INSPIRAȚIE ȘI VIRTUOZITATE, PARALELĂ ÎNTRE

CREAȚIA LUI NICCOLO PAGANINI ȘI FRANZ LISZT

Denisa Florina FERDELAȘI1

Coordonator științific: Conf. Univ. Dr. Dan PEPELEA

Rezumat
Niccolo Paganini și deopotrivă Franz Liszt, sunt reprezentanți de seamă ai romantismului
muzical, aceștia contribuind în mod decisiv atât la înnoirea limbajului muzical cât și la
amplificarea formelor muzicale; astfel gândirea vizionară a celor doi mari artiști, are în
vedere modificarea percepției despre muzică și interpretare. Creația lui Niccolo Paganini
este un simbol al exuberanței, al unei măiestrii violonistice, așadar ecoul lucrărilor sale va
răsuna, ori în cazul de față, va fi fost preluat de către Franz Liszt (dar nu numai), care la
rândul său lasă posterității un vast fond artistic ce poartă amprenta unei tehnici pianistice
desăvârșite. Subiectul acestei lucrări vizează modelul și procedeele de virtuozitate ale lui
Paganini, pe care Liszt a dorit sa le transpună.

Cuvinte cheie: stilistică, tehnică instrumentală, romantism.

1. Niccolo Paganini și Franz Liszt

Nă scut la 27 octombrie 1782, Niccolo Paganini este un reprezentat al romantismului

muzical italian, „astrul unic (...) a stră lucit puternic în ambianța contemporaneită ții,
prelungindu-și ecourile în posteritate.”2
Încă de timpuriu, acesta prezintă un talent muzical deosebit, debutul ca violonist avâ nd
loc la Genova. Aprofundează studiul viorii sub îndrumarea lui Giovanni Servetto, Giacomo
Costa, iar mai apoi, Ferdinando Paer și Gasparo Ghiretti, aceștia din urmă aveau să își lase
amprenta asupra stilului să u componistic.
Paganini va realiza turnee, concertâ nd în mai multe centre ale Europei (Viena, Paris,
Londra, etc.), de-a lungul că rora va întâ lni compozitori pentru care va deveni o sursa de
inspirație, precum, Berlioz, care îl descrie ca fiind „(...) un bă rbat straniu și viforos, un
posedat al geniului, un colos între uriași, (...) de la prima noastră întâ lnire m-a ră scolit
adâ nc”3, Chopin, Schumann, Liszt, Brahms. Acesta se remarcă prin arta sa violonistică
briliantă , fascinâ nd prin tehnica sa ce îl definește ca fiind un etalon în muzica instrumentală.
În lucră rile sale, compozitorul explorează posibilită țile tehnice ale viorii precum, lungi
pasaje cromatice, duble coarde, staccato, acorduri de trei și patru sunete, extensii, șiruri de
pizzicato, armonice, toate acestea fiind procedee cu un grad ridicat de dificultate și din
pricina tempo-urilor rapide; Paganini însumează aceste posibilită ți de virtuozitate și
expresivitate în cele 24 de capricii pentru vioară solo op. 1. De asemenea amintim și cele 6
concerte pentru vioară și orchestră , sonate și alte lucră ri pentru vioară , totodată acesta a
mai compus și lucră ri pentru chitară și violă.

1 AnulIII licență , Facultatea de Muzică , Specializarea Interpretare Muzicală Instrumentală, vioară .

E-mail: denisa.floriina@yahoo.com
2 CONSTANTINESCU, Grigore și BOGA, Irina O că lă torie prin istoria muzicii EDITURA DIDACTICĂ Ș I

