Baroc desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un

curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600,

migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene,
de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale
lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat
în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură,pictură, sculptur
ă și teatru.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură

între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în
decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu,
în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial)
până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost
"exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se
regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al
XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură
europene; în sculptură a fost prezent în special
în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în
muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale
Europei,italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen
muzical, opera.
Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se
caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv
a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu
ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de
către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune,
drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la
actul de cultură.

Nașterea barocului
Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la
Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în
care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii
bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se
adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât
grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați.
Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se
"opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare
umană deschisă larg tuturor simțurilor.
Termenul de muzică baroc definește o schimbare în muzica timpului,
care din polifonică devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a
diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului și a armoniei.
Nașterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului
prin fuziunea dintre muzică și poezie, fiind mai apoi dezvoltată și
evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.
În literatură, atracția exercitată de simplitate, forță, dramatism și claritate
conduc la apariția ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total
opuse temelor sofisticate, metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile
lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut,
drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc
epic.

Evoluția barocului
Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre
vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumătăți a secolului al XVII-
lea, iar ulterior înspre centrul, nordul și estul Europei în cea de-a doua
jumătate a aceluiași secol și la începutul secolului următor. "Unda de șoc"
a barocului s-a propagat inițial cu precădere în țările unde Biserica
Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut și în țările și
culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante
locale" ale creștinismului.
La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură și pictură a
devenit puternic înrădăcinat în diferite țări, în diferite variante locale,
precum ar fi barocul german, cel olandez, celpolonez sau cel francez,
producând clădiri publice, palate, reședințe princiare sau private de o
valoare estetică și artistică excepțională, care au devenit, la rândul lor,
modele "propagabile" de cultură, artă și stil baroc. Spre exemplu, barocul
în România, mai exact în Transilvania, este o "reverberație" puțin mai
târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având și
multiple influențe ale barocului italian sau ale barocului ceh.
Barocul a continuat să se propage și peste oceanul Atlantic.
Întreaga Americă Latină, adică toate țările aflate la sud de Statele Unite
ale Americii, de la Mexico la Brazilia și Argentina, țări de limbă
spaniolă șiportugheză au fost puternic influențate de stilul baroc, trecut
desigur prin filiera barocului spaniol și a celuiportughez. Foarte multe
biserici catolice, dar și clădiri publice, reședințe oficiale și reședințe
private, construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt de sorginte
clară baroc.
Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria
omenirii, a făcut pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la
rândul lor Spania și Portugalia în America latină, a exportat mai
întâilimba cuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura și stilul de
viață al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăsește și
barocul, sub varianta sa insulară.
Drumul triumfal al barocului în timp, spațiu și conștiința umană a
continuat adânc până în secolul al XX-lea. 

Barocul arhitectural

Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară și "vizibilă" a

barocului.
În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor
arhitectonice ce conferă măreție și grandoare, așa cum ar
fi: coloanemasive, bolți înalte, arcade largi, domuricopleșitoare, culori de
intensități puternic contrastante (așa-numita metodă a clar-obscurului,
care a fost folosită în special înpictură), volume și spații goale
impresionante.
Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate
în stil baroc aduce ca una din inovațiile sale esențiale folosirea unui
imens spațiu interior la intrare urmat de existența
unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii.
Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un
laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară
proporțional redusă în diferite reședințe aristocratice de pretutindeni.

În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere

ale unor arhitecți faimoși precum Sir Christopher Wren, Inigo Jones,
Sir John Vanbrugh și Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de
circa 65 - 70 de ani, începând aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului
Paul, realizată de Christopher Wren, între 1675 și 1708, în stil
Renascentist italian, îmbogățit cu multiple elemente baroc (adeseori
denumit și baroc clasic italian), este una dintre cele mai frumoase și
(re)cunoscute clădiri din Londra și, respectiv, Anglia.
Multe alte exemple de arhitectură barocă și de planificare stradală se pot
întâlni în alte țări și în orașe diferite din Europa de vest, centrală și chiar
de est. Planificarea stradală radială, pornind dintr-o piață centrală sau de
la un monument plasat la intersecția a multiple bulevarde, este de
inspirație tipică barocă, preluând modelul grădinilor baroce.
În cele două Americii, în toate țările situate la sud de Statele Unite ale
Americii, foste colonii ale Spaniei, respectiv a Portugaliei, Brazilia, se
întâlnesc numeroase exemple de arhitectură de tip baroc, în special în
construcția bisericilor catolice.

