Muzica în Evul mediu (sec.

V - XVI)

(Cfr. V Iliuț – O carte a stilurilor muzicale, vol I, p.92, weekipedia etc)

Trecerea de la antichitatea târzie la orânduirea feudală s-a făcut treptat, cu

particularități de la o țară la alta. Este perioada răspândirii rapide a creștinismului, cu ani de
prigoană și sacrificii, dar și de beatitudine culturală. Muzica se va dezvolta în jurul bisericii
romano-catolice, priceperea scrierii neumelor neavând-o decât monahii. Existența unei
bogate și variate muzici populare este mai presus de orice îndoială. Antipod al cântării
religioase, ea nemulțumea puterea religioasă și această nemulțumire lua violențe atunci când
ecoul cântecelor pline de viață ale mulțimii răzbătea până in biserică, amenințând integritatea
muzicii viguros codificată din acele timpuri.

Vasile Iliuț împarte evul mediu astfel:

1. Evul mediu timpuriu (sec.V-IX) – muzica bizantină și gregoriană

2. Evul mediu dezvoltat (sec. X-XV) – Ars Antiqua și Ars Nova

3. Evul mediu târziu (XV-XVI) – Renașterea

1. Evul mediu timpuriu (sec.V-IX) – muzica bizantină și gregoriană

Cântul este expresia atotputerniciei ideologiei creștine în evul mediu, când

autoritatea bisericii era temută nu numai de mulțimea credincioșilor, dar și de
regi și împărați. Era unul dintre mijloacele cele mai eficace prin care biserica se
menținea stăpână pe sufletul mulțimilor. Viața poate fi îngrădită, ea nu poate fi
însă împiedicată să se manifeste conform cerițelor ei firești. Intimidați și speriați
de viziunile apocaliptice cu care biserica îi amenința, oamenii nu refuzau atunci
când scăpau de sub sfânta tutelă, desfătarea prilejuită de cântecele lumești mai
puțin severe, fremătătoare și generoase. Nu putem reconstitui creația folclorica a
acestori vremuri, dreptul la notare fiind rezervat doar cântului și priceperea
scrierii neumelor neavând-o decât monahii, dar existența unei bogate și variate
muzici populare este mai presus de orice îndoială. Antipod al cântării religioase,
ea nemulțumea puterea religioasă și această nemulțumire lua violențe atunci
când ecoul cântecelor pline de viață ale mulțimii răzbătea până in biserică,
amenințând integritatea muzicii viguros codificată.

Monodia

Despre muzica europeană a Evului mediu timpuriu putem vorbi cu mai multă certitudine
decât despre cântările vechilor greci. Muzica pe care o ascundeau neumele (notele) medievale
reprezenta partea cântată a ceremoniilor religioase ortodoxe și catolice. Numai monahii
cunoșteau această scriere și o vor practica în incinta bisericilor. Neumele au fost primele
semne cu rolul de a indica direcția melodică a unui cântec religios.

BOETHIUS (sec.VI)

Următorul gânditor creștin influent de după Augustin, care și-a îndreptat atenția asupra
semnificației muzicii, atât în privința principiilor ca știință, cât și ca metaforă a armoniei
cosmice, este Boethius (secolul al VI-lea), om de stat si filosof. Cel mai important tratat scris
despre subiectul muzicii a fost Fundamentele muzicii. Boethius distinge trei tipuri de
muzică: cosmică ("muzica sferelor"), umană (muzica corpului și a sufletului uman) și
instrumentală (musica instrumentalis). Exemplele includ mișcarea corpurilor cerești,
combinarea elementelor fizice și schimbarea anotimpurilor. Boethius corelează fiecare dintre
sferele planetare cu diferite muzici de coarde etc.

