Tema: Gustav Mahler (1860-1911).

1. Caracteristica creației
2. Informație: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gustav_Mahler
3. Craeția simfonică (cele 10 simfonii)
4. Creația vocală

Un reprezentant al simfonismul postromantic, al cărui lirism tragic şi forţă

dramatică vor constitui un model pentru simfoniştii moderni ai veacului al   XX-
lea. Linia sinuoasă a creaţiei sale, ca şi caracterul eterogen al formulelor
muzicale utilizate sunt oglinda diverselor încrucişări stilistice din cultura
muzicală germană postwagneriană. Alături de stilul neoclasic al lui Brahms şi
Bruckner, manifestat ca o reacţie faţă de exacerbările romantice, găsim
monumentale trăsături romantice încurajate de estetica “colosalului” din
epoca wilhelmiană, dar şi încercări preexpresioniste care accentuează
subiectivismul romantic.

Tragismul mahlerian izvorăşte din profunda nemulţumire a omului, aflat în

dezacord cu societatea vremii. În locul luptei îndârjite, el protestează prin
redarea intensei dureri, a neliniştii interioare sau a grotescului, germeni ai
expresionismului. Expresia cumplitei suferinţi, a disperării, trăsături
expresioniste specifice, se întâlnesc în unele momente ale simfoniilor şi în
liedurile cu acompaniament orchestral. Alături de aceste aspecte, în creaţia sa
găsim imagini bucolice, ale speranţei şi adesea note de sarcasm şi amar umor.
Diversitatea imaginilor, ca şi diversitatea stilistică a redării acestora provin din
cultura muzicală contemporană lui, dar şi din formaţia sa muzicală.

Fiu al unor evrei negustori din Kalist (Boemia), Mahler cunoaşte de mic
cântecul popular ceh, care îi devine adevărată limbă muzicală maternă. La
Viena, unde studiază la Conservator, este atras de Wagner, ca şi colegul său H.
Wolf. Se apropie de marile lucrări clasice şi romantice, dar şi de cântecul
popular vienez, în care s-au contopit intonaţii populare maghiare, slave şi ale
altor popoare aparţinând Imperiului austro-ungar. Ceea ce conferă un caracter
austriac creaţiei sale este cântecul de circulaţie curentă, cântecul de stradă,
de petrecere şi marşul, toate aceste genuri fiind contopite în cântecul popular
austriac. De la Brahms şi Bruckner, în climatul cărora s-a dezvoltat, va prelua
simfonismul vienez şi tradiţia arhitectonicii beethovenine, iar din cel wagnerian
va asimila expresivitatea şi patosul romantic. Poate fi considerat un urmaş al
lui Beethoven, mai puţin prin tematică, dar şi al lui Wagner prin procedeele de
exprimare simfonică. Pentru Mahler, muzica “trebuie să fie expresia
compasiunii pentru suferinţele omeneşti, a mesajului celor care doreau o viaţă
mai bună”.

1
Patosul mahlerian, al anxietăţii şi al suferinţei, se configurează şi sub influenţa
simfonismului lui Ceaikovski, ale cărui lucrări le dirija cu mult entuziasm. Stilul
său se datorează şi unor vectori personali, în speţă a însingurării artistului în
societatea vremii. Evreu fiind, pentru a putea răzbi în viaţa muzicală a trecut
la catolicism, cu toate acestea a rămas un înstrăinat, ca orice om care trăieşte
departe de locurile natale. Între austrieci era privit drept ceh, aparţinând unui
popor minoritar subjugat, iar pentru germani era un austriac, deci nu un
german veritabil.

După ce dirijează mici orchestre în diferite staţiuni balneare, activează ca

dirijor în diferite oraşe: Kassel, Praga, Leipzig, îmbogăţind repertoriile
orchestrelor cu creaţii vechi şi noi ale culturii muzicale universale. În 1907 îşi
întrerupe strălucita activitate de dirijor şi director al “Operei Imperiale” din
Viena (între anii 1898-1901 a fost şi dirijorul Filarmonicii vieneze), instituţie
căreia i-a dăruit zece ani de rodnică muncă (între 1897-1907), după ce fusese
dirijor cu remarcabile realizări la Opera din Budapesta şi Hamburg. Ultimii ani
(1907-1911), i-a petrecut dirijând în America spectacole de operă la
Metropolitan şi diferite cicluri de concerte simfonice. Moare la Viena, în anul
1911.

