Barocul

Cuvântul portughez ,,barroco” desemna o perlă cu forma neregulată,

asimetrică.
În artă termenul a fost folosit pentru prima dată în arhitectură, cu referire la un stil
caracterizat prin libertatea formelor, exuberanţa ornamentală şi fantezia fără margini.
Barocul a apărut şi s-a dezvoltat în Europa occidentală şi centrală, din secolul XVII-
lea până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Ca şi Renaşterea, Barocul ia fiinţă în Italia, locul unde artele ajunseseră deja la
o înflorire fără precedent şi care va rămâne încă mult timp un veritabil izvor de forţe
artistice.
Arhitectura, devenită arta principală a epocii, va fi dominată de monumente
grandioase, simboluri ale bogăţiei şi puterii, în timp ce sculptura se constituie ca artă
secundară a celei dintâi.
Reprezentanţi de seamă a acestei perioade sunt Giacomo Vignola, Carlo Maderna,
Gianlorenzo Bernini.
Domeniul picturii va da şi el artişti de seamă, atât în Italia(Tintoretto şi
Caravaggio), cât şi în Ţările de Jos(Rubens şi Rembrandt) şi în Spania(Velasquez, Murillo).
În această epocă muzica ia un avânt deosebit, în mare parte şi datorită condiţiilor
social-istorice, fiecare casă nobiliară sau parohie mai importantă angajându-şi proprii
muzicieni.
Astfel apar genuri şi forme noi care corespund spiritului laic de curte(suite, concerti
grossi), dar şi celui religios(oaratorii,cantate).
Barocul reprezintă perioada în care se stabileşte echilibrul formelor, al arhitectonicii
muzicale, muzica fiind omofonă( o linie melodică având acompaniament), dar mai ales
polifonică(mai multe linii melodice suprapuse, fiecare având individualitatea ei).