ALIA MUSICA – PRIMUL TRATAT TEORETIC DE MUZICĂ GREGORIANĂ DIN

SEC. IX-X e.n., autor necunoscut.
Aici apar modurile pe sunetele cunoscute astăzi:
- doric pe re;
- frigic pe mi;
- lidic pe fa;
- mixolidic pe sol.
Obs. Cele mai multe cântări religioase erau pe modul cu finala re.
Diagrama lui Boetius avea ordinea modurilor urm.: DFLM (doric, frigic, lidic și mixolidic).
În sec. XVI, Glareanus, în lucrarea DODECHACORDON, va completa aceste moduri cu
încă patru (ionic pe do, eolic pe la și plagalele lor), teorie care se va perpetua apoi în toate
tratatele până în zilele noastre.

...în culturile bizantină și gregoriană, octava nu va fi conștiință structurală, iar teoria modală
gregoriană apărută în sec. VIII, preluată după tratatele Greciei Antice, va întrona octava
modală în pofida contradicției cu practica melodică a vremii.
...modalismul muzicii grecești antice, indiferent de nivelul și rafinamentul profesionist pe
care îl atinsese arta lor și în pofida unei teorii elaborate complex (speculativ), nu se
diferențiază substanțial de caracteristicile generale ale modalismului monodic gregorian și
bizantin sau a straturilor mai vechi din folclorul popoarelor orientale și balcanice.
Iată câteva neume folosite în muzica religioasă catolică a secolelor V-X:
 În Evul mediu timpuriu expunerea consta dintr-o unică și firavă linie melodică,
adică o monodie (o singură voce, un cânt religios) destinată intonării de către un cântăreț sau
un grup. Desfășurându-se pe un ambitus restrâns, această cântare putea îmbrăca forme
diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte formule
melodice, până la cântul propriu-zis, bogat în melisme.

IMPORTANT!!! Cântările liturgice ortodoxe au fost organizate în secolul al VIII-lea de Ioan

Damaschinul într-o carte numită Octoih. Cele mai vechi cânturi care s-au păstrat datează din
secolul al IX-lea.
 Cântările liturgice catolice au căpătat denumirea de gregoriene după Papa Grigore I,
despre care se crede că le-a unificat și codificat în jurul anului 600. Cele mai vechi cântări
gregoriene care s-au păstrat datează însă din secolul al X-lea.
Despre cântul gregorian și un ex. muzical cu partitură: vezi google, adresă:

http://www.raeannagoss.com/term-2-composer-
study-medieval-sacred/

NOTAȚIA MUZICALĂ - EVOLUȚIE

În primele secole ale erei noastre exista o notație alfabetică, impusă de Boethius prin
lucrarea De institutione musica (sec. VI). Mai târziu a apărut notația cu neume, însă nu era
atât de precisă (sec IX). În sec. X s-a recurs la soluția liniilor, care fixau sunetele mai bine
sunetele, fără a mai permite cântări diferite. Modul de a nota muzica evoluează treptat în
vestul Europei (sec. XI) în direcția scrierii din zilele noastre, ceea ce permite o deslușire
destul de fidelă a textelor ajunse până la noi. Se încheagă portativul modern, pentru note,
care la început arătau ca nişte mici pătrate negre, iar cu vremea rotunjindu-se, semnificând
inălțimi și durate diferite, așa cum le vedem astăzi însemnate în partituri. Un călugar
benedictin, Guido d’Arezzo (991/992-după 1033), a jucat un rol de seama în cristalizarea
acestui sistem de notație.

În estul Europei autoritatea religioasă ortodoxă nu a încurajat noul sistem de notație

(neumele continuă să fie utilizate şi astăzi, în paralel cu notația modernă). Din același motiv,
polifonia nu a fost adoptată în serviciul religios ortodox.

