Ludwig van Beethoven (1770-1827) a compus Simfonia a VII-a n La

major, Op. 92 la Teplice, n anul 1812. Premiera a avut loc anul urmtor ntrun concert de caritate pentru soldaii rnii la Btlia de la Hanau, i a
nregistrat un succes rsuntor, mai ales partea secund Allegretto care a
fost chiar repetat. Beethoven n general era privit cu un amestec de admiraie,
uimire i un anumit grad de rezerv, ns aceast Simfonie a fost, surprinztor,
printre puinele sale lucrri acceptate instantaneu de ctre public. Faptul se
datoreaz probabil caracterului dansant, de vitalitate i srbtoare, redat n
primul rnd de frenezia ritmului.
Simfonia este scris n tonalitatea La major, tonalitate care confer o
strlucire nemaintlnit la Beethoven pn atunci. Lucrarea se deschide cu
una dintre cele mai lungi introduceri ale compozitorului, marcat Poco
sostenuto, care moduleaz spre tonalitile Do i Fa major nainte de apariia
temei principale. De aici, partea I ncepe n for Vivace. Este scris n forma
Sonata, cu schimbri abrupte de nuane i modulaii.
Partea secund este faimosul Allegretto menionat mai sus, care expune
dou melodii acompaniate de un ritm repetitiv (ostinato) i care transform
materialul muzical de la sobrietatea tonalitii la minor la senintatea
omonimei majore, aflndu-i deznodmntul printr-un fugat.
Urmeaz Scherzo-ul n Fa major, care alterneaz cu dou apariii n
tonalitatea Re major a Trio-ului (lucru nu neobinuit pe vremea aceea, dup
cum ntlnim la Beethoven n Simfonia a IV-a i n Cvartetul de coarde op. 59
nr. 2). Finalul este un tour-de-force. Compus tot n forma Sonata, aceast
parte- datorit energiei necrutoare pe care o eman- este pe bun dreptate
numit apoteoza dansului.
Andreea Olariu