Barocul vizual

Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între

sfârșitul secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o
perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăție, strălucire și fast.
Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au
folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mișcării,
puternice contraste de lumină și întuneric (acea tehnică cunoscută sub
numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate și un echilibru
compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori
chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea liniilor de
compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a
diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile
drepte, orizontale și/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt
alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.
Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai
mari pictori ai școlii venețiene, probabil ultimul mare pictor al Renașterii
italiene și fără îndoială unul din primii pictori folosind o manieră baroc în
pictură. ÎnCina cea de taină, folosirea accentuată a clar-obscurului, a
diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziție, a
dramatismului momentului surprins în punctul său critic și redat ne-
echivoc cu măiestrie, precum și a culorilor saturate, ce umplu cadrul
picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.
În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico
Barocci face dovada însușirii și aplicării cu brio a elementelor definitorii
ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii, acestea
erau deja clar cristalizate și "standardizate," cel puțin în Italia.

Peter Paul Rubens, considerat de mulți specialiști cel mai mare pictor
european, maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziții
complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând
sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu,
în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spațiul existent,
grupând șapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmați cu 5 sulițe, 2
săbii și multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunși
fiecare de mai multe arme simultan.

Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin și Claude

Lorrain, nu au făcut altceva decât să continue tradiția clasică a
personajelor ce umplu cadrul picturii având atitudini fie statuare, fie
dinamice, dar întotdeauna dramatice, și găsindu-se în mijlocul unor
peisaje ușor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc)
decât de un peisaj real.
În timp ce Rembrandt și alți maeștri olandezi ai barocului s-au aplecat în
compozițiile lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego
Velázquez, artist neafiliat vreunei școli, dar puternic individualizat
ca pictor baroc, deși a realizat și picturi inspirate din cotidian, mai ales în
perioada italiană, este cunoscut îndeobște pentru realizarea de portrete
minunate ale membrilor Curții Regale a Spaniei, compoziții pline de
culoare, viață, exuberanță și realism.

Barocul sculptural
Precum întreaga mișcare artistică a barocului, sculptura realizată în
acest stil este în primul rând destinată unei citiri directe, adresându-se
direct simțurilor umane și componentei emoționale a privitorului.
De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorință
irezistibilă a artistului de a sugera mișcarea prin surprinderea unei acțiuni
în timpul execuției sale, preferabil în momentul său cel mai important,
relevant și/sau critic.
Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având mai
multe ființe umane prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acțiuni
comune, grupul afișează o anumită importanță sau gravitate, dând
solemnitate momentului surprins.
Ca atare, există întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism și o
concentrare de energii ale formelor umane prezente. Ca elemente
determinante ale sculpturilor baroce se pot distinge
omniprezenta spirală ce creează un fel "zid" în jurul unui gol central
(un vortex) din care pare a emana acțiunea, folosirea, pentru prima dată,
a unor unghiuri multiple de prezentare a personajelor implicate și
prezența, tot pentru prima dată, a elementelor extra-sculpturale, cum ar
fi, de pildă, apa (în fântâni).
Maestrul incontetabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nici o
îndoială,italianul Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680). Acest artist
remarcabil, comparabil ca forță și dimensiune a creației doar
cuMichelangelo Buonarroti, a fost la
superlativ architect, pictor, sculptor, dramaturg și regizor.
Opera sa cea mai complexă și relevantă este Capela papei Alexandru
VII, exemplu edificator de concepție unitară a unui singur artist dar și de
aplicare simultană a stilului baroc arhitecturii, picturii și sculpturii unei
întregi clădiri.

Barocul în teatru și dans

Teatrul a fost adus pe culmile sale manieriste de către mai mulți
dramaturgi renumiți în epocă, dintre care se detașează desigur William
Shakespeare. Acțiunea pieselor de teatru înmanierism se baza pe o
elaborare sofisticată a povestirii, mișcări complexe și, de multe ori,
imprevizibile ale personajelor, precum și prin existența unor intrigi
multiple întrepătrunse, care în final se îmbină coerent și relativ credibil.

