Robert Scumann

(1810-1856)

Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 - d. 29 iulie

1856) a fost un compozitor și pianist german, unu
dintre cei mai celebri compozitori romantici ai pri-
mei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, pre-
cum și un estet, muzica sa, mai mult decât a orică-
rui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și
adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de
tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive.
Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este
considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul sau
este printre fruntașii romantismului german.

Perioada timpurie
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar
copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii și în
cel muzical. El însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte
ani.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit
la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaților celebri". Aflat
încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller șiJohann Wolfgang
von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea
mai îndelungă influență literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a
lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe,
"Juniusabende" și "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich
Heine la Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică
a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la
Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz
Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale
ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o
carieră muzicală pentru el.
Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui
Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg, unde a
mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur și
simplu a început să compună.
 1830-1839
Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea
perioadă. De Paște în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an
scrie mamei sale, "Întreaga mea viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau
numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând
lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.
În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accident-
tează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cau-
zată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o pro-
cedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale dege-
tului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel
cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia
hotărîrea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich
Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu
subiectul Hamlet.
Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se
poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oare-
care măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variațiilelui Chopin pe
o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În
eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan și Eusebius
(omologii lui Vult și Walt din romanul Flegeljahrede Jean Paul), iar lui Meister Raro
(reprezentându-l fie pe însuși compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea,
opinia.
Însă până la vremea când Schumann a scris Papilonii (1831) mersese cu
un pas mai departe. Scenele și caracterele romancierului său favorit trecuseră acum
definitoriu și conștient în muzică și într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le or-
donă fraților săi: "citiți ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede po-
sibil, pentru că Papilonii reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade."
În iarna anului 1832 Schumann vizitează rudele sale
din Zwickau și Schneeberg, în ambele locații fiind interpretată prima parte din
simfonia sa în G minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau muzica a fost cântată
la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece
ani. Moartea fratelui său Iulius precum și cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi
indus pe Schumann într-o profundă melancolie.
Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capa-
bil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai im-
portantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afec-
ta o revoluție în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van
Beethoven și Carl Maria von Weber erau neglijați în favoarea operelor oamenilor
superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic
Chopin și- Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de
excentrism al preferințelor, deși geniul ambilor maeștri era apreciat și proclamat în
mod descis în noul jurnal.
Obligațiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ținut foarte ocupat în vara
anului 1834, au fost întrerupte de relațiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de
optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boe-
mia, ale cărui variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice -
ale lui Schumann. Schumann sfârșește logodna, din motive rămase până astăzi
obscure.
În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale și mai caracteristice
lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secțiune cu notele muzicale
semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C și B
sau alternativ A-bemol, C și B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale
întâlnite și în numele compozitorului. Prin sub-titlul "Estrella" al uneia dintre secțiuni-
le din, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă
la Clara Wieck. Eusebius și Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în
scrierile sale critice, se regăsesc și aici, exceptând imitații briliante ale lui Chopin și
Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marș al Davidsbündler—liga de oameni ai
lui David împotriva filistinilor în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în
comparație cu zgomotele falsității. În Carnaval, Schumann a mers mai departe de-
cât în Papilonii, deoarece în prima lucrare el însuși a creat povestea de la baza
ilustrării muzicale.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui
Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa față de marele său contemporan este arătată cu
aceeași libertate generoasă care l-a remarcat în toate relațiile sale față de ceilalți
muzicieni și care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din pe-
rioada când acesta se afla în obscuritate.
În 1836 cunoștința dintre Schumann și Clara Wieck, deja cunoscută drept
pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimțământul tatălui
Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestückepentru pian (op. 12)
oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare și muzicale sub
concepții întrupate în piese precum Warum și In der Nacht. După scrierea ultimului
dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din
povestea Hero și Leander.
Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reușite
lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou
purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală,
a fost un caracter cules din viața reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar
Schumann îl utilizează drept un muștiuc imaginar pentru recitalul din muzica
propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o
lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank
aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită
la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă
de Schubert), această perioadă a vieții sale se sfârșește.
 Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert și Clara se lipsesc de a-
cesta și se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.

1840-1849
Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific al carierei lui Schumann.
Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an
compune aproape o sută și cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă
ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceața, dubiul și disperarea acestora fiind
toate atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi
nefondat să spunem că numai această influență a stat la baza perfecțiunii textuale
din compoziții precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai și Schöne
Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compozițiilor din această perioadă au fost cele
din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso
(op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) și Myrthen, o colecție de melodii, inclusiv
poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns și Moore. Piesele Belsatzar (op.
57) și Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel
mai bine talentul de compozitor de balade, deși balada dramatică este mai puțin
înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, "El și-a creat o noua
lume, una ideală, în care mișcările sale sunt aproape precum dorințele sale."
Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească
recunoașterea cuvenită. În timpul vieții sale singurele semne de onoare primite au
fost doctoratul obținut în cadrul Universității de la Jena (1840) și profesoratul din
1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu ar putea rivaliza vreodată cu Schumann
în canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început
toate impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat
anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale
sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziției muzicii de cameră și include cvintetul
pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute și admirate opere ale sale.
În 1843 scrie "Paradis și Stiloul", primul eseu despre muzica vocală concertată.
Acum că stăpânea formele separate, compozițiile sale de aici înainte nu
pot fi clasificate drept specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult
decât la orice alt muzician, achiziția de cunoștințe noi se afla în strânsă legătură cu
creșterea propriei experiențe de viață și a impulsului de a o exprima.
Stadiul vieții sale în care era foarte angrenat în muzica sa
pentru Faustul lui Goethe (1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima
jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soția sa în Rusia. La întoarcerea în
Germania își abandonase munca editorială și pleacă din Leipzig către Dresden,
unde suferă de prostație persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze,
era cuprins de tremurături și îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de
locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar și clape) și de droguri. Suferea
perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase și
iarna revizitează Viena, călătorind laPraga și Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în
Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden și Leipzig
erau singurele mari orașe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.
Anului 1848 îi aparține singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare
conținând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forță dramatică. Este interesantă
din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere
a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck și Hebbel, nu a
fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilitățile
operei germane au fost puternic influențate de către Schumann, care a scris:
"Cunoașteți rugăciunea mea ca artist, seară și dimineață? Este numită 'Opera
germană'. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german."
Iar în carnețelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele:
Nibelungen, Lohengrin și Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în
care compune mai mult decât în oricare altul. Insurecția din Dresden îl obligă pe
Schumann să se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara orașului.
În luna august a aceluiași an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui
Goethe, scene din Faust de Schumann sunt intrepretate la Dresden, Leipzig
și Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin și încurajări neîncetate. Restul acelei
lucrări a fost scrisă mai târziu în același ani, iar uvertura în 1853.

După 1850
Între 1850 - 1854 textele operelor lui Schumann sunt extrem de variate.
În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf;
între 1851-1853 vizitează Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854,
Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das
Paradies und die Peri"
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar
odată adus la mal se confirmă nebunia sa. Deși biografii timpurii concluzionau că
acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au
arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le
manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de
depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat
în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa,
la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 pe mormântul său este
amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.