Domnul Croche, antidiletant

Prin intermediul culegerii de cronici “Domnul Croche, antidiletant” se realizeaza o

radiografie a vietii concertistice din Parisul inceputului de secol XX, efectuata de catre Claude
Debussy, cunoscut, in primul rand, pentru compozitiile sale.
Claude Debussy este o figura marcanta a sfarsitului de secol XIX, inceput de secol XX,
fiind unul din cei ce a initiat modernismul in muzica, prin creatia sa “Preludiu la dupa-amiaza
unui faun”(1893).
“Domnul Croche, antidiletant” insumeaza mai multe articole ale lui Claude Debussy ce
au aparut in trei serii distincte: cea dintai, din aprilie, pana in decembrie 1901, in Revue
Blanche(Revista Alba), cea de-a doua din ianuarie pana in iunie 1903, in Gil Blas, iar ultima
din noiembrie 1912 pana in martie 1914, in revista Societatii Internationale de Muzica- SIM.
In scrierile sale Claude Debussy este plin de umor, ironic si care, la fel ca in viata de
compozitor, nu face niciun compromis. Astfel isi exprima dezaprobarea fata de mediocritate
si cliseu, salutand cu caldura pasiunea si noul: “Daca poti afla la cativa oameni mari o vointa
incapatanata de a se reinnoi, nu tot la fel stau lucrurile cu multi altii, care vor reincepe cu
incapatanare ceea ce au reusit o data” 1. Limbajul, unul simplu, clar, concis care este pe
intelesul tuturor. Toate articolele sunt scrise intr-o maniera extem de personala, acest volum
oferind sansa de a putea intra in contact cu orientarile, viziunile lui Claude Debussy-
compozitorul, pentru ca defapt el critica ceea ce nu cultiva.
Dar cine este Domnul Croche? Este un alter ego al compozitorului, este cel prin
intermediul caruia Claude Debussy isi expune intr-un mod vehement propriile viziuni.
Capitolele dedicate Domnului Croche, primele doua, sunt poate cele mai importante
deoarece aici Claude Debussy isi defineste foarte explicit conceptiile. Prima “victima” a
Domnului Croche o reprezinta publicul insensibil si snob care vine la concerte pentru a-si
satisface o functie mondena: “Ai contemplat oare la aceste fete cenusii de plictiseala, de
nepasare si chiar de prostie?[...]Acesti oameni, domnule, au totdeauna aerul de a fi niste
oaspeti mai mult sau mai putin bine crescuti: ei indura cu rabdare plictiseala indeletnicirii lor,

