ACADEMIA NAȚIONALĂ DE MUZICĂ „GHEORGHE DIMA”

CLUJ-NAPOCA

-FACULTATEA DE INTERPRETARE MUZICALĂ-

DEPARTAMENTUL DE CANTO ȘI ARTELE SPECTACOLULUI MUZICAL

PROIECT DE INTENȚIE

Aspecte stilistice și problematici vocale în rolurile:

Contele Almaviva din opera „Nunta lui Figaro” de W.A.Mozart

Dottor Malatesta din opera „Don Pasquale” de G.Donizetti

Candidat,

Ferenczi-Gurban Eduard

Cluj-Napoca

2021
 Cuprins

Argument........................................................................................................................................3
Capitolul I.......................................................................................................................................3
Încadrarea în contextul epocii și particularități stilistice.......................................................3
Capitolul II.....................................................................................................................................5
Contele Almaviva: structura personajului și problematici interpretative...........................5
Capitolul III....................................................................................................................................7
Dr. Malatesta: interferența între stilistica belcanto-ului și commedia dell’arte..................7
Concluzii.........................................................................................................................................9
 Argument

Pe parcursul celor 4 ani ca și student în cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe

Dima” din Cluj-Napoca, specializarea Canto, am dobândit atât cunoștințe muzicale, cât și
teoretice. Aprofundarea acestora mi-a creat condițiile necesare pentru a-mi focusa atenția asupra
dezvoltării tehnicii vocale. Bagajul muzical obținut în acești 4 ani a făcut posibilă abordarea
următoarelor roluri: Nardo din opera ”La finta giardiniera” de W.A.Mozart și Belcore din opera
”Elixirul Dragostei” de G.Donizetti. Experiența scenică câștigată pe parcursul repetițiilor de
regie, dar și înțelegerea stilisticii operelor în cadrul repetițiilor muzicale mi-au dezvoltat atât
latura artistică, cât și cea de muzician. Tranziția de la creația mozartiană la cea donizettiană mi-a
oferit prilejul de a descoperi două lumi diferite, totodată punându-mi bazele unor cunoștințe
muzicale aprofundate.

Aplecarea asupra personajelor mozartiene și donizettiene pe parcursul studiilor de licență a

influențat decizia mea de a rămâne în continuare pe un tărâm deja bine cunoscut. Personajul din
opera mozartiană pe care îl voi aborda este cel al Contelui Almaviva. În comparație cu rolul lui
Nardo din „La finta giardiniera”, personajul Contelui presupune o paletă mai largă a mijloacelor
de expresie. Personajul donizettian pe care l-am studiat în anul 3 și 4 de studiu este cel care
provoacă mereu comicul de situație fără voie-Belcore, în schimb Dr. Malatesta este un personaj
isteț și manipulator care influențează într-o manieră covârșitoare desfășurarea acțiunii. Odată cu
abordarea acestor roluri care presupun diverse problematici interpretative dar și scenice, doresc
să îmi îmbunătățesc calitățile vocale și muzicale totodată.
 Capitolul I.
Încadrarea în contextul epocii și particularități stilistice

Opera lui Wolfgang Amadeus Mozart „Nunta lui Figaro” a fost compusă într-o perioadă de
maximă ascensiune a genului. Reprezentant de succes al clasicismului vienez, Mozart excelează
în trei genuri de operă: opera seria (bazată pe un subiect clasic sau mitologic), opera buffa (opera

comică) și Singspiel-ul german (cu dialog vorbit). În ultima sa perioadă de creație (1781-1791,
Viena), acest geniu al muzicii clasice ajunge la maturitatea necesară pentru a compune o serie de
lucrări care întrunesc apogeul carierei sale. În acest scurt timp, W.A. Mozart dezvoltă atât idei,
cât și metode de elaborare pe care puțini le-ar putea urma, punându-și o puternică amprentă în
evoluția operei.