Suferinţele din copilărie şi adolescenţă, apoi viaţa agitată din lumea artistică,
generată de dese conflicte cu conducătorii vieţii artistice, i-au marcat viaţa şi
creaţia. Dominaţi de spirit mercantil, impresarii vremii n-au înţeles rigoarea şi
profesionalismul ce caracterizau realizările sale dirijorale. De aici provin notele
tragice şi clamările vehemente din creaţia sa. Frământarea continuă, care l-a
măcinat, explică contrastele aparent nejustificate, o discrepanţă dintre muzica
de mare elevaţie şi momente ce frizează banalul. Acestea devin nu numai
acceptabile, ci şi semne ale unei trăiri autentice, datorită valoroaselor efecte
timbrale ale discursului sonor şi a unor procedee de construcţie ce înnobilează
tot ceea ce ar fi părut comun.

Din muzica sa, ca şi din diversitatea genurilor şi a temelor abordate, transpare

firea sa dornică de perfecţiune şi măcinată de permanente căutări. Suferinţa
omului o vedea curmată doar prin moarte, când tot ceea ce este rău se
risipeşte, lumina adevărului aducând izbăvirea omului. Considera că “viaţa
începe pe stradă şi se termină în infinit”, iar aserţiunea lui Dostoievski potrivit
căreia “nu poţi fi fericit, atât timp cât pe pământ există măcar o fiinţă care
suferă” i-a fost şi motto-ul vieţii sale.

A scris nouă simfonii (a zecea neterminată), o lucrare simfonică cu două voci

soliste, intitulată Cântecul pământului (1908), şi ciclurile de lieduri: Cântecele
ucenicului călător (1884), Cornul miraculos al băiatului (1896), Cântecele
copiilor morţi (1904). În creaţia simfonică lărgeşte şi adaptează cadrul

2
simfoniei clasice la un nou conţinut şi la diverse formule, de la cântecul
popular citat până la formulări proprii. De la marele său înaintaş Beethoven
preia ideea includerii muzicii cu text în desfăşurarea simfonică, integrând
vocile în aparatul orchestral, ceea ce a dus la lucrări monumentale, la
creşterea numărului părţilor şi folosirea aparatului vocal-orchestral mărit.
Mahler subliniază caracterul programatic al simfoniilor sale: “Ori de câte ori
concep o lucrare simfonică, simt nevoia să recurg la mijlocirea cuvântului
pentru a putea da glas ideilor mele muzicale.”

Arhitectura şi limbajul întrebuinţate depăşesc mult concizia şi unitatea

stilistică beethoveniană, iar apelarea la cuvânt va răpi simfoniei unitatea ei de
exprimare generalizantă. Foloseşte unele modalităţi de exprimare proprii altor
genuri, care duc la mărirea numărului părţilor. Astfel, Simfonia a II-
a “Învierea” (1894) are cinci părţi, a III-a, şase, în schimb, a VIII-a (1907), doar
două părţi. Diversitatea arhitecturării simfoniilor provine şi din varietatea
tematicii.

În prima parte din Simfonia I în Re major, Titanul (1888), compozitorul

foloseşte melodii din ciclul Cântecele ucenicului călător (liedul Merg astăzi,
mâine prin câmpie). Ea a fost considerată drept Eroica mahleriană, temele de
marş redând hotărârea tânărului de a lupta împotriva răului care tulbură viaţa
omului. Alţii au denumit-o Pastorala sa, întrucât prezintă şi imagini ale
frumuseţilor naturii şi ale vieţii rustice prin temele de ländler.

În Simfonia a II-a în do minor (1894 cu două soliste şi cor înfăţişează suferinţa

omului cu ajutorul marşului iniţial, un copleşitor cântec de despărţire. La baza
simfoniei aşază “Urlicht-ul” (Lumina primordială), ca soluţie a izbăvirii omului
de suferinţe, dar şi convingerea în învierea tuturor la Judecata de apoi, ceea
ce a impus prezenţa unor tablouri cu accente tragice, a secvenţei Dies irae şi a
unor dimensiuni neproporţionate ale lucrării. Dacă în mişcarea secundă a
simfoniei desluşim influenţa ländler-ului austriac, folosit des de Schubert, în
cea de a treia preia tema liedului Sfântul Anton predicând peştilor. A patra
mişcare este un lied pentru voce şi orchestră, realizat pe versurile unui cântec
popular din ciclul Cornul miraculos al băiatului. Episodul coral final se bazează
pe versurile odei de Klopstock: “Omule, crede cu tărie că, oricât de mult suferi
în timpul vieţii, nu te-ai născut degeaba… Da, tu vei muri pentru a reînvia.”