A. MUZICA GREGORIANĂ

(vezi Ioana Ștefănescu – O istorie a muzicii universale, vol I, pp. 53-64)

AUDIŢIE Cântec gregorian:

https://www.youtube.com/watch?v=TN3rD28R8xg

Paralel cu muzica greacă, dezvoltată și în primele secole ale erei noastre, se

afirmă cântecul creștin, al oamenilor simpli, asupriți. Va urma prigoana
împotriva creștinilor și ani la rând niciun imn sau melodie religioasă creștină nu
va scoasă la iveală. Îngemănarea dintre cuvânt și muzică se va perpetua de la
antici, în ceremonialele de înmormântare, în special. După anul 313, împăratul
Constantin va acorda libertate religioasă tuturor cetățenilor prigoniți, iar muzica
va apărea din ce în ce mai bogată în cântece în tot Imperiul roman.Vor exista
numeroase influențe ebraice, grecești, siriene datorită populațiilor asimilate de
imperiul roman. Se va continua stilul religios muzical ebraic.

Psalmodierea (recitarea cântată) a psalmilor lui David, cântarea responsorială

(solist și răspuns grup coral), antifonică (dintre două grupuri corale). Din
templul ebraic este preluat imnul, deschis lirismului improvizatoric. Pătrund
acum și intonații folclorice.

Se simțea totuși nevoia unei sistematizări a cântărilor liturgice. Acest lucru va fi

făcut de papa Grigore cel Mare (sec. VI) în cartea ANTIFONAR, monah la
Roma, cu o mare experiență în cântul creștin. El le va purifica, le va curăța de
melisme, de tot ce era influență orientală, creând o muzică austeră, sobră,
normală pentru slujbele religioase și realizând o ordine liturgică pentru
creștinătatea vestică. Primele modificări vor apărea abia în sec. IX.

Caracteristicile muzicii gregoriene din ANTIFONAR vor fi:

- limba latină pt textele biblice

-vocală, interpretare bărbătească

- monodică
- diatonică și ambitus mic

- monotonie ritmică

Această muzică va constitui temelia celei dezvoltate în perioadele următoare.

Înființarea școlilor de cântăreți la ROMA

În perioada Romei medievale se practica interpretarea cântecului liturgic al

bisericii catolice numit Cantus planus.

Cantus planus (latină - „melodie plană, dreaptă”; franceză plainchant) –

melodii liturgice ale bisericii catolice din Vestul Europei care se caracterizau
prin valori lungi și relativ egale.

Cele trei forme principale sub care apărea scrisă o melodie tip
,,cantus planus" sau ,,cânt monofonic” erau:

silabică - o singură notă cântată pe fiecare silabă de text;

neumatică- grupuri de 2-4 note max., cântate pe o silabă de text;

melismatică - grupuri cu multe note, cântate pe o singură silabă de

text.

Obs. Notele se citesc la 2-dă mai jos (cheia do de tenor)!

 Ex muzical cu partitură! Perioada evului mediu timpuriu, melodie la unison sau solo
voce!!!

http://www.raeannagoss.com/term-2-composer-study-medieval-sacred/

DE REȚINUT: ALIA MUSICA – PRIMUL TRATAT TEORETIC DE

MUZICĂ GREGORIANĂ DIN SEC. IX-X e.n.
Aici apar modurile pe sunetele cunoscute astăzi:
- doric pe re;
- frigic pe mi;
- lidic pe fa;
- mixolidic pe sol.
 Obs. Cele mai multe cântări religioase erau pe modul cu finala re. Diagrama
lui Boetius avea ordinea: DFLM (doric, frigic, lidic și mixolidic)

În sec. XVI, Glareanus în lucrarea DODECHACORDON va completa aceste

moduri cu încă patru (ionic pe do, eolic pe la și plagalele lor), teorie care se
va perpetua în toate tratatele de muzică, până în zilele noastre.

2. Evul mediu dezvoltat (sec. X-XIV) – Ars Antiqua și Ars Nova

În perioada romană, care a strălucit între sec. IX-XI, se vor constata o serie de
modificări în interpretarea cântecelor stricte din Antifonar. Treptat, apar
elemente noi, dinafara bisericii, chiar texte de lume! Vor fi momente de cântare
improvizată, fără cuvinte, denumite jubilații. Mai târziu, peste aceste jubilații
vor apărea texte noi, chiar populare, sau o melodie nouă suprapusă. Acestea se
vor numi secvențe. Ex. STABAT MATER; DIES IRAE; ele vor inspira
numeroși compozitori de mai târziu.

