Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Serghei Vasilievici Rahmaninov (n. 1 aprilie 1873, Novgorod, Rusia – d. 28 martie 1943, Beverly Hills, SUA) a fost un
compozitor şi pianist rus legendar, care a emigrat după revoluţia comunistă din 1917, şi a devenit una dintre vedetele de
concert cel mai bine plătite din timpul său, şi unul dintre cei mai influenţi pianişti ai secolului 20. Serghei Rahmaninov s-a
născut din părinţi aristocratici, aceştia deţinând mai multe moşii. Ambii părinţi ai lui Rahmaninov erau pianişti amatori, de
la aceştia primind viitorul mare compozitor, primele lecţii, după care, la St. Petersburg, a luat lecţii de la Anna Ornatskaya
timp de 3 ani înainte de prăbuşirea economică a părinţilor săi.
La vârstă de 12 ani Serghei Rahmaninov s-a mutat la Moscova, unde în urma studiilor cu Nikolai Zverev i s-a dezvoltat
echilibrul muzical.
Rahmaninov a devenit un student valoros, terminându-şi studiul pianului cu un an mai devreme în anul 1891. Pentru a
termina cursul de compoziţie cu Arensky într-un singur an, el a scris într-un act opera Aleko (bazat pe Ţiganii lui Puşkin),
care a avut premiera la Teatrul Bolshoi în anul 1893, operă care a devenit foarte cunoscută.
Serghei Rahmaninov a primit Medalia Mare de Aur la Conservatorul din Moscova, fiind a treia persoană care a primit
această onoare iar relaţia sa cu Zverev a început să se deterioreze după ce a decis să devină compozitor.
Lucrările conservatoare ale lui Rahmaninov cum ar fi Concertul de pian No. 1 şi Prelude în C minor- pentru pian solo au
devenit, de asemenea, foarte cunoscute şi apreciate.
Rahmaninov a fost un compozitor activ până în martie 1897 când Simfonia lui No. 1, pusă în scenă sub Alexander
Glazunov, a avut o premieră dezastruasă, aceasta fiind aspru criticată de criticii vremii, inclusiv de César Cui. Premiera
Simfoniei nr. 1 l-a bântuit pe Serghei Rahmaninov şi compoziţia nu a mai fost pusă în scenă din nou până după moartea
sa. Acest fiasco l-a aruncat Rahmaninov într-o depresie care l-a lăsat în imposibilitatea de a compune lucrări de mare
amploare, timp de trei ani. El a lucrat în principal ca pianist de concert, dirijor, profesor. Rahmaninov a început să se
recupereze cu ajutor specializat şi a început să lucreze la pian pentru Concertul nr 2 devenind din 1900 cel mai iubit
concert în muzică occidentală.
Rahmaninov s-a bucurat de succes artistic şi financiar, după o perioadă de zece ani, înainte de agravarea Primului
Război Mondial.
În anul 1902, s-a căsătorit cu verişoara sa Natalia Satin, cu acordul preoţilor din armata rusă. El a servit ca dirijor al
Teatrului Bolshoi între anii 1904-1906, apoi îşi dedică timpul de compoziţie în Italia şi Germania.
Primul turneu de performanţă al lui Serghei Rahmaninov în Statele Unite a avut loc în anul 1909, pentru care a scris în
mod specific Concertul pentru pian nr 3. Alte lucrări importante ale lui Serghei Rahmaninov din această perioadă sunt
cincisprezece cântece (1906) pentru voce şi pian, Simfonia 2 (1908) şi Sonata pentru pian No. 1 (1908).
În decembrie 1917, regimul leninist a confiscat Ivanovka şi imobiliarele lui Rahmaninov de lângă Tambov. El s-a mutat cu
soţia şi cele două fiice în Danemarca înainte de mutarea la New York din anul următor.
Serghei Rahmaninov a criticat în mod deschis guvernului sovietic în martie 1931 printr-o scrisoare către New York Times,
după ce muzica sa fusese interzisă din sălile de performanţă din întreaga URSS.
Compoziţiile lui Rahmaninov sunt limitate ca număr, dar sonorităţile lor luxuriante şi grandoarea le-au făcut standarde de
muzică clasică.
În anul 1943 Serghei Rahmaninov şi soţia să primesc cetăţenie americană însă marele compozitor nu apucă să se
bucure de ea pentru că se stinge din viaţă în acelaşi an la vârsta de 70 de ani în urma unui cancer de piele.
Ne înrudim cu el!
Arborele său genealogic duce, în mod surprinzător, către domnitorul moldovean Ştefan cel Mare, aşa cum aflăm din
datele oferite de însăşi familia compozitorului, al cărei titlu nobiliar se leagă tocmai această neaşteptată, dar onorantă
pentru melomanii români, descendenţă. Aşa cum reiese din datele publicate în 1895 de matematicianul rus Ivan I.