Ca şi în cazul simfoniilor cu program declarat, în construirea ciclului şi a

părţilor componente, el ascultă de cerinţele firului programatic. Cea de a III-a
Simfonie în re minor (1896, pentru alto, cor de femei, cor de copii şi
orchestră), închinată naturii, are şase părţi cu titluri explicative: Trezirea lui
Pan la venirea verii, Ce-mi şoptesc florile pe câmpii, Ce-mi spun animalele în
pădure, Despre ce-mi vorbeşte omul, Ce îmi povestesc îngerii, Ce-mi spune

3
dragostea. Mahler nu urmăreşte să zugrăvească frumuseţile naturii, ci
sentimentele trăite sub impresia încântătoarelor peisaje.

Scrisă în 1900, Simfonia a IV-a în Sol major a fost denumită “Odă bucuriei

cereşti”, datorită muzicii ei luminoase şi senine. Formele şi orchestraţia
primelor trei părţi urmează modelele clasice. Redă imaginea unei lumi fericite
cu o tematică simplă, fără efecte gratuite, ce demonstrează filiaţia cu muzica
clasicilor Haydn şi Mozart. În prima parte, intitulată “Viaţa este veşnic vie”,
tematica principală de mare simplitate clasică degajă o neţărmurită încredere
în viaţă şi semeni. Temele zglobii alternează cu lirismul juvenil, dar şi cu unele
formule de fanfară. Este imaginea Vienei din timpul tinereţii sale, cu
atrăgătoarele ei parcuri de distracţii. Cântecul de flaşnetă din Scherzo ne
trimite din nou în mijlocul oamenilor simpli vienezi, care urmăresc cântul
violinei solo, acordată cu un ton mai sus. Dar nota de veselie se îngroaşă,
trecând uneori spre sarcasm sau aducând şi ecouri de fanfară.

Lirică şi meditativă, cu rezonanţe şi profunzimi wagneriene, este mişcarea

treia, iar în cea finală foloseşte un lied, în ale cărui strofe ni se descrie cu
umor viaţa din rai. Este un text din culegerea de poezii populare Cornul
miraculos al băiatului (editată în 1809 de Joachim Arnim şi Clemens Brentano),
din care Mahler, ca şi mulţi alţi romantici, au folosit diferite texte. El redă în
final traiul îngeresc din rai, unde nu răzbate nimic de pe pământ. Atmosferă de
încântare încheie această simfonie, singulară prin spiritul ei, căci lucrările sale
sunt dominate de aspecte grave ale vieţii sau de tablouri apocaliptice. G. Bălan
vede în această simfonie o serie de imagini ale copilăriei, K. Weigl o consideră
drept o simfonie a liniştii şi fericirii, născută sub un cer fără nori, iar R. Specht
desluşeşte în episodul grav din mişcarea a treia şi în imaginile fantastice ale
scherzo-ului “chipul morţii care dansează, acompaniată cu o vioară de paie”.  

Problema existenţei şi a sensului vieţii formează obiectul Simfoniilor a V-a – a

VII-a, fie cântând triumful vieţii în Simfonia a V-a în sol diez minor (1902) şi a
VII-a (1905) sau eşecul ei în Simfonia Tragica (a VI-a – 1904), una dintre cele
mai sumbre imagini ale lumii din istoria muzicii, realizată cu mare forţă
expresivă, în care zugrăveşte disperarea omului într-o lume lipsită de omenie şi
strivirea sa de destinul vitreg.

În cele cinci părţi ale Simfonie a VII-a în mi minor, compozitorul reia ideea

luptei cu soarta aducând imagini de marş şi dans grotesc, împletind patosul
eroic al omului luptător cu farmecul peisajului nocturn (în cele
două Serenade). Diversitatea imaginilor din creaţia sa simfonică presupune o
mare varietate de formule, preluate din muzica ţărănească, citadină, militară
sau religioasă, cu care îmbogăţeşte arsenalul muzicii instrumentale, toate dând
limbajului său un oarecare caracter pestriţ.

4
Caracterul cvasiprogramatic al simfoniiilor sale a favorizat includerea muzicii
vocale, care ajută la îmbogăţirea paletei orchestrale. Dacă în prima simfonie,
considerată autobiografică, Mahler foloseşte numai orchestra, în ciclul
simfoniilor II-IV, adevărate romane muzicale, adaugă solişti şi cor. Întrucât ele
cuprind texte din colecţia lui Arnim şi Brentano, au fost denumite Simfoniile
Wunderhorn. Caracterul popular al versurilor, folosite în unele fragmente
vocale din simfonie, cerea o factură intonaţională adecvată muzicii populare
austriece.