PEDAGOGICĂ , R.A. 2007 pagina 132

3 BERLIOZ, Hector Memorii EDITURA MUZICALĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR DIN R.P.R. 1964

pagina 257
 La 22 octombrie 1811, se naște Franz Liszt, un reprezentat de seama al școlii naționale
ungare de secol XIX. Întrucâ t darul să u muzical excepțional începe a se manifesta încă de la o
vâ rstă fragedă , Liszt va studia cu Antonio Salieri și Carl Czerny.
Acesta va începe să susțină concerte pe teritoriul european, întâ lnind compozitori ce
aveau să îi influențeze stilul precum, Chopin („De fapt, dintre numeroșii pianiști care fac
carieră la Paris (...) va prețui decâ t pe Liszt, de acesta legâ ndu-l o prietenie statornică ”4),
Berlioz („Simțeam unul pentru altul multă simpatie și de atunci legă turile dintre noi sunt din
ce în ce mai adâ nci”5), Paganini. Așadar, Franz Liszt începe a-și compune muzica pentru
recitaluri, creația sa fiind complexă, explorâ nd un limbaj muzical inedit de o mare
profunzime, astfel iau naștere lucră ri precum studiile transcendentale, rapsodiile ungare,
sonata in si minor; de asemenea Liszt conturează elemente ale programatismului muzical,
prin lucrarea sa „Anii de pelerinaj” în care fiecare piesă semnifică o întâmplare ori tră ire a
compozitorului din timpul călă toriilor sale în Italia și Elveția. Cu o viziune de simfonist, îi
atribuim lui Liszt punerea în lumină a unui gen și anume, a poemului simfonic, amintim
„Preludiile”, „Tasso”, simfonia „Faust”, simfonia „Dante”. „Renumele să u poate fi caracterizat
de biografi drept cultural francez, muzical german și sentimental ungur”6.

2. Paralelă între creația lui Paganini și Franz Liszt

Întâ lnirea dintre Niccolo Paganini și Franz Liszt are loc în anul 1832 în cadrul unul concert,
la Paris, moment care l-a impresionat profund pe Liszt.
Comuniunea dintre creațiile celor doi nu are loc prin simplul fapt că Liszt se inspiră în
mod direct din știmele lui Paganini ci mai curâ nd, se produce o paralelă între viziunea pe
care Paganini o transmite și Liszt o preia. Astfel că , Liszt adoptă un mod de gâ ndire și este
convins, își însușește datoria de a dezvolta o tehnică pianistică ce nu a fost exploatată pâ nă
la el, precum Paganini a descoperit și meșteșugit noi tehnici în câ ntatul la vioară . Așadar,
iată o importantă , latură paralelă fundamentală , a acestor doi virtuozi, aceea că au
desă vâ rșit aceste instrumente prin intermediul inspirației.
Complexitatea lucră rilor celor două personalită ți creatoare se diferențiază însă în ceea
ce privește caracterul interpretativ al fiecă ruia. În timp ce, publicul vremii (personalită ți,
critici, artiști) atestă prin documente faptul că Paganini, pe câ t era de virtuoz, spectacular în
execuția tehnică, tot atâ t îi lipsea, câ nd era vorba de interpretarea altor lucră ri ce nu ii
aparțineau; Liszt pe de altă parte, avea o interpretare desă vâ rșită atâ t a lucră rilor sale dar și
a altor compozitori ale vremurilor trecute sau contemporane cu el. În acest sens, după
moartea lui Paganini, Liszt afirmă după moartea lui Paganini „fie ca artistul viitor să își
seteze țelul înă untrul, și nu fă ră sine însuși; fie ca virtuozitatea să fie un mijloc și nu un scop
pentru acesta”.

3. Studiile după Paganini S.141 (”Grandes etudes de Paganini”) de Franz Liszt.

Un studiu reprezintă o piesă muzicală ce urmă rește perfecționarea anumitor aspecte de

factură tehnică . Există studii cu scop didactic și studii de concert precum sunt studiile lui
Liszt în acest caz. „În general aceste studii sunt redate în forme mai simple sau mai complexe
de lied.”7

4 COMAN, Livia Frederic Chopin EDITURA DIDACTICĂ Ș I PEDAGOGICĂ , R.A. 2009 pagina 25
5 BERLIOZ, Hector Memorii EDITURA MUZICALĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR DIN R.P.R. 1964
pagina 159
6 CONSTANTINESCU, Grigore și BOGA, Irina O că lă torie prin istoria muzicii EDITURA DIDACTICĂ Ș I