Rahmaninov, profesor şi rector al Universităţii „Sf. Vladimir” din Kiev, dar şi dintr-o adeverinţă eliberată de oficialităţile din
Tambov, prin care era certificată descendenţa nobiliară a lui Serghei Rahmaninov, neamul Rahmaninovilor porneşte de la
unul dintre fiii lui Ştefan cel Mare, şi anume Ion, sau Ivan, supranumit Vecin, cel care s-a stabilit în anul 1483, împreună
cu familia, la Moscova, în urma căsătoriei surorii sale Elena cu marele Cneaz Ioan al III-lea al Rusiei. Fiul lui Ion Vecin,
numit Vasile, sau Vasili, a fost supranumit „Rahmanin” (pe timpuri, în zona moscovită acest cuvânt caracteriza o persoană
foarte deschisă şi generoasă), de unde şi numele descendenţilor săi.
Deşi s-a născut într-o familie înstărită, în copilărie a suferit mari lipsuri: ca urmare a firii risipitoare a tatălui său, moşiile au
fost vândute una după alta în contul datoriilor, iar familia s-a văzut nevoită să se mute la St.Petersburg, unde a închiriat
un apartament modest, şi să solicite burse gratuite pentru educaţia copiilor. Situaţia s-a agravat după separarea definitivă
a părinţilor. Din acea perioadă datează una dintre pozele lui Rahmaninov, în care biografii surprind privirea pierdută şi
tristă a copilului.
El însuşi a fost un familist model: şi-a adorat soţia, cele două fiice şi nepoţii. Înconjurat de dragostea acestora, uita de
înclinaţia sa firească pentru melancolie… Era un introvertit. Nu-şi afişa niciodată emoţiile în public, nu-i plăceau
interviurile, evita reuniunile mondene. În ochii contemporanilor, părea o persoană greu abordabilă, orgolioasă şi distantă.
„Nimic mai fals!” - susţineau apropiaţii, care explicau această impresie generală prin timiditatea de care era cuprins
Rahmaninov în prezenţa necunoscuţilor. În fapt, era binevoitor faţă de toată lumea, iar acest fapt devenea evident în cerc
restrâns, în familie sau alături de prieteni. Ieşeau atunci la lumină cele mai alese calităţi ale lui Rahmaninov-omul: amabil,
iubitor, sensibil, mereu pregătit să ajute, dotat cu un admirabil simţ al umorului şi cu un râs molipsitor, inconfundabil.
Vechiul său prieten, marele Fiodor Şaliapin, venea special în vizită pentru a-l face să râdă şi obţinea acest lucru
reprezentând adevărate show-uri - vorbite, cântate sau mimate - spre deliciul tuturor celor prezenţi, dar mai ales al lui
Rahmaninov însuşi, al cărui râs în cascade putea fi auzit ore întregi după încheierea acestora.
Anii de maturitate
La 44 de ani a fost nevoit să ia viaţa de la capăt : după ce obţinuse consacrarea în Rusia în calitate de compozitor, dirijor
şi pianist-interpret al propriilor creaţii (simpla menţionare a numelui său pe afişe golea instantaneu casele de bilete),
Rahmaninov şi-a părăsit ţara în urma evenimentelor dramatice din octombrie 1917. Pentru a-şi restabili situaţia financiară
şi a-şi plăti datoriile, singura soluţie i s-a părut a fi atunci cariera de pianist-virtuoz, astfel încât a început o muncă îndârjită
pentru reconstituirea tehnicii pianistice şi însuşirea unui repertoriu de concert corespunzător. Scopul său a devenit, de
atunci, atingerea perfecţiunii în interpretare. Se spune că odată cu plecarea sa din Rusia, şi-a pierdut pentru totdeauna
sursa inspiraţiei, că a fost nefericit din această cauză şi că activitatea pianistică îi răpea timpul preţios destinat
compoziţiei. Pentru Rahmaninov însă bucuria unui concert reuşit echivala cu satisfacţia adusă de compoziţie, astfel încât,
după propriile mărturii, nu avea de ce să sufere. „Iarna sunt pianist, iar vara – compozitor” – spunea el, deşi nu respecta
mereu această regulă din cauza programului concertistic încărcat, de aici pornind şi numeroasele supoziţii legate de o
aşa-zisă „nefericire”.
Îi plăceau lucrurile de calitate: se îmbrăca la cei mai buni croitori, conducea cele mai bune maşini şi, desigur, cânta pe
cele mai bune piane: în urma contractului său cu firma Steinway, pianele de concert puse la dispoziţie de aceasta îl
aşteptau oriunde avea turnee.