Tropele erau intervenții pe melisme interioare cântării din dogmă. În

continuare vor apărea tendințele de a introduce în școlile mănăstirești și a
muzicii instrumentale, interzisă totuși de biserică. Așa începe să se dezvolte un
spirit mai liber, care va atrage poeți și muzicieni din diferite zone.Până și nobilii
își vor trimite fiii să studieze în astfel de școli.

Guido d’Arezzo (sec. XI) va crea o metodă de cânt pentru liră, sprijinită pe
scara de șase trepte (hexacordală), fără si .Va folosi textul unui imn liturgic
despre Sf Ioan Botezătorul. Fiecare silabă de început de vers apare pe o treaptă
muzicală asc. imediată. Astfel iau naștere denumirile silabice ale notelor, pentru
do fiind UT. Abia în sec. XVI apare și nota si, ajungându-se la scările
heptacordice.

El va transcrie întregul Antifonar pe portativ cu 4 linii. Vor apărea primele

diafonii, interpretări cu intervenții paralele la 4-tă, 5-tă, 8-vă perfecte.

Genul de scriitură în terțe paralele se va numi ,,cantus gymellus”şi provine din

cântarea populară a ținuturile de V și N Europei. Apar forme incipiente de
polifonie: peste melodia de cantus planus (cântec liturgic al bisericii catolice din
Roma Evului mediu) se va auzi vocea numită organum care pornește din unison,
urcă pe alte trepte și revine.

YOUTUBE:
https://www.youtube.com/watch?v=ACimaEeJE2M

WALTER BAER - Cantus Gemellus - Deborah Marchetti & Mario Hossen – violine
(muzica sec XX)

1. Curentul muzical Ars Antiqua ( lat. - „Arta veche”) s-a desfăşurat în

perioada 1160-1325.

AUDITIE

https://www.youtube.com/results?search_query=motet+sec+XII

Chansons latines - sec XII - Passionis emuli - Diabolus in Musica - Il Medioevo

Polifonia- explicaţii suplimentare

Muzica medievală polifonică s-a dezvoltat exclusiv în vestul Europei. Ea a avut două forme
de manifestare. Dat fiind faptul că exista o intensă viață religioasă, muzica medievală
polifonică a îmbrăcat formele superioare ale muzicii sacre în cadrul Bisericii romano-catolice.

Dintre numeroasele influențe exercitate de muzica populară asupra coralului gregorian,

deosebit de rodnică s-a dovedit cea a cântării pe mai multe voci. Ciocnirea cu această
modalitate de a cânta trebuie să fi stimulat instinctul muzical al călugărilor cu o sensibilitate
mai dezvoltată pentru frumos. Atrași de bogăția expresivă a cântului pe mai multe voci, ei si-
au propus să transplanteze și în domeniul liturgic procedeele observate în practica populară.
Străduindu-se a depăși monotonia, ei au tins să lărgească tiparele tradiționale ale cântării pe o
singură voce.

Așadar, inviolabila psalmodie în unison a coralului gregorian vede la un moment dat

alăturându-i-se o a doua voce care evoluează într-un strict paralelism cu ea, la interval de
cvartă sau cvintă – așa zisul organum. Vocea de bază se numea cantus firmus, cea
suprapusă era vocea organală. În secolele X – XI, melodia ce se suprapunea peste cantus
firmus capătă din ce în ce mai mult independență, execută mișcări contrastante în raport cu
direcția vocii fundamentale iar adesea desfășoară grațioase vocalize în jurul sunetelor
tărăgănat expuse ale acesteia. Discantus se va numi această melodie înflorită pe trunchiul
străvechii și severei psalmodii gregoriene care, din cantus firmus a devenit tenor (adica
melodia ținută în registrul grav).

Spre sfârșitul sec. XI, pe teritoriul Franței începuseră să apară tot mai
mult școli muzicale în cadrul așezămintelor ecleziastice. Școala de la Notre
Dame a fost considerată un renumit centru în acest sens pentru perioada Ars
Antiqua, în care s-au remarcat talentații compozitori Albert(us), Léonin
(Leoninus) și Pérotin (Pérotinus).