PEDAGOGICĂ , R.A. 2007 pagina 132

7 BUGHICI, Dumitru Dicționar de forme și genuri muzicale EDITURA MUZICALĂ 1978 pagina 332
 Niccolo Paganini nu obișnuia să își facă publice lucră rile, însă, la 1820 el urmează să
publice cele 24 de capricii pentru vioară op. 1, acestea fiind un compendiu al măiestriei sale
artistice și violonistice.
Franz Liszt începe lucrul la Studiile după Paganini încă din anul 1838-1839 urmâ nd să le
definitiveze în anul 1840, dedicâ ndu-le Clarei Schumann. Insolitul capriciilor pentru vioară
ale lui Paganini sunt sursa principală de inspirație pentru aceste șase studii de concert, o
reformulare pianistică, care au avut o primă versiune, „Etudes d’execution transcendante
d’apres Paganini” S.140, versiune inițială pentru care Liszt a fost criticat dată fiind nivelul de
dificultate ce le făcea aproape imposibil de interpretat de că tre alți pianiști, astfel că, în anul
1851 Liszt publică o versiune în care renunță la anumite pasaje foarte dificile, și simplifică
partitura (faptul ca Liszt a simplificat cele șase studii inițiale, subliniază și mai mult
inegalabila sa tehnică pianistică ); chiar și așa însă, aceste studii ră mâ n unele dintre cele mai
grele lucră ri pentru pian precum cele 24 capricii sunt pentru vioară .
Observă m cum Liszt gâ ndește aceste studii simfonic, sonoritatea acoperind întreaga
claviatură , el reinventâ nd planul armonic și îndreptâ ndu-se că tre suprimarea tonalită ții.
Tendința sa de amplificare produce un dezechilibru al formelor și a simetriei, astfel aceste
creații au o structură rapsodică .
Studiul nr. 1 în sol minor debutează cu arpegii diatonice și cromatice asemenea
capriciului nr. 5, astfel Liszt setează un ton dramatic expresiv ce se revarsă în melodia după
capriciul nr. 6, candoarea temei fiind suprapusă și susținută pe fondul unui tremolo al mâ inii
stâ ngi. Finalul sau coda este de această dată în Sol major, revenind la arpegii și game rapide.
În cele două capricii 5, în la minor și 6, în sol minor, la care face referire Liszt în acest prim
studiu, Paganini utilizează arpegii și game cromatice descendente într-un tempo rapid
(începutul și finalul capriciului 5); mai apoi, în capriciul nr. 6, Paganini urmă rește utilizarea
excesivă a mâ inii stâ ngi întrucâ t aduce o melodie suspendată pe un tremolo continuu;
dificultatea apare și din punctul de vedere al obținerii unui sunet elegant și calitativ.
Aspectul tehnic vizează o rezistență a mâinii stâ ngi în ambele variante, și cea pentru vioară
câ t și în cea pentru pian.
Studiul nr. 2 în Mi♭ major este transpunerea capriciul nr. 17 ce implică utilizarea unor
game rapide descendente, de asemenea, în secțiunea a doua, sunt întâ lnite salturi mari de
octave. În capriciul de referință , Paganini încorporează trecerea rapidă de la o tehnică la
alta, anume, coborâ ri (game) rapide cu duble coarde, sexte și terțe, cu o secțiune mediană
foarte dificilă în octave cifrate. Liszt, și de această dată, transpune nu numai partitura ci și
ideea dificultă ții tehnice, în sens pianistic.
Studiul nr. 3 în sol# minor „La campanella” parcurge alt drum față de cele două
anterioare, întrucâ t Liszt preia tema ce stă la baza concertului pentru vioară și orchestră nr.
2 în si minor partea a III-a, al lui Paganini. Lucrarea constituie unul dintre cele mai grele
studii dintre cele șase; implică o agilitate a mâ inilor deosebită , deoarece Liszt introduce aici
salturi peste octava și chiar peste două octave fă ră ră gaz între acestea, cum ar fi salturi între
durate de șaisprezecimi. Alte dificultă ți tehnice propuse de Liszt apar de pildă , la utilizarea
trilurilor cu degetele trei și patru; începutul este într-un conflict al delicateții contrastâ nd cu
finalul solicitant al studiului.
Studiul nr. 4 în Mi major are la bază capriciul nr. 1. În cea dintâ i versiune a acestui studiu
Liszt utilizează două planuri melodice (un contrapunct melodic al mâinii stâ ngi acompaniind
arpegiile mâ inii drepte), după simplificarea acestuia, melodia apare pe un singur plan, la
mâ na dreaptă urmâ nd un sens de acorduri frâ nte distribuite la ambele mâ ini. Capriciul nr. 1,
corespunză tor studiului, implică stă pâ nirea unei tehnici a mâ inii drepte, respectiv
„ricochet”, capriciul fiind desfă șurat în arpegii în Mi major pe cele patru corzi, tot parcursul
fiind interpretat în această manieră (tră să tura de arcuș menționată ).
Studiul nr. 5 în Mi major după capriciul nr. 9, este o lucrare ce parcurge prin contrast
registrul grav și cel acut, finalul revenind la tema inițială . Este cel mai ușor dintre studiile
după Paganini, în ceea ce privește tehnica pianistică . În capriciul nr. 9 Paganini utilizează
dublele coarde și ricochet-ul. Liszt, pă strează și transpune partitura în termeni pianistici
(pă strează indiciile din partitură pe care Paganini le notează la început câ nd expune tema,
respectiv „imitando il flauto” iar a doua oară „imitando il corno”). În secțiunea mediană a
acestui studiu, Liszt introduce glissando-urile.
Studiul nr. 6 în la minor este ultimul dintre lucrarea de încheiere a acestui ciclu de Studii
după Paganini și reprezintă o transpunere a capriciului nr. 24 în care precum Paganini, Liszt
aduce tema urmată de unsprezece variațiuni și o codă în care întâlnim dificultă ți tehnice
precum octave, game și arpegii în tempo rapid. Capriciul 24 în la minor a devenit una dintre
cele mai cunoscute lucră ri, inspirâ nd mai mulți compozitori de-a lungul istoriei muzicii. Este
de asemenea și una dintre cele mai dificile lucră ri din repertoriul pentru vioară întrucâ t
include o varietate de tehnici avansate precum arpegii și game ce trebuie executate într-o
viteză foarte mare, duble coarde și acorduri, pizzicato la mâ na stâ ngă , intonarea de octave și
decime, bariolaje și treceri rapide de coardă , acorduri în viteză. Liszt aduce în versiunea sa
aceleași probleme tehnice la pian și intervine cu câ teva mici schimbă ri precum modifică ri de
registru, de tempo, de intervale, de asemenea Liszt augmentează frazele în unele secțiuni.
Alte lucră ri scrise de marele violonist îl vor inspira pe Liszt, precum „Grande fantaisie de
bravoure sur La Clochette” S.420 în care din nou este utilizată tema din concertul pentru
vioară în si minor, și în principiu, Paganini rămâ ne un exemplu și o sursă inepuizabilă de
inspirație pentru Franz Liszt.