Opera italiană în creația maestrului capătă o importanță deosebită odată cu cele trei mari
capodopere compuse la maturitate: „Nunta lui Figaro” (1786), „Don Giovanni” (1787), „Cosi fan
tutte” (1790). Limbajul clasic este foarte bine structurat în aceste opere, Mozart punând accentul
asupra rigurozității formelor. În această perioadă extrem de bogată din punct de vedere
compozițional, Mozart inovează aducând în prim-plan contrastul între tragic și grotesc, între
sublim și ridicol, între comic și dramatic. Corelarea stilului italian („Nunta lui Figaro”, „Don
Giovanni”) bazat pe efecte grandioase și briliante ale muzicii, cu stilul german („Flautul
Fermecat”, „Răpirea din Serai”) precis și exact, demonstrează genialitatea creației sale
componistice. Prin talentul său extraordinar, Mozart reușește să confere o melodicitatate aparte
chiar și limbii germane extrem de riguroase și pline de consoane.

„Nunta lui Figaro” (1786) a fost punctul de pornire în abordarea complexă a operelor buffa în
creația mozartiană. Opera comică se distinge de opera seria prin cantitatea mai mare a
conținutului comic într-un context realist, dar și datorită personajelor principale care sunt
ilustrate aici de bași sau bași-baritoni.

Profilul creației donizettiene are la bază arta belcanto-ului italian care scoate în evidență atât
lirismul temelor, cât și subtilitatea acompaniamentului. Acestea conferă frazelor o nuanță
expresivă încărcată de emoție, romantism și suplețe pe fondul unui caracter cantabil și
contemplativ. Scriitura donizettiană plasează solistul în „lumina reflectoarelor”, acesta fiind
mereu descoperit din punct de vedere vocal. Stilistica belcanto-ului are ca fundament legato-ul,
flexibilitatea și agilitatea vocală. Recitativul capătă o serie de noi valențe, rolul acestuia fiind
diferit de cel pe care-l avea în creația mozartiană. Recitativul secco, acompaniat de clavecin și
recitativul accompagnato acompaniat de orchestră conferă materialului sonor atât dimensiuni
expresive, cât și dimensiuni narative.

Belcanto-ul italian, literalmente „cântatul frumos” a luat naștere la sfârșitul secolului al XVII-
lea, sub forma unei tehnici vocale, atingându-și nivelul maxim de dezvoltare în secolul XIX
odată cu

creația celor trei mari compozitori: G.Rossini, G.Donizetti și V.Bellini. Apogeul belcanto-ului a
însemnat totodată transformarea din tehnică vocală, în stilistică. O altă caracteristică importantă a
acestui stil este încadrarea rubato-ului în expresivitatea materialului muzical, acesta
suprapunându-se cu diferite ornamente, „broderii” care lasă loc și amprentei personale ale
cântărețului.

Capitolul II.
Contele Almaviva: structura personajului și problematici interpretative

Premiera operei „Nunta lui Figaro” de W.A. Mozart a avut loc în Viena, la data de 1 mai 1786.
Aceasta a avut un succes răsunător, fiind chiar și în zilele noastre capul de afiș al celor mai multe
teatre de operă. Opera comică în 4 acte „Nunta lui Figaro” se bazează pe un libret scris de
Lorenzo Da Ponte, inspirat din comedia în 5 acte a lui Pierre Beaumarchais, „Le Mariage de
Figaro” (1778). Invitat de către directorul Teatrului Curții Imperiale pentru a scrie o operă buffă,
Mozart și-a ales materialul din această operă inspirându-se din „Il barbiere di siviglia” al lui
Paisiello. La rândul său, Paisiello a fost influențat de „Le Barbier de Séville” al aceluiași P.
Beaumarchais, care avea să fie punctul de reper al lui G.Rossini în compoziția „Il Barbiere di
Siviglia”.

Actul 1

Figaro și Susanna, cei doi servitori ai Contelui Almaviva, urmează să se căsătorească. Susanna
este îngrijorată datorită faptului că stăpânul (Contele Almaviva) își manifestă dorința de a-și
exercita dreptul feudal. Aceștia se decid să comploteze pentru a împiedica acest fapt.

Actul 2

Contesa își exprimă dezamăgirea vis-a-vis de infidelitatea soțului său în momentul în care
Susanna apare însoțită de Cherubino, plănuind să-l deghizeze pe acesta în femeie și să-l prindă
pe Conte într-un act de infidelitate. În timp ce găsesc o rochie pentru Cherubino, Contele își face
apariția din senin. Cherubino scapă basma curată sărind pe geam în grădină. Marcellina îi cere
lui Figaro să-și respecte promisiunea și să se căsătorească cu ea. Almaviva declară voios că nunta
este amânată pănâ când datoriile lui Figaro vor fi soluționate.

