Date despre nastere Date despre deces

Loc: Ansfelden Loc: Viena

Zona/Regiune: Austria Zona/Regiune Viena
Superioara Tara: Austria
Tara: Austria Continent: Europa de V
Continent: Europa de Vest An: 1896
An: 1824 Data
Data: 4 septembrie
Zodie: Fecioara
A trait 72 de ani.

Activitate:
Compozitor si organist. Cel care va reprezenta renasterea muzicii culte, Anton Bruckner isi
incepe studiile muzicale in apropiere de orasul natal, la St. Florian. Aici, compozitorul unde va
deveni maestru de cor si organist. In anul 1856 se va stabili la Linz, unde ocupa postul de
organist al bisericii. In paralel va studia contrapunctul cu Simon Sechter. A asistat la premiera
operei "Tristan si Isolda" (1865) a lui Wagner. Muzica acestei opere il impresioneaza atat de tare,
incat devine unul dintre cei mai extuziasti wagnerieni din Europa. Dupa acest moment va incepe
sa compuna (3 mise, si incepe lucrul la Simfonia nr. 1). In anul 1868, cu ajutorul dirijorului
Curtii de la Viena, este detasat la Catedra de orga si teorie a Conservatorului din Viena, unde 3
ani, mai tarziu, va deveni profesor. Calatoreste la Paris si Viena ca organist. In timpul petrecut in
capitala Austriei incepe sa se concentreze asupra simfoniilor. Isi prezinta lucrarile conducerii
Filarmonicii din Viena, insa aceasta le respinge calificand Simfonia nr. 1 drept "salbatica",
Simfonia nr. 2 "fara sens", iar Simfonia nr. 3 "greu de interpretat". Singura care a primit o
apreciere favorabila a fost Simfonia nr. 4. Simfonia nr. 5 a trebuit sa astepte 19 ani pana sa fie
prezentata publicului, iar Simfonia nr. 6, nu a fost interpretata in timpul vietii autorului. Muzica
lui Bruckner, cu arcuirea ei gotica, este o muzica de catedrala, o muzica a credintei. El se va
bucura de un real succes, abia cu Simfonia nr. 7. Dupa prezentarea acestei lucrari creatiile sale
incep sa fie promovate in Germania. Spre sfarsitul vietii calitatea muzicii sale este recunoscuta,
iar Bruckner primeste onoruri de la guvernul austriac. Cu toate acestea i s-a cerut sa rescrie
Simfonia nr. 8. Bruckner a mai scris si cea de a 9 simfonie, dar din pacate aceasta a ramas
neterminata. Esenta muzicii lui Bruckner a constat in prelucrarea lenta, inexorabila solemna a
armoniilor sale. In simfoniile sale si in muzica corala, nimic nu este la voia intamplarii, totul este
deliberat.
 Anton Bruckner

Aşa cum muzica lui Bach transcende contextul său istoric, tot astfel muzica lui Bruckner,
deşi reflectă tendinţele estetice ale vremii sale, continuă să ne încânte într-o manieră
inspirată şi originală. Anton Bruckner s-a născut în Ansfelden, Austria Superioară, la 4
septembrie 1824. A studiat într-o localitate apropiată, la St. Florian, devenind în scurt timp
maestru de cor şi organist al Fundaţiei, un aşezământ patronat de călugării augustini. În
1856 s-a stabilit la Linz, dar nu s-a despărţit de climatul spiritual care l-a caracterizat încă
din prima parte a vieţii, devenind organist al bisericii din localitate.

Smerenia şi simplitatea au fost trăsăturile esenţiale ale omului Anton Bruckner. Nu a fost văzut
certându-se cu cineva, având pasiuni politice sau participând la întrunirile zgomotoase ce
caracterizau viaţa intelectuală din Austria acelor vremuri. Era un om simplu, surprinzător de
rustic; unii îl considerau chiar naiv. Nedând importanţă aspectului exterior, se rădea în cap, purta
haine de postav care nu i se potriveau, vorbea în dialect. Se dedica trup şi suflet muzicii.