În următorul ciclu, Simfoniile V-VII, el revine la factura orchestrală, în schimb a

VIII-a Simfonie în Mi bemol major are un aparat orchestral neobişnuit: opt
solişti vocali, două coruri mixte, un cor de copii şi orchestră mamut, încât a
fost denumită “simfonia celor o mie de executanţi”, ilustrând şi ea tendinţa
spre grandios şi efecte strălucitoare, specifică epocii wilhelmiene. Autorul
afirmă, într-o scrisoare adresată dirijorului Mengelberg, că în această lucrare
nu este vorba de voci umane, ci de “jocul sorilor şi al planetelor”,
caracterizându-şi simfonia astfel: “Ea reprezintă realizarea mea cea mai de
seamă şi de cele mai mari proporţii de până acum. Conţine atâtea
particularităţi de conţinut şi de formă, încât nu poate fi descrisă prin cuvinte.
Imaginaţi-vă că întregul univers începe să sune şi nu mai sunt voci omeneşti
care cântă, ci planetele şi diferiţi aştri.”

Sparge ciclul simfonic clasic de patru părţi, redus la două mişcări de mari
dimensiuni cu episoade corale şi solistice voind a ilustra forţa mântuitoare a
iubirii. Alătură două texte disparate: imnul medieval Veni creator
spiritus (cântarea catolică de Rusalii), în prima parte scrisă în formă de sonată,
şi textul final al poemului Faust de Goethe: “Dă lumină gândului şi dragoste
inimii” într-o formă rapsodică, ce ţine loc de Andante, Scherzo şi Final. Mahler
a fost atras de tema omului care luptă toată viaţa pentru a-şi împlini
aspiraţiile, încât a apelat la simbolica eliberare a lui Faust de forţele răului cu
ajutorul dragostei sublime a Margaretei. Auzind, în anul 1910, această simfonie
interpretată în prima audiţie la München, Thomas Mann considera că: “Simfonia
cuprinde cea mai serioasă şi mai sfântă năzuinţă artistică a vremii.”

  Simfonia a IX-a (începe în Re major şi sfârşeşte în Re bemol

major), terminată în 1909 şi executată abia după moartea autorului (în 1912),
este expresia propriilor suferinţe trupeşti şi sufleteşti. El părăseşte construcţia
monumentală şi se îndreaptă, ca şi în Cântecul pământului, spre economia
sonoră a muzicii de cameră. Această înclinare spre simplificarea aparatului
orchestral, care se va manifesta la expresionişti, apare odată cu renunţarea la
melodica generoasă romantică, la muzica populară sau la cea provenită din
muzica de circulaţie curentă. Părţile extreme sunt concepute în mişcări lente,
ele încadrând alte mişcări vioaie. Despre prima parte a acestei simfonii, A.

5
Berg afirma că este: “Expresia acelei imense dragoste de viaţă, a dorinţei
omului de a se putea bucura de toate frumuseţile pământeşti înainte ca
moartea să-l secere. Pentru că simţea că aceasta se apropie irezistibil. Întreaga
mişcare este impregnată de presimţirea morţii.” Alături de teme de ländler (în
partea a II-a), de imagini groteşti, de batjocorire a frumuseţilor lumeşti
specifice parodiei expresioniste (în Rondelul burlesc), în Adagio-ul final
zugrăveşte suferinţa pe care destinul o hărăzeşte omului. Sparge tiparul
tradiţional clasic, încât începe şi sfârşeşte cu o parte lentă, cele alerte fiind
mediane, iar prin structurile politonale anticipă stilul modern.

 Concepută în cinci părţi, a X-a Simfonie a rămas neterminată. Această

nostaligică cântare de lebădă, trebuia să fie Simfonia Dante sau a Infernului. A
scris numai prima parte, iar din a doua – Purgatoriul – au rămas doar schiţele.