Actul 3

Contele îi ordonă lui Figaro să-și respecte promisiunea și să se căsătorească cu Marcellina.

Figaro spune că nu poate face acest pas fără a cere permisiunea părinților, lucru imposibil
deoarece fusese când era mic. Marcellina realizează într-un final că Figaro este fiul ei, astfel
datoria lui dispare. În dorința de a-l surprinde pe Conte asupra infidelității sale, Contesa dictează
Susannei o scrisoare pe care aceasta urmează să i-o trimită pentru a-l întâlni în grădină.

Actul 4

Pentru a-și realiza planul, Contesa și Susanna își schimbă hainele între ele, așteptând sosirea
Contelui în grădină. Contesa deghizată în Susanna reușește să-l inducă în eroare pe Conte care îi
declară dragoste, dar Figaro o recunoaște pe Susanna deghizată în Contesă. În final adevărul iese
la iveală și atât Contele, cât și Figaro sunt nevoiți să ceară iertare soțiilor lor, toată lumea
adunându-se fericită cu ocazia căsătoriei Susannei cu Figaro.
Personajul Contelui Almaviva își are originea în creația lui Pierre Baudelaire. În comediile sale
„Le Barbier de Séville” (1775) și „Le Mariage de Figaro” (1778) acesta este prezent, fiind unul
dintre personajele principale. În ”Le Barbier de Séville” Contele este ilustrat ca un personaj cu
intenții bune, care are ca scop principal căsătoria cu Rosina, deghizându-se și pretinzând a fi
Lindoro, apoi un soldat turmentat și în final Don Alonso. Almaviva recurge la aceste tertipuri
complotând împreună cu Figaro pentru a putea să o cucerească pe Rosina fără a fi observat de
Bartolo, cel care este tutorele ei și care totodată voia să o ceară în căsătorie la împlinirea vârstei
legale. Deși o induce în eroare pe Rosina, aparițiile sale în fața acesteia fiind mereu deghizate,
Almaviva își exprimă sincer sentimentele față de ea. Fiind deseori pus în ipostaze dificile și
inedite, tânărul Conte reușește să găsească soluționarea circumstanțelor neprielnice datorită
istețimii și inteligenței sale. Acesta lasă impresia unui șarlatan, dar de fapt el apelează la unica
metodă prin care poate să o întâlnească și să o cucerească pe Rosina. Într-un final, își dezvăluie
adevărata identitate și cei doi se căsătoresc.

În „Le Mariage de Figaro” Almaviva este un personaj cu intenții diametral opuse față de Contele
din „Le Barbier de Séville”, soț infidel care încearcă să o seducă pe logodnica lui Figaro,
Suzanna. În cele din urmă este „victima” complotului dintre Suzanna și Contesa. Deghizările
sunt din nou mijloacele prin care se desfășoară acțiunea, de data aceasta Contele fiind cel indus
în eroare și nu cel care induce. Ceea ce îl face iertabil este credința sa în statutul care îi permite
să exercite dreptul feudal. După părerea mea, el este o victimă colaterală a acelor timpuri și legi.

Din punct de vedere interpretativ rolul Contelui presupune dificultăți vocale vaste, cu toate că
registrul acut este rareori accesat. Limbajul muzical îți transmite ceea ce trebuie să simți mai
mult decât o fac cuvintele. Emoția în limbajul mozartian se reflectă în fiecare acord, în fiecare
notă, astfel încât intuiția interpretului este de cele mai multe ori cea corectă. Caracterul nobil al
personajului trebuie redat atât în plan regizoral, cât și în elaborarea motivelor, frazelor muzicale.
Caracterul aristocrat al personajului este cel care ține în frâu învolburarea, agitația și clocotul
interior al acestuia.
 Capitolul III.
Dr. Malatesta: interferența între stilistica belcanto-ului și commedia dell’arte

„Don Pasquale” este opera cu numărul 64 a maestrului Gaetano Donizetti, compusă la finalul
carierei sale, în 1842. În timp ce compunea această operă Donizetti a fost numit director artistic
și compozitor al Curții Imperiale condusă de Împăratul Ferdinand I al Austriei. Libretul operei

aparține lui Giovanni Ruffini, dar compozitorul a avut și el un rol în elaborarea acestuia. Cei doi
s-au inspirat din libretul lui Angelo Anelli pentru opera „Ser Marcantonio” (1810) compusă de
Stefano Pavesi. Premiera operei a avut loc în Paris la „Salle Ventadour” (1843), compozitorul
fiind la pupitrul orchestrei. Opera „Don Pasquale” a fost, este și va rămâne capodopera comică a
lui G.Donizetti, fiind una dintre cele mai cunoscute opere ale maestrului.