1
Claude Debussy, Claude “Domnul Croche, antidiletant”, Ed. Muzicala, 1965, Traducere de Alfred Hoffman, Cap. I
“Domnul Croche, antidiletant”, pg. 6
si daca nu se ridica sa plece este din pricina ca se cuvine sa fie vazuti la iesire [...]” 2. Nici cei
initiati in arta sunetelor nu scapa de ironia antidiletantului, acestora fiindu-le reprosat faptul
ca se pierd in analize amanuntite si nu surprind intelesul operei audiate, nefiind capabili sa
surprinda sensul profund al creatiei: “Oamenii isi amintesc prea putin ca le era oprit, pe cand
erau copii, sa deschida burta papusilor...(chiar aceasta constituie o crima impotriva
misterului): ei continua sa doreasca sa-si vare esteticul lor nas acolo unde nu le fierbe oala.
Daca nu mai spinteca papusile, in schimb explica, demonteaza si, cu raceala, ucid misterul
[...]. pe unii ii scuza [...] o strigatoare lipsa de intelegere; altii mai aprigi, fac asta cu
premeditare: sunt siliti sa-si apere scumpa lor mica mediocritate...” 3.
Cu toate ca a fost unul dintre laureatii Premiului Romei, premiu extrem de ravnit al
vremii de catre compozitorii francezi, Claude Debussy nu se sfieste sa critice felul in care este
decernat acest premiu si orientarea muzicala care era incurajata, in contradictie, intr-o mare
masura, cu cea proprie: “Printre insitutiile cu care se mandreste Franta, cunosti vreuna care
sa fie mai ridicula decat institutia Premiul Romei?” 4. Premiul Romei este un joc sau, mai
curand, un sport national. Regulile lui se invata in anumite insitutii intitulate: Conservator,
Scoala de Arte-Frumoase, etc.” 5. “Nu se cuvine sa se faca aprecieri asupra unor lucrari de
comanda si concepute intr-o forma care nu-ti da posibilitatea sa afli cu precizie daca acesti
tineri isi cunosc meseria de muzicieni...”6.
O alta institutie care cade ‘victima’ condeiului lui Claude Debussy este “Opera Mare”
din Paris. Compozitorul constata ca programul prezentat aici este neschimbat de ceva vreme,
iar interpretarea nu este una care sa faca cinste unei institutii emblematice: “Continua sa se
produca aici un zgomot ciudat pe care cei care au platit pentru asta il denumesc muzica...” 7.
Marea nemultumire a lui Claude Debussy este ca aceasta institutie incurajeaza acelasi tip de
muzica “[...] s-ar putea spune ca muzica, intrand in Opera, isi imbraca o uniforma obligatorie
ca aceea a unei ocne”8. Asadar, ce si-ar dori cronicarul francez de la Opera ar fi sa incurejeze
mai mult diversitatea creatiilor prezentate, compozitori precum Louis Étienne Reyer
ajunsesera foarte populari aici, in timp ce Edouard Lalo cu a lui “Namouna” era dat la o
parte, iar interpretii si dirijorii ar trebui alesi mai atent: “De ce cand se prezinta dramele lui
2
Op. cit. pg. 4-5
3
Op. cit. pg. 7-8
4
Op. cit. Capitolul II “” pg.15
5
Op. cit. pg 16
6
Op. cit. pg 18
7
Op. cit. Capitolul VII pg. 49
8
Op. cit. pg. 52
Wagner, nu ar fi invitat Dl. Richter sa dirijeze orchestra? Ar fi o conditie a atractivitatii pentru
public si totodata o asigurare in ce priveste buna executie. 9” Dar Claude Debussy nu se uita
numai la muzica ce se desfasoara in cadre oficiale, ci si la cea care se manifesta in aer liber,
la cea care si-a pierdut din coloritul timbral, recurge la exemplul flasnetelor ca nu mai sunt
intalnite, si constata cu o oarecare tristete ca “muzica va continua sa aiba si de aci inainte un
iz de lucru statut”.10
Cele mai numeroase cronici ale lui Claude Debussy din aceasta culegere fac insa
referire la compozitori clasici, romantici, contemporani cu el si la diferiti dirijori. In aceste
cronici pare ca nu tine cont de ce s-a scris inaintea sa despre diferitii compozitori, ci ca
parerile sale se bazeaza intotdeauna pe argumentari personale.
Primul cu care interactionam este Modest Musorski, cu creatia sa intitulata “Camera
copiilor”. Despre acesta Claude Debussy scrie numai la superlativ, afirmand ca “ este si va
ramane unic prin arta lui fara procedee, fara formule inchistate” 11, iar daca ne gandim ca
afirmatia respectiva este a unui muzician care si-a dedicat toata viata realizarii unui ideal
asemanator, spusele lui capata mult mai multa profunzime.
Claude Debussy este capabil tot timpul sa identifice adevaratul impuls creator chiar in
muzica unor compozitori diametral opusi lui ca si orientare stilistica; ii plac poemele simfonice
ale lui Franz Liszt pentru “pasiunea furtunoasa” ce le strabate si intampina cu caldura
partiturile contemporanului sau Richard Strauss, spunand despre muzica acestuia din urma
ca “dupa o clipa esti captivat mai intai de uimitoarea diversitate orchestrala, apoi de o
miscare frenetica care te poarta in ce directie anume si cat de mult timp doreste” 12.
Din inversunarea cu care, pe alocuri, Claude Debussy il ataca pe Richard Wagner nu
ar trebui sa se intelega ca muzicianul francez ar fi un antiwagnerian, ci mai degraba ca era
impotriva a ceea ce ajunsese compozitorul german, o pandemie care se revarsase asupra
Europei, si faptul ca, mai cu seama in Franta, muzicianul german era extrem de prezent in
viata muzicala pariziana il deranja pe francez. Claude Debussy incerca sa promoveze arta
nationala, iar wagnerianismul ce cuprinsese Franta nu-i dadea acesteia nicio sansa. De altfel,
cand se refera strict la creatia maestrului german, Claude Debussy se arata foarte apreciativ:
afirma ca in programul Operei Mari se recomanda inclusa Tetralogia; spectacolele dirijate de

9
Op. cit. pg. 53
10
Op. cit. Capitolul X pg.72
11
Op. cit. Capitolul IV pg 36
12
Op. cit. Capitolul pg. XV 100
Hans Richter, la Londra, Aurul Rinului si Walkyria ii starnesc entuziasmul, iar cand face
referire la Parsifal afirma ca “este unul dintre cele mai frumoase momente sonore care au
fost inaltate spre gloria neclintita a muzicii”13.
Devotamentul cu care protejeaza si cultiva arta nationala este explicit formulat in
capitolele dedicate muzicii si muzicienilor francezi. Astfel admira geniul claritatii si elegantei
franceze intalnit la Rameau; isi exprima simpatia pentru reprezentantii operei lirice franceze
– Massenet si Gounod – cu toate ca este constient si de minusurile acestora; ii apara pe
Vincent D’Indy cu opera sa Strainul si pe Berlioz, de cei care tindeau sa-i puna intr-o lumina
nefavorabila; aduce un elogiu lui Cesar Franck. Singurul care nu intra in ‘gratiile’ lui Claude
Debussy este Camille Saint Saens, considerat ca si-a facut un mare deserviciu cu a sa opera
Barbarii, “Oare nu s-a gasit nimeni care sa-l fi iubit intr-atat pe Saint-Saens incat sa-i spuna
ca scrisese destula muzica si ca era de preferat sa-si desavarseasca intarziata vocatie de
explorator?”14.
Claude Debussy are in vedere in cronicile sale si problemele interpretarii, iar subiectul
preferat este spiritul exhibitionist si spectacular al virtuozitatii urmarite ca scop. Pentru un
astfel de comportament nu sunt ‘stigmatizati’ doar dirijori mediocri precum Siegfried Wagner,
ci si mari personalitati precum Nikisch, Felix Weingartner, Alfred Cortot, carora li se imputa
lipsa trairii, golociunea sufleteasca. In schimb, cand intalneste artisti daruiti total fenomenului
muzical precum Richard Wagner sau Richter, este fara reserve in aprecieri.
Claude Debussy incearca prin colectia de cronici “Domnul Croche, antidiletant” sa
repuna, la locul cuvenit, valori ale muzicii europene si sa se afisese ca un promotor pasionat
si convins al muzicii patriei sale.

13
Op. cit. Capitolul XVI pg. 109
14
Op. cit. Capitolul II pg. 22