Florica Musicescu

Florica Musicescu (n. 8/21 mai 1887, Iaşi – d. 19 martie 1969, Bucureşti).
Pianistă,profesoară.

Biografie
Fiica muzicologului Gavriil Musicescu, organizatorul Corului Mitropolitan din Iaşi. A studiat
pianul, mai întâi cu Margareta Sion şi Aspasia Sion-Burada, apoi, la Leipzig, cu Robert
Teichmüller. A început să predea la Academia Regală de Muzică din Bucureşti din 1921, în
ciuda faptului că nu avea nici o diplomă de studii. „Domnişoara Musicescu” este considerată
unul dintre fondatorii şcolii pianistice din România, iar numărul elevilor ei a căror faimă a
depăşit graniţele României este considerabil: Dinu Lipatti, Radu Lupu, Dan Grigore,
Madeleine Cantacuzino, Paul Dan, Sorin Enăchescu, Mihai Brediceanu, Svetla Protich,
Marietta Orlov, Myriam Marbe sau Shulamith Shapira ş.a.
Cu desăvârşitul ei har pedagogic şi cu fermitatea care îi adusese porecla „Doamna de fier”,
Florica Musicescu a ştiut să modeleze un talent rar, dublat de modestie, o mare dragoste de
muncă, dorinţa de perfecţiune şi o mână care, la 12 ani, putea acoperi un interval de 12 clape.
Şi-a format o doctrină proprie, bazată pe principiile şcolii lui Rudolf Maria Breithaupt, aşa-
numita metodă a „braţului care conduce”, impusă pentru prima dată în România de Constanţa
Erbiceanu, metoda cântatului la pian cu un aparat mare „ca şi când am cânta cu un singur
deget mare, din încheietura umărului şi până în vârfurile degetelor”, după cum afirma ea.
După crearea Şcolii Medii de Muzică din Bucureşti, a participat la aproape toate examenele şi
şedinţele catedrei de pian, impunându-şi întotdeauna punctul de vedere.

Bibliografie
• George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura
Meronia, Bucureşti, 2009.
Adus de la "http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Florica_Musicescu"

Constanţa Erbiceanu

Constanţa Erbiceanu (n. 11 noiembrie 1874, Iaşi – d. 20 octombrie 1961, Bucureşti).

Pianistă, profesor de pian, om de cultură.

Biografie
Fiica academicianului istoric Constantin Erbiceanu şi a Aglaeei Negrescu, începe studiul
pianului la Conservatorul din Iaşi de la vârsta de 8 ani, iar din 1883, când familia s-a stabilit la
Bucureşti, studiază la pensioanele Negoescu şi Nôtre Dame de Sion, susţinându-şi
bacalaureatul în 1893. Studiile la pian sunt continuate cu elevul lui Carl Reinecke, Zdislaw
Lubicz (Skibowski), care, în şase ani reuşeşte s-o formeze în domeniul tehnicii instrumentale
şi în asimilarea unui repertoriu consistent. Din 1893 începe studiul la Leipzig cu Reinecke şi
J. Weidenbach, definitivându-l în 1898, când primeşte diploma de absolvire.
Debutează ca solistă, în 1895, într-un recital la Gewandhaus, după care urmează concertul cu
orchestră de Schumann, pe 11 decembrie 1896, şi concertul pentru inaugurarea unei noi săli la
Gewandhaus, la 21 ianuarie 1897. Au urmat călătoriile la Berlin, Paris sau Londra, unde a
concertat, sub îndrumarea lui Maurice Moszkowski, obţinând importante succese de public şi
de critică. Din 1904 s-a stabilit la Berlin, unde studiază, printre multele concerte susţinute,
Filosofia, în 1907, sau Teoria muzicii şi Arta interpretativă, în 1908 – 1911, la Universitate.
Revenită în ţară, după Primul Război Mondial, asistă la examenele de la Conservatorul din
Bucureşti, fiind extrem de nemulţumită de prestaţia tinerelor talente. Studiază şi arhitectura,
sculptura şi pictura românească, raportându-le la idealul ei artistic. Din martie 1924 este
primită, ca profesor suplinitor, din februarie 1926, profesor cu titlu provizoriu şi din 1929
profesor cu titlu definitiv, la catedra de pian a Conservatorului din Bucureşti. Aici
„Domnişoara” a impus metoda „braţului care conduce”, teoretizată de Rudolf Maria
Breithaupt, formată dintr-un grup complex de mişcări, menit să obţină un tip de sonoritate
adecvat unor anumite lucrări muzicale şi dezvoltarea tehnicii de degete, care presupunea
munca asupra independenţei şi egalităţii acestora. Intrase deja în mitologia Conservatorului
ideea că cine trece de primul semestru va rămâne până la sfârşitul studiilor la clasa ei, iar cine
nu făcea faţă era repartizat altor profesori. Elevii ei studiau clasicii Franz Schubert, Frédéric
Chopin, Franz Liszt, Robert Schumann, Johannes Brahms, Piotr Ilici Ceaikovski, dar şi
Serghei Prokofiev, Sergei Rachmaninoff, M. Moszkowski, Igor Stravinski şi alţi compozitori
ai sec. XX, precum şi operele autorilor români Mihail Jora, Mihail Andricu, George Enescu,
Ionel Perlea sau Constantin Silvestri. Este pensionată în 1938, prin legea impusă de Armand
Călinescu.
După reorganizarea învăţământului prin reforma din 1948, se implică, alături de foştii ei elevi,
în crearea unor şcoli de muzică. La 1 decembrie 1949 a participat la actul întemeierii Şcolii
Medii de Muzică din Capitală, unde elevele ei, numite „erbicenele”, alcătuiau „nucleul dur” al
catedrei de pian. După 1948, an din care şi-a impus să nu mai părăsească locuinţa, a primit
vizitele unor maeştri ai muzicii ca Li Ming Ceang, Sviatoslav Richter, Iakov Zak sau Marcel
Mihalovici şi soţia sa, pianista Monique Haas. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu, alături
de familia ei. „Constanţa Erbiceanu a fost o fiinţă exemplară, din familia sfinţilor şi a
misionarilor. Viaţa şi creaţia ei pot oferi tinerilor de toate vârstele un model şi o speranţă”
(Lavinia Coman).
Bibliografie
• George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura
Meronia, Bucureşti, 2009