Odată cu structurarea și cristalizarea stilului baroc ca o mișcare artistică

de avengură europeană, această modalitate de a concepe o lucrare
dramatică este treptat abandonată în favoarea a cel puțin trei direcții
diferite, toate trei înflorind în Franța: opera (în versiunea sa adaptată
societății franceze), comedia-balet și farsa într-un act.
Două personalități remarcabile, ambii creatori francezi, se află la originea
acestui "viraj" artistic în zona barocului: compozitorulJean-Baptiste
Lully și scriitorul Jean-Baptiste Poquelin mult mai bine cunoscut sub
pseudonimul literar de Molière.
Opera, ca gen muzical, născută de asemenea în Italia, prezintă atât
caracteristici ale teatrului cât și ale muzicii. În crearea genului cunoscut
sub numele de comedie-balet, o sinteză a teatrului, muzicii și dansului,
foarte apreciată în Franța jumătății secolului al XVII-lea, colaborarea
bazată pe prietenia strânsă dintre Lully și Molière a fost elementul
esențial de realizare și succes la public.
Deși genul dramaturgic preferat de Molière era tragedia, totuși succesele
sale teatrale cele mai răsunătoare rămân miniaturile într-un act,
sau farse, comedii de tipul fabulei, având caracter aparent "ușuratic", dar
în fond voit moralizator și educativ. Farsele scriitorului francez erau
intenționat scrise incomplet lăsând mult spațiu interpretării improvizate în
stilul Commediei dell'arte atât de iubită nu numai în Italia de baștină, dar
și în alte culturi.
Barocul s-a manifestat în dans în două modalități, ambele fiind desigur
legate de muzică: mici piese instrumentale, numite dansuri, compuse
pentru multiple instrumente sau pentru orchestră și dansurile de curte,
specifice timpului. Dintre piese muzicale numite dansuri se remarcă ca
fiind cele mai apreciate acelea ce au fost compuse în stilul dansurilor
populare mai larg răspândite, și care au servit totodată ca sursă de
inspirație compozitorilor: allemande, bourreé, gigue și sarabande.

Barocul în literatură și filozofie

De fapt, barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori,
sintetizate prin utilizarea metaforei și alegoriei, larg întâlnite în literatura,
poezia și filozofia barocului, precum și de ardenta dorință a
căutarii mirabilului. Folosind un termen italian adecvat, artiștii căutau,
inclusiv prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să produca
profundă admirație (precum în marinism), adică căutau maraviglia.
Din acest unghi de vedere, dacă manierismul a fost prima ruptură
serioasă față de Renaștere, atunci barocul este ruptura totală, poate
chiar limbajul artistic total opus.
Tema cunoscută a Renașterii, suferința psihologică (de ce
nu, metafizică) a omului, temă într-un fel abandonată după revoluțiile în
gândire provocate de Nicolaus Copernicus șiMartin Luther, se regăsește
în schimb în toate formele artistice în care barocul s-a manifestat, dar
mai ales în literatura sa.
Exemple de poezii, ale timpului respectiv, ce pot fi considerate "tipice"
baroce
Torquato Tasso, Ierusalimul eliberat (Gerusalemme Liberata), 1584

 John Donne, Sonetele sfinte (The Holy Sonnets)

Exemple de scriitori considerați reprezentativi ai barocului în literatură
Pedro Calderón de la Barca