Actul 1

Acțiunea se petrece la Roma, mijlocul secolului al XIX-lea. Bătrânul burlac Don Pasquale vrea
să se căsătorească pentru a-i da o lecție nepotului său Ernesto care este îndrăgostit de o săracă
văduvă, Norina. Ernesto a refuzat propunerea unchiului său de a se căsători cu o altă femeie,
astfel urmând să fie dezmoștenit. Dorindu-și un moștenitor, Don Pasquale se consultă cu
Malatesta, cel care i-o propune pentru căsătorie pe sora sa mai mică, „Sofronia”. „Doctorul”
pune la cale un complot împreună cu Norina, ea fiind cea care va juca rolul surorii sale. Acest
plan este pus la bătaie pentru a-l ajuta pe Ernesto să se căsătorească cu Norina.

Actul 2

Ernesto este înștiințat cu privire la planul lui Malatesta. Don Pasquale se căsătorește cu
„Sofronia” în compania unui notar fals. Odată căsătorită cu Don Pasquale, „Sofronia” se
transformă într-o femeie greu de suportat, tocmai pentru a-l face pe bătrân să divorțeze la un
moment dat. Agresivă, obraznică și cheltuitoare, Norina îi face viața amară bătrânului, acesta
începând să-și ascundă averile.

Actul 3

Don Pasquale încearcă să o înfrunte pe „Sofronia” pe care a prins-o în flagrant, aceasta lăsând
intenționat în urma ei un bilet prin care se înțelege că își va întâlni iubitul secret în acea noapte.
Don Pasquale crezând că Malatesta îi este prieten, îi cere ajutorul. Împreună o observă pe
„Sofronia” în grădină, dar Ernesto se acoperă cu o mantie și pleacă la timp. Norina deghizată
refuză să plece din casă la cererea lui Pasquale, Malatesta spunându-i bătrânului că singura
modalitate de a scăpa de ea va fi să-i permită să se căsătorească cu Ernesto. Pasquale acceptă și
Malatesta îi dezvăluie faptul că soția sa a fost de fapt Norina, în timp ce adevărata Sofronia se
află la o mănăstire.

Malatesta este tiparul personajului dual care reușește să-și ascundă mereu planul pus la cale
printr-un mijloc sau altul, de multe ori improvizând pe moment. Acesta scapă mereu din
încurcăturile create tocmai de el, fiind destul de inteligent pentru a evita orice necaz. În
complotul inițiat de doctor, acesta este cel mai misterios ca și tipologie, reprezântând cel mai
bine personajele din commedia dell`arte. Secolele de maximă ascensiune a acestei forme de
teatru au fost XVI, XVII și XVIII. În commedia dell`arte masca a fost un mijloc de exprimare
esențial care a pus în evidență spiritul improvizatoric bazat pe schițe și mici scenarii. Personajele
commediei dell`arte ilustrează de cele mai multe ori tipologii sociale fixe, cum ar fi: bătrâni
proști, servitori vicleni sau ofițeri militari plini de falsă bravură. Personajele sunt exagerate,
„culese” din viața reală. Malatesta este desprins din această ramură a comediei, pe de-o parte, iar
pe de altă parte se dovedește a fi un personaj cinic, pozând în imaginea unui prieten bun care de
fapt este motorul intențiilor mârșave. Legătura dintre commedia dell`arte și belcanto-ul italian în
personajul lui Malatesta este evidentă. Mijloacele de expresie prin care personajul creează
această atmosferă incertă și falsă sunt bazate pe principiile belcanto-ului: frumusețea vocii,
naturalețea execuției coloraturii, dexteritatea vocii și sunetul rotund.

Concluzii

Calitățile dobândite pe parcursul celor 4 ani de studii sub îndrumarea profesorilor ANMGD m-au
convins să continui pe următorul drum în domeniul muzicii vocale. Obiectivele mele în următorii
doi ani care vor fi dedicați studiilor superioare sunt: dezvoltarea unei tehnici vocale cât mai bune,
îmbunătățirea spiritului actoricesc și corelarea celor două pe scenă.