FORME LITURGICE MUZICALE POLIFONICE CATOLICE

În această perioadă se dezvoltă genuri liturgice polifonice, paralel cu

evoluția notației muzicale de la reperele alfabetice și neume până la scrierea pe
portativul cu 4 linii. Dezvoltarea formelor a avut la bază tendința firească a
vocilor superioare de a se mișca tot mai liber, în valori mai scurte. Genurile
respective s-au constituit prin adăugarea succesivă a vocilor „în straturi”,
având la bază fie o melodie de Cantus planus (în organum și motetus), fie un
cântec latin liturgic netradițional (în conductus).

a. ORGANUM

- cantus planus tradiţional la tenor

-o altă voce suprapusă

Organum-ul pe vocalize sau ornamentat se alcătuia din tenorul liturgic

care-și augmenta mult valorile pentru sincronizarea cu altă voce îmbogățită mult
cu melisme.

În funcție de caracterul solemn al marilor sărbători bisericești, soliștii și

corul (uneori susținut instrumental) interpretau lucrări de genul organum. Cele
compuse de Pérotin, de ample proporții (depășind adesea durata de 25 min.),
denotă un excepțional simț al formei prin contrastul și echilibrul pe suprafețe
muzicale mari, realizate cu ajutorul unor procedee simple, ca: imitația,
variațiunea ritmică și dezvoltarea melodică a celulelor tematice de bază. Dintre
cele mai interesante, rămân până astăzi: Alleluia Nativitas (triplum), Viderunt
(quadru-plum) și Sederunt (quadruplum).

Organum s-a păstrat ca gen bisericesc, stând la originea motetului. El va

dispărea spre sfârșitul sec. XIII.

b. CONDUCTUS

- la bază (tenor) un cântec liturgic netradiţional

- lb. latină

- voci suprapuse
 Numărul de voci, considerând și tenorul, le conferea denumirea de
duplum, triplum sau quadruplum.

c. MOTETUL

Motetul s-a transformat perpetuu, creând condițiile favorabile tranziției spre Ars
Nova și constituind adevărata origine a polifoniei renascentiste. Pe la 1260,
Pérotin, colegii și elevii săi au alcătuit un repertoriu muzical vast. Manuscrisele-
copii ale acestei culegeri s-au păstrat în Anglia, Scoția, Italia și Spania, iar
mărturii despre interpretarea lucrărilor conținute au fost găsite la mai mult de un
secol de la moartea lui Pérotin.

Cantus planus era un cântec liturgic al bisericii catolice din Roma medievală.

Ex muz. Vocea inferioara aduce melodia spre acut, timp in care vocea
superioară susține acel cantus planus.

http://www.raeannagoss.com/term-2-composer-study-medieval-sacred/

În perioada romană a apărut polifonia sau intonarea a două sau mai multe
melodii în același timp. Pentru a transcrie această muzică, a trebuit să existe o
creștere a "regulilor" de a scrie muzică.

Cea mai timpurie formă de cântare polifonică a fost tipul organum. Era o
a doua voce care se desfășura în paralel cu melodia cantus planus. Leonin a fost
un compozitor important al acestei perioade care a trăit în Paris în secolul al
XII-lea. Compozițiile s-au bazat pe cântecele gregoriane care au fost deja scrise.

Mai tărziu, Perotin a dezvoltat textura polifonică într-un gen numit

motet. Unele dintre texte s-ar putea să nu fie întotdeauna latine, s-au găsit si
texte în lb.franceză. A fost folosită atât în muzica seculara, cât și în cea sacră.
Un exemplu de motet sacru este O mitissima / Fecioara / Haec moare. Există trei
voci, fiecare cu un text diferit.

Ex muzical de motet

Mai multe texte diferite, toate religioase! Din cauza densității

informaționale, textele se puteau auzi destul de greu.