Unii comentatori au denumit simfonie ciclul de şase lieduri, intitulat Cântecul

pământului (1908), pentru contralto, tenor şi orchestră, scris pe textele unor
poezii chineze din „Flautul chinezesc” (tradus de Hans Bethge). Cu un aparat
orchestral mai modest şi o tematică ce cântă frumuseţea vieţii şi fericirea
omului, în această simfonie-cantată renunţă la construcţiile monumentale şi la
redarea “muzicii universului”, închinând un imn omului şi bucuriilor sale
pământeşti, aflate în iubire, natură, tinereţe, prietenie şi poezie. Zugrăveşte în
cele şase părţi ale lucrării: Cântec de pahar despre suferinţele pământului,
Singuraticul în timpul toamnei, Cântec despre tinereţe, Cântec despre
frumuseţe, Chefliul primăvara, Cântec de despărţire nu numai plăcerile
lumeşti, ci şi sentimentul nostalgic al omului aflat la apusul vieţii.

În tinereţe a scris ciclurile de lieduri: Cântecele ucenicului călător, Cornul

miraculos al băiatului, în care melodica este strâns legată de cântecul popular
austriac şi ceh. Ca şi Musorgski, Mahler redă în ciclul Cornul miraculos nu
numai bucuriile, ci şi revolta omului, strivit de răul ce-l înconjoară. Scrise mai
târziu, liedurile din ciclul Cântecele copiilor morţi (1904) aduc o melodică mai
apropiată de expresiile frământate ale liedului modern, pentru a reda durerea
pierderii unor fiinţe dragi. Şi compozitorul va cunoaşte această cumplită
suferinţă la pierderea fiicei sale în anul 1907.

Reprezentant de seamă al simfonismului austro-german de la finele secolului al

XIX-lea, Mahler surprinde fidel caleidoscopul vieţii muzicale din ţara în care a
activat. Diversitatea sa stilistică, mergând până la unele alăturări de formule
diferite ca profil stilistic, a slăbit coerenţa operelor şi forţa mesajului său.
Renunţă la simetria severă clasică, la contururile formelor tradiţionale,
capricioasele fluctuaţii romantice fiind subordonate propriei gândiri
componistice, la baza căreia stă variaţiunea continuă a materialului tematic.
Melodica sa pasionată, care zugrăveşte sincer frământarea sufletească,

6
armonia cromatică, ca şi suprapunerile polifonice aspre, ţesăturile timbrale
disonante, ce premerg expresionismul, fac din creaţia sa un reprezentant de
seamă al simfonismului romantic german de la finele veacului al XIX-lea.

Caracteristica creației
Marele compozitor austriac G. Mahler a spus că pentru el „a scrie o simfonie înseamnă a construi
o lume nouă prin toate mijloacele tehnologiei disponibile. Toată viața mea am compus muzică
despre un singur lucru: cum pot fi fericit dacă în altă parte suferă o altă ființă ". Cu un astfel de
maximism etic, „construind lumea” în muzică, realizarea unui întreg armonios devine cea mai
dificilă problemă, abia rezolvabilă. Mahler, în esență, completează tradiția simfonismului clasic-
romantic filosofic (L. Beethoven - F. Schubert - I. Brahms - P. Tchaikovsky - A. Bruckner), care
încearcă să răspundă la eternele întrebări ale ființei, pentru a determina locul omului în lume.

La sfârșitul secolului, înțelegerea individualității umane ca cea mai mare valoare și „recipient” a
întregului univers a cunoscut o criză deosebit de profundă. Mahler îl simți cu asiduitate; și
oricare dintre simfoniile sale este o încercare titanică de a găsi armonie, un proces intens și de
fiecare dată un proces unic de căutare a adevărului. Căutările creative ale lui Mahler au condus la
încălcarea ideilor consacrate despre frumos, până la aparenta lipsă de formă, incoerență,
eclecticism; compozitorul și-a construit concepțiile monumentale ca și cum ar fi din cele mai
diverse „fragmente” ale unei lumi dezintegrate. Această căutare a fost cheia pentru păstrarea
purității spiritului uman într-una dintre cele mai dificile epoci din istorie. "Sunt un muzician care
rătăcește noaptea pustie a meșteșugurilor muzicale moderne, fără o stea călăuzitoare și este în
pericol să se îndoiască de orice sau să se rătăcească", a scris Mahler.

Mahler s-a născut într-o familie evreiască săracă din Cehia. Abilitățile sale muzicale au apărut
devreme (la 10 ani a dat primul său concert public ca pianist). La vârsta de cincisprezece ani,
Mahler a intrat în Conservatorul din Viena, a luat lecții de compoziție de la cel mai mare
simfonist austriac Bruckner, apoi a urmat cursuri de istorie și filozofie la Universitatea din
Viena. Curând au apărut primele lