ASPECTE ALE MUZICII POPULARE TRADIŢIONALE

INSTRUMENTALE DE DANS DIN

ARDEAL, UNGARIA, SLOVACIA
-SIMILITUDINI ŞI INTERFERENŢE-

Melodiile instrumentale de dans sau de joc sunt un subgen al folclorului muzical care fac
parte din muzica de joc şi care se situează la intersecţia dintre muzica instrumentală cu dansul popular.
În afara sincretismului ( dans + muzică + strigături+costume+context, etc.) muzica de dans
există într-o formă de sine stătătoare, putând fi ascultată independent. Se poate vorbi chiar de o
delimitare a muzicii de joc de alte genuri ale muzicii populare la nivelul structurilor specifice.
Contactele între genurile muzicale la acest nivel apar ori datorită unui fond structural muzical comun,
ori datorită unor schimburi recente reciproce de material, putându-se prelua şi adapta funcţiei specifice
cântece, folclor orăşenesc sau al naţionalităţilor conlocuitoare, sistemul armonic tonal, instrumente noi,
ritmuri, noi forme de organizare. Iată câteva particularităţi ale muzicii de joc existente în folclorul
românesc, maghiar şi slovac:
 muzica de joc există la nivelul unei zone, subzone, sat, etc., sub forma unui repertoriu specific
de jocuri cu o anumită structură şi norme de funcţionare:
-componenţa repertoriului
-poziţia pieselor în cadrul acestui repertoriu
-vechimea diferită a pieselor
-provenienţa pieselor
-vârsta şi sexul participanţilor
În fiecare repertoriu zonal se conturează un nucleu de jocuri tradiţionale, înconjurat de straturi mai noi,
neasimilate în totalitate sau, din contră, învechite
 mobilitate internă continuă, materialele noi luând locul unora mai vechi, pentru păstrarea unui
echilibru intern propriu
 diversitatea pe plan vertical (repertoriu bogat într-o anumită zonă), orizontal (repertoriu foarte
diferit în zone vecine), orecum şi caracterul eterogen
 vitalitatea ieşită din comun (se produc adaptări regionale, apar tipuri, subtipuri, chiar variante
noi)
 muzica de joc este strâns legată de lăutarii profesionişti, a căror practică a determinat impunerea
a numeroase particularităţi (cum ar fi extinderea unui anumit strat până la absolutizare în
detrimentul altora)
Muzica de joc îşi datorează aşadar particularităţile structurale şi funcţionale complexului sincretic
joc popular, din care de altfel face parte; ea a inclus particularităţile funcţionale prin structura sa
proprie.
Asemănări între muzica ardelenească, maghiară şi slovacă din punct de vedere armonic, ritmic, a
componenţei tarafului şi a structurii dansurilor:

1. Componenţa tarafului:

Trioul transilvan: vioară primă ( primaş), violă (braci), contrabas ( violoncel, gordună cu 3 corzi)
Taraful unguresc: vioară, contră (braci), contrabas, ţambal
Tarafurile ceh şi slovac: vioară, braci, contrabas, ţambal, acordeon (mai nou)

1
Deşi nu fac parte din tarafurile tradiţionale, taragotul şi ţambalul sunt două instrumente care au pătruns
adânc în muzica de dans a celor patru naţionalităţi. În Ardeal, majoritatea orchestrelor au în
componenţă cele două instrumente. În ce-i priveşte pe unguri, cehi şi slovaci, să nu uităm că
inventatorul de origine cehă Josef Schunda este părintele ţambalului şi al taragotului deopotrivă, iar
fabrica lui din Ungaria, celebră la acea vreme, a contribuit decisiv la răspândirea acestor instrumente.

2. Melodia

Melodiile folosesc în mod obişnuit scări diatonice. După materialul sonor, melodiile de dans
întâlnite la români, maghiari, cehi şi slovaci, se împart în:
a).melodii în sisteme arhaice (pentacord major, cu sau fără cvartă subfinală; pentatonic)
b).moduri naturale diatonice, acustice, cromatice
c).major-minor modern, melodiile având structură modală
Un alt element de bază al muzicii popoarelor în discuţie este pentatonia, deşi aici apar şi diferenţieri.
Cei care au descoperit scările pentatonice în vechile melodii maghiare au fost Kodaly şi Bartok,
la acesta din urmă pentatonia devenind o latură a gândirii sale tonal-armonice şi fiind ulterior folosită
ca principiu componistic, răsfrântă asupra cromaticii melodice şi asupra gândirii armonice. Astfel,
Denes Bartha scria că acolo unde, izolat, pentatonia apare în melodiile slovace, croate, româneşti, este
dovedit fără excepţie, că este o preluare din acest tip melodic vechi ungar. Bela Bartok şi-a dat seama
că aceste melodii pentatonice sunt foarte răspândite în toate regiunile vechii Românii, iar melodiile
penatonice româneşti sunt foarte variate. Gama de 5 trepte nu poate fi considerată ca semn distinctiv
pentru muzica vreunui popor sau a unei culturi, ea este răspândită în toată lumea. Pentatonia apare pe
anumite trepte de evoluţie la toate popoarele. Ea reprezintă un anumit stadiu în evoluţia gândirii
muzicale. Cele mai vechi melodii ale tuturor popoarelor, cele ritmate, sunt pentatonice sau cu substrat
pentatonic. Totuşi, pentatoniile maghiare şi româneşti se deosebesc prin cel puţin trei lucruri esenţiale:
a). Pe câtă vreme pentatonia din folclorul vechi maghiar îşi datorează materialul sonor
principiului de transpunere la cvintă superioară a unor scări prepentatonice, pentatonia din folclorul
românesc este rezultatul unei treptate amplificări inferioare a unor nuclee şi structuri arhaice. Această
transpoziţie îşi are legile ei psihologice. Este un fenomen arhaic înrudit cu imitaţia. El este generatorul
vechiului folclor maghiar şi se regăseşte şi în cel românesc. Unele exemple sunt certe preluări
maghiare, iar altele se datoresc fie unei tehnici instrumentale, fie construcţiei simetrice a unor moduri,
fie faptului că această tehnică este virtual inclusă în unele structuri arhaice în care cvinta are un rol
însemnat (Hunedoara).
b). Cele două pentatonii se deosebesc prin structura unor scări utilizate, a sunetelor asupra
cărora se insistă. Scara pentatonică românească cel mai frecvent utilizată este re - mi - sol - la - si, în
care centrele sunt sol şi mi, cadenţa finală mi, centre aflate într-o strânsă legătură de terţă mică
descendentă. Originea acestui sistem cadenţial apare evidentă făcând trimitere la folclorul copiilor.
Pentatonia maghiară utilizează preponderent scara mi - sol - la - si - re, cu centrele si şi mi, într-o relaţie
de cvintă.
c). Un alt criteriu de deosebire este şi sistemul diferit de cadenţare. Cu toată labilitatea tonicii în
pentatonie, oricare dintre sunete putând fi sunet final, în diferite teritorii aceste sisteme au luat culori
particulare, mai ales datorită sistemelor de cadenţare. Odată cu pentatonia, gândirea muzicală a atribuit
anumite funcţii sunetelor melodiei respective, fiind o succesiune de tensiuni mai mari sau mai mici,
rezolvate pe un sunet final, gândit dinainte, un punct fix de sosire, o tonică, în raport cu care toate
celelalte primesc un sens. Acest punct terminus este elementul caracterizant, precum şi drumul până la
el. Se constată că pentatonismele (formule melodice specifice sistemului) sunt de mare circulaţie, dar
raportul acestor incipiente centre tonale, creatoare de tensiune, care se deplasează de pe anumite sunete
pe altele, în sistem cadenţial, este nota caracteristică sau culoarea pentatoniilor. Expresia concentrată a
sistemelor de cadenţare o reprezintă scara bitonică în relaţie de terţă mică descendentă sol-mi; într-o
2
formă mai complexă este reprezentată de scara tritonică sol-re-mi, ce sintetizează deja toate cadenţele
modale din cântecul popular românesc, cu caracteristicile bipolarităţii tonale.

După forma arhitectonică a melodiei de dans, atât la români, cât şi la maghiari, cehi sau slovaci
întâlnim:
- melodii improvizatorice şi melodii cu formă fixă (construite dintr-o singură frază care se repetă cu
variaţii melodice şi ritmice;
-melodii din 2 fraze AB care se repetă constant; adesea a doua parte reia ceva din prima. Pe alocuri prin
Transilvania de nord-vest partea a doua este repetarea celei dintâi, cu o cvintă mai jos, aşa cum am
arătat anterior
-melodii din 3 fraze ABC.
O altă trăsătură tipică a dansurilor este organizarea motivelor binare pe dimensiunea a două măsuri.
Majoritatea melodiilor sunt formate din fraze pătrate (4, 8 sau 16 măsuri).

3. Ritmul

Se întâlneşte atât ritmul binar, cât şi cel aksak.Ritmul aksak se întâlneşte în Ardeal:
-jocurile de cîmpie ardeleneşti: zona Meseşului-Sălaj, în Învârtita rară, Câmpia Ardealului: De purtat,
De-a lungu, Buciumeana, A cerbului, Podişul Someşean: Someşana, Mureşana, Româneşte de-
nvârtit, în Năsăud, în jocuri ca: P-a lungu, De-a lungu, Someşana, De-a mâna, Mureş: Purtate de pe
Târnave, Căluşerul, Româneşte, De-a lungu (scrise în 9/16, 10/16), 11/16, chiar 12/16 ) dar şi în
jocurile maghiare. Ritmul binar, măsurat, este regăsibil la toate cele trei naţionalităţi.

4. Armonizarea

Din execuţia acestor tarafuri se desprind următoarele:

a). înlănţuirile armonice se fac de obicei între acorduri cu notă comună, ale căror fundamentale sunt în
relaţie de cvintă. Acordurile fără note comune sunt foarte rare şi accidentale, iar acordurile cu două
note comune sunt excluse.
b). cadenţele sunt V- I
c). armonia este întotdeauna fixă la cadenţe şi relativă pe parcurs; în general finalul se armonizează la
fel
d).cu toate că problema este de verticalitate, se acordă o mare importanţă orizontalităţii
e). aspectul ideal al unui acord este în stare directă şi poziţie strânsă; celelalte răsturnări apar incidental;
datorită acestui lucru sunt înlănţuite octave paralele între bas şi braci, putând apărea şi între
instrumentele de armonie şi vioara primă
f). acordurile se realizează la braci în poziţia I, adică în modul cel mai comod; poziţia armonică nu
contează la braci, starea directă fiind realizată de bas
g). factorul improvizatoric este important, el făcând imposibilă o coordonare deplină. Cu cât
armonizarea este mai simplă, cu atât sunetele juste ale basului sunt mai multe

5. Dansul popular

Se poate vorbi de o încadrare a dansului într-o superfuncţie. Ocaziile de dans sunt în mare
aceleaşi: ocazii generale – legate de viaţa întregii comunităţi şi ocazii speciale – legate numai de
anumite categorii de fapte, persoane, etc. Astfel, se disting următoarele categorii de ocazii: ocazii
generale periodice (hora satului, baluri); ocazii generale speciale (hramuri, tîrguri, nedei); ocazii
3
familiale( naştere, botez, nuntă); ocazii calendaristice de iarnă (Crăciun, Anul Nou, Bobotează), de
primăvară (Lăsata secului, Paşti, Rusalii), de vară (sărbători agricole şi pastorale); ocazii de muncă
( şezători, clăci, etc.); ocazii întâmplătoare ( diverse petreceri, festivităţi, etc.)
Ca funcţie, dansurile se împart în două:
a). Dansuri curente, practicate obişnuit la hora satului sau cu alte ocazii; dintre acestea unele sunt
comune sau de relaţie, în general mixte; altele sunt de exhibiţie sau de întrecere, bărbăteşti;
b).dansuri speciale – practicate în cerc restrâns de inşi şi doar în anumite momente; acestea pot fi
dansuri de spectacol, distractive, ceremoniale, rituale.
Forma de aşezare a dansatorilor, atât la români, cât şi la maghiari, cehi şi slovaci, poate fi cerc
(închis sau deschis), linie ( semicerc, coloană neregulată). Ţinuta dansatorilor: de mână, de umeri de
talie (la jocurile de perechi), liberă (la dansurile solistice sau în monom). În ce priveşte componenţa pe
sexe, dansurile sunt mixte, bărbăteşti şi femeieşti. Majoritatea dansurilor sunt mixte; cel mai puţin
întâlnite sunt cele femeieşti, în timp ce dansurile băbăteşti, care sunt şi cele mai dinamice, pot fi
întâlnite peste tot.
Dansurile se joacă exclusiv pe muzică. Există totuşi şi jocuri pe cântare vocală, unde dansatorii
îşi cântă singuri.
O altă formă de manifestare a sincretismului sunt strigăturile, declamate de obicei de bărbaţi, dar
şi de fete şi femei. Ele au caracter satiric şi de comenzi, fiind versificate. Nu sunt de neglijat nici
aspectele cinetice: paşii simpli, paşii încrucişaţi (în faţă şi în spate), trecerile pe sub mână, balansările
pe picioare, mişcări ale trunchiului, paşii bătuţi ( talpa, vîrf, toc), pintenii, bătăi din palme, bătăi cu
palma pe picior, pocnituri din degete.
De-a lungul secolelor au fost împrumutate dansuri de la popoarele vecine sau de la naţionalităţile
conlocuitoare. Deşi se vorbeşte mult de influenţe reciproce, majoritatea dansurilor au fost preluate de
la români.
Dansurile se grupează în cicluri, care se reiau întocmai, după o pauză. În Transilvania predomină
jocurile de perechi, alături de cele bărbăteşti de virtuozitate. Jocurile mixte de cerc sunt rare.
Pentru judeţele Bistriţa-Năsăud şi Cluj, dansurile caracteristice sunt: De-a lungul, Bărbuncul
(dans fecioresc), Fecioreasca, De botă, Învârtita, ş.a. În judeţul Sălaj, specifice sunt Învârtita rară,
Învârtita deasă şi Mărunţel (dansuri mixte), dar şi Fecioresc (dans bărbătesc) şi Muiereasca (dans
femeiesc numit şi Fecioreasca fetelor). În Bihor, specifice sunt Mărunţelul, Poarga, Polca, Scuturat, Pe
picior. Specific e şi jocul cu descântături. Ţara Moţilor are ca joc specific Ţarina, joc de perechi sub
denumiri diferite: Ţarina mocănească, Ţarina văsarilor, Ţarina Minerilor, Ţarina Abrudului. Pentru
celelalte zone transilvănene, dansurile specifice sunt: Purtata, Haţegana, De ponturi, Haidăul, (ultimele
2 sunt fecioreşti). Pentru zona Târnavelor, specifice sunt dansurile de fete, pe cântare vocală.
Cele mai vechi dansuri populare din Cehia şi Slovacia sunt cele numite Chorovody, însoţite de
mişcări lente, puţin ritmate, desfăşurate în linie dreaptă, şerpuită, în şir, cerc sau semicerc. Indiferent de
deplasare, importantă este bătaia pasului. Acest tip de dans se împarte în categorii, precum:
-dans ce reprezinta cultura bărbătească este Hajduchy sau Odzemoch, consemnat în anul 1514, cu
ocazia execuţiei lui Gheorghe Doľa. Provenind din dansurile valahe ale ciobanilor de la stână
-alt dans de acest tip este Verbunky, interpretat de recruţi. -
Parové tance sunt cele dansate în perechi
-Čardaą a fost considerat de tip unguresc, după ce a fost dansat, în 1837, la Teatrul din Bratislava, cu
ocazia deschiderii acestuia. Cu toate acestea, e consemnat faptul că, în Cehia şi Slovacia, a existat
demult acest tip de dans, cu treceri de la ritm lent, la ritm mai accelerat şi apoi din ce în ce mai rapid.
-Polka este considerat, alături de Čardaą, un dans popular cult, preluat de slovaci.
La maghiari dansurile populare poartă denumirea de Táncház. Iată dansurile similare, din
repertoriul coregrafic maghiar: Csardas, friş czardas, ugros, friş ugros, dohogaz, hokazo, verbunk,
Kondaş tanc, batuka, fordulo.
Muzica de dans este prin urmare unul din principalele lianturi ale folclorului.
4
5