Barocul în muzică

Noțiunea de baroc include și un anumit stil muzical, care a apărut puțin

mai târziu decât perioada considerată baroc pentru pictură, sculptură și
arhitectură. Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi și Georg Friedrich
Handel sunt compozitorii cei mai de seamă ai stilului muzical baroc.
Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor
vizuale baroc, este ornamentația bogată, exhausivă, uneori superfluă.
Atunci când barocul a lăsat loc clasicismului în artă, acest element a
fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut.
Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală și compozitorii care
au compus în stil baroc este de folosință relativ recentă, fiind propus și
folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană. În alte
limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii să se impună. Spre exemplu,
în anii 1960, încă mai existau dispute în cercurile specialiștilor dacă
muzica, aparent atât de diferită, a compozitorilor Johann Sebastian
Bach, François Couperin, Jacopo Peri și Antonio Vivaldi ar trebui
etichetată la fel,baroc.
Caracteristici ale muzicii barocului
Sintetizarea scriiturii polifonice vocale a Renasterii (in scopul simplificarii
tesutului melodic) conduce catre aparita scriiturii omofone, pe de-o pare,
si a tonalitatii functionale-gravitationale, pe de alta parte. Astfel, muzica
barocului a început prin a fiomofonică, dar a devenit polifonică odată cu
apariția unor compozitori de talia lui Bach și Haendel, pastrandu-si
caracteristicile tonal-functionale. De fapt, cei doi au ridicat polifonia
muzicii baroce la un nivel de complexitate, armonie și muzicalitate
nemaiîntâlnite până atunci.
Muzica barocului permitea improvizații, întrucât adeseori notatia se
reducea doar la prezenta basului cifrat, ca atare, interpreții realizau
adevarate improvizatii pornind de la reperele sugerate de aceasta
scriitura. Dinamica muzicii era "terasată," în sensul că adesea
intensitatea sonoră se schimba neașteptat. Muzica avea un tempo relativ
constant, iar tonalitatea sa era majoră (considerată a sugera veselie)
sau minoră (considerată a sugera tristețe).

Compozitori
Câteva exemple de compozitori considerați reprezentativi ai barocului în
muzică și câteva opere de-ale lor considerate a fi baroc fără nici un
echivoc:

 Arcangelo Corelli (1653-1713) -- Concerti grossi

 Johann Sebastian Bach (1685 - 1750) -- Arta fugii
 François Couperin
 Georg Friedrich Händel (1685 - 1759) -- Suita Muzica apelor
 Jean-Baptiste Lully
 Claudio Monteverdi
 Jacopo Peri
 Jean-Philippe Rameau
 Domenico Scarlatti (1685 - 1757) -- Sonate pentru clavecin
 Georg Philipp Telemann (1681 - 1767) -- Der Tag des
Gerichts (Ziua Judecății), 1762
 Antonio Vivaldi (1678 - 1741) -- Inspirație armonică

Mobilier baroc

Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin

forme curbe ample, bogăție în ornamentare și detalii sculpturale
numeroase. De pildă, picioarele scaunelor sunt frecvent curbate
terminându-se într-o formă stilizată ce amintește de laba
unor canine și/sau feline. Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor,
sofalelor și dulapurilor mobilierului baroc au forme clar sculptate în forma
labei unui leu, simbol al puterii. Imaginea alăturată, luată într-un magazin
specializat în vinderea mobilierului de sorginte baroc, original, refăcut
sau recreat, este edificatoare.

Decorații interioare
Decorarea interioarelor, ca artă și știință a modificării formelor și spațiilor
interioare prin folosirea anumitor culori, materiale și obiecte este veche
precum societatea umană. În cazul barocului, decorațiile interioare
suferă masiv influența stilului baroc din arhitectură, sculptură și pictură,
fiind dominate de artefacte baroc, dar și înaintarea națiunilor, ce aduc pe
scena istoriei industrializarea, ca un element esențial spre drumul unor
viitoare democrații moderne.
Decorațiile interioare ale epocii baroc erau, mai ales, alcătuite din
piesele de artă specifice ale epocii respective:picturi, sculpturi,
mici statuete, mobilier, tapet aplicat pe pereți. Stilul decorativ interior era
bogat, chiar prea bogat, uneori opulent, în diferite artefacte, piese
de mobilier și tapițerii.

Importanța barocului în istoria umană

Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria omenirii, când
accesul la artă și cultură era strict limitat celor bogați și celor puternici, în
timpul barocului se remarcă vizibil, pentru prima dată, o diversificare și o
lărgire a numărului celor puteau să se bucure de produsele culturale și
artistice.
Apariția istorică a revoluției industriale, a clasei burgheziei, dar și
a proletariatului, determină schimbări majore în toate nivele societății.
Aceste fapte istorice, combinate cu dorința declarată a tuturor artiștilor
baroc de a fi deschiși și de a practica o artă total ne-ermetică
și îmbrățișabilă de către toți, face ca barocul să fie factorul declanșator,
în plan artistic și ideatic, al accesului democratic la cultură, artă și la
produsele materiale și spirituale generate de acestea, artefactele și
dragostea de frumos.