scoala franceza a fost una
dintre principalele surse din care s-a alimentat conceptia creatoare a lui Enescu.
Intuitiv, Enescu tinde catre melodia timbrurilor, distribuind o tema la mai multe instrumente.
Variatia actioneaza si pe planul culorii timbrale, rezultatul fiind o neincetata improspatar.
Se confirma in fiecare lucrare economia materialulului de baza, ca linie directoare pe care si-a
impus-o Enescu, care spunea: A compune muzica inseamna a te restrange.
Opera Oedip reprezinta un adevarat model, d.p.d.v al constructiei. Intreaga substanta muzicala a sa
fiind strabatuta de elemente tematice, leitmotivice. El a creat simboluri muzicale, adica leitmotive,
pentru a reprezenta idei. Acestea au o configuratie complexa, fiind obtinute prin modificarea structurii
unor nuclee generatoare potrivita expresiei imaginilor muzicale in diferite conjuncturi dramatice.
Sonata a 3-a pt vioara caracter popular.
Enescu anticipa sau chiar realizeaza cuceriri ale limbajului modern contemporant sprijinindu-se in
permanenta pe datele folclorului chiar si fara a fi folclorist.
Stilul enescian presupune si alte coordonate, dintre care primatul melodiei si de aici, aspecte
heterofonice, gandirea mistica, continua variatie ritmica, elemente programtice.
Creatia 3 etape:
I. 1897-1915:
- Poema Romana
- Sonata 1,2, pt vioara
- Suita 1 pt pian in stil vechi
- Fantezia pastorala pt orchestra
- Rapsodiile nr.1 si nr.2
- Octuorul
- Dixtuorul
- Simfonia nr.1
- Suite pt orchestra, suita nr.1. cu Preludiu la unison

II. 1915 – 1937:

- Simfoniile 2,3,
- Sonatele 2,3 pian
- Cvarte de coarde nr.1
- Sonata 3 pt vioara si pian
- Oedip

III. 1937-1955:
- poemul simfonic Vox Maris
- suita 3 „Sateasca”
- suita „Impresii din copilarie” pt vioara si pian
- cvartetul nr.2
- concert-uvertura cu motive pe caracter romanesc.