„Omul trebuie să facă totul întru slava lui Dumnezeu“

Credincios şi iubitor al slujbelor bisericeşti, considera că tot ceea ce face omul trebuie să facă
întru slava lui Dumnezeu. Odată, în timpul unei discuţii cu faimosul compozitor Gustav Mahler,
i-a spus acestuia: „Da, dragul meu, acum trebuie să lucrez foarte mult... Altfel nu voi putea să mă
înfăţişez în faţa lui Dumnezeu, pe Care am să-L văd curând. Căci mă va întreba: «De ce ţi-am dat
talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin»“. În pofida
talentului său uriaş, părea un adevărat copil al naturii, lipsit de instruire şi de tact.

Dovadă a simplităţii sale în duh, mărturiseşte faptul că era mereu pătruns de admiraţie pentru
oamenii din oraşele mari care ştiau aşa de mult despre tot ceea ce făcea el.

Cu ajutorul lui Johann Herbeck, dirijorul Curţii de la Viena, Bruckner a fost detaşat în 1868 la
catedra de orgă şi teorie a Conservatorului din Viena, devenind şi profesor trei ani mai târziu.
Ulterior a îndeplinit şi funcţia de organist al capelei de la Curte şi cea de profesor de teorie la
Universtatea din Viena. Cu toate că mai mulţi dirjori renumiţi au devenit intersaţi de muzica lui,
iar publicul vienez venea în număr mare la concertele sale, viaţa sa la Viena nu a fost plăcută;
într-o scrisoare, afirma că a fost nevoit să împrumute bani ca să nu moară de foame. Într-un
târziu, a reuşit să obţină o pensie din partea împăratului şi s-a retras de la catedră, dăruindu-se în
totalitate harului creaţiei. La 11 octombrie 1896, Viena era în doliu; murise un compozitor de
geniu, dar mai ales un creştin care îşi trăise viaţa pentru Hristos.

Se ruga în genunchi în faţa a sute de auditori

Din cauza smereniei sale, Anton Bruckner a trebuit să îndure multe şicane şi răutăţi din partea
contemporanilor, dar cei care zăboveau mai mult în preajma lui şi ajungeau să-l cunoască îl
priveau cu alţi ochi. Se spune că în faţa care vedeau dincolo de aparenţe, Bruckner impunea
respect şi se putea citi în manifestările sale discrete, dar stângace, devotament şi dăruire. Cel mai
important critic muzical al vremii, Max Graf, a dorit să asiste la prelegerile sale universitare,
nădăjduind că se va distra pe seama profesorului. Însă, cu surtucul lui larg din Austria
Superioară, cu capul mare şi faţa ridată, absorbit în expunerile sale, Bruckner capta întreaga
atenţie a studenţilor. Când la biserica din apropiere se cânta Angelus (răsăriteanul Bucură-te,
Marie cea plină de Dar...), Bruckner îşi întrerupea prelegerea, se aşeza în genunchi şi se ruga...
După aceea îşi continua cursul. Un profesor universitar din Viena imperială, un geniu al muzicii
simfonice, se ruga în genunchi în faţa a sute de auditori - în marea lor majoritate tineri, în veacul
care a născut evoluţionismul şi filosofia nietzcheană a supraomului...

În muzica lui se observă evlavie faţă de Maica Domnului

În Liturghia compusă de el, urmând hotarele muzicale liturgice, observăm un Anton Bruckner
deplin conştient de precaritatea existenţei umane, de faptul că omenirea se află înlănţuită de
veacul secular şi de lipsa de evlavie, de respect faţă de realitatea harului. Cât de frumos îşi
exprimă această convingere într-un vers din libretul Liturghiei sale : „O, Tu, Cel ce ridici
păcatele lumii, ai milă de noi“ („Gloria-Slavă întru cei de sus...“)! De asemenea, în muzica lui
Bruckner se observă şi o puternică evlavie faţă de Preasfânta Fecioară Maria. Apogeul liric al
Liturghiei este atins în momentul Crezului la articolul „Et incarnates est“ (şi S-a întrupat...). În
acest moment, compozitorul încredinţează rolul de a exprima dialogul interior al Fecioarei Maria
tenorului principal, acompaniat de o singură vioară obbligato, artificiu de compoziţie menit să
descrie linia descendere a Duhului Sfânt peste Maica Domnului.

Referitor la simfonii, în viziunea compozitorului austriac, compoziţia simfonică se îmbogăţeşte

cu înţelesuri profunde. Deşi se inspiră din Hayden, Beethoven sau Schubert, Bruckner introduce
în formatul simfonic o semnificaţie religioasă care îi este proprie. Prin harul şi geniul lui Anton
Bruckner, simfonia devine o naraţie ascendentă, debutând în adâncuri de taină, înaintând prin
reflecţii despre contrastul dintre frumuseţea lumii şi suferinţă, zâmbind dar şi suspinând, trepte
necesare pentru un final glorios. Principala contribuţie a lui Bruckner se poate observa mai ales
în acele adagio prezente în simfoniile sale, ele fiind considerate de critici mici bijuterii
compozistice.

Muzica lui exprimă un ideal religios care antrenează întreaga natură

Întreaga creaţie bruckneriană se bazează pe o teorie muzicală ce permite atingerea, prin

armonioasa împletire a notelor muzicale, unor înalte trăiri spirituale: teoria başilor fundamentali
(doctrina lui Simon Sechter). Criticul Max Graf afirmă într-o lucrare dedicată lui Anton
Bruckner: „Bruckner manifesta un respect deosebit pentru teoria «başilor fundamentali», o lume
a spiritelor din başi care însoţeau armoniile ca nişte umbre din adâncuri, ca şi pentru teoria
«armoniilor naturale», care reprezintă legea oricărei frumuseţi şi a progresului armonic. Peste tot
domneau ordinea şi legea, ba chiar o atmosferă de sfinţenie. Paşii fundamentali ai basului pe care
Bruckner îi nota în mod invariabil pe partiturile lui sub ultima linie aveau o importanţă cosmică.
În felul acesta înţelegem măreţia şi uneori chiar rigiditatea şi solemnitatea armoniilor lui
Bruckner. Bruckner, elevul lui Sechter, care era un fel de arhitect al armoniilor, medita la
acorduri şi la asociaţii de acorduri asemenea arhitecţilor medievali cufundaţi în contemplarea
formelor originare ale catedralei gotice. Acestea reprezentau drumul lui spre împărăţia
Domnului“.

Muzica lui Bruckner exprimă un ideal religios care antrenează întreaga natură. Religiozitatea
celor nouă simfonii bruckneriene (ca şi a messelor şi compoziţiilor corale religioase) sugerează
admiratorilor săi un gen de mesaj care îi duce cu gândul la străpugerea infinitului. Chiar şi
necredincioşii se simt transfiguraţi de convingerile lui ferme şi simple. Bruckner nu a avut
discipoli sau adepţi. A fost o figură singulară. Dar în muzica lui este ceva care se adresează
psihicului omului modern, astfel că în zbuciumatul secol al XX-lea, simfoniile lui au fost adesea
incluse în repertoriile muzicale. Atracţia lor se datorează în principal credinţei nezdruncinate,
calmului şi seninătăţii - calităţi atât de rare la oamenii zilelor noastre.

Creaţiile sale, comparate cu nişte „catedrale“ ale sunetului

Rezultatul tehnicilor stilistice folosite de Bruckner este comunicarea, împărtăşirea unei trăiri
religioase, a unei retrageri voite a autorului în faţa frumuseţii ca lucrare a harului. Deşi fusese
printre cei mai înflăcăraţi adepţi ai lui Richard Wagner, Bruckner nu îşi copiază maestrul. În
opera sa nu vom găsi teatralitatea wagneriană şi nici romantica reflectare exagerată a autorului în
opera sa. În acest sens, mulţi critici au subliniat contrastul evident dintre cei doi titani ai muzicii
simfonice. În locul wagnerianului „Trebuie să fiu eu însumi“, Bruckner afirmă prin opera sa
„Vreau să-L iubesc pe Dumnezeu“. Creaţiile sale au fost comparate adeseori cu nişte catedrale
ale sunetului. Precum structurile arhitecturale ale unei catedrale, simfoniile lui Bruckner sunt
axate pe modele structurale certe pe care se înalţă întreg edificiul muzical. Catedralele sunt
lăcaşuri sfinte în care omul îşi asumă, în faţa realităţii lui Dumnezeu, propria existenţă,
individualitatea sa; muzica lui Bruckner poate avea acelaşi efect asupra ascultătorului. Precum o
mare catedrală, creaţia bruckneriană nu are decât o singură traiectorie: spre cer.