4. Concluzia

Paralela creațiilor celor doi are la bază grandoarea lui Niccolo Paganini pe care Franz Liszt a
dorit-o exploatată și în cadrul pianului, oferind astfel o nouă percepție asupra acestui
instrument așa cum Paganini a deschis noi drumuri pentru arta câ ntatului la vioară , în
asemenea manieră încâ t în deceniile ce au urmat a inspirat mari compozitori; îl regă sim în
lucră ri ale lui : Robert Schuman „Studii după capriciile de Paganini” și „6 studii de concert
după Paganini”, Johannes Brahms „Variațiuni pe o temă de Paganini”, Sergei Rachmaninov
„Rapsodie pe o temă de Paganini”, aceștia fiind doar câ ți-va dintre marii compozitori
împreună cu Franz Liszt, care au fost marcați de arta lui Niccolo Paganini. De asemenea Liszt
ră mâ ne unul dintre cei mai mari pianiști cunoscuți istoriei muzicii, „un meteor din cele mai
briliante ce se înfă țișează pe orizontul artistic și țintește (...) toată a noastră luare aminte și
admirație”, așa îl descria Gheorghe Asachi în paginile revistei „Albina româ nească ” la 1847.
Prin cele șase studii, acesta aduce un tribut violonistului, identificâ ndu-se cu spiritul muzical
al lui Paganini; studiile după Paganini sunt lucră ri bazate pe faimoasele capricii pentru
vioară și pe modelul de virtuozitate, Liszt pă strâ ndu-și însă originalitatea și sensul muzical
personal.
Bibliografie
1. BERLIOZ, Hector Memorii EDITURA MUZICALĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR DIN R.P.R. 1964
2. BRUMARU, Ada Romantismul în muzică EDITURA MUZICALĂ A UNIUNII COMPOZITORILOR
DIN R.P.R. 1962
3. BUGHICI, Dumitru Dicționar de forme și genuri muzicale EDITURA MUZICALĂ 1978
4. COMAN, Livia Frederic Chopin EDITURA DIDACTICĂ Ș I PEDAGOGICĂ , R.A. 2009
5. CONSTANTINESCU, Grigore și BOGA, Irina O călătorie prin istoria muzicii EDITURA DIDACTICĂ
Ș I PEDAGOGICĂ , R.A. 2007
6. GROVE, George Dictionary of music and musicians EDITURA MACMILLAN Londra 1904
7. Ș TEFĂ NESCU, Ioana O istorie a muzicii universale EDITURA FUNAȚ IEI CULTURALE ROMÂ NE
1995

Webografie
8. Turneul Româ nesc al lui Franz Liszt https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/turneul-
romanesc-al-lui-franz-liszt-nici-in-vis-nu-ma-asteptam-la-un-asemenea-succes
9. 24 de capricii pentru vioară solo
https://en.wikipedia.org/wiki/24_Caprices_for_Solo_Violin_(Paganini)#Original_works,_based_o
o_Paganini%27s_Caprices
10. Studiile după Paganini https://en.wikipedia.org/wiki/Grandes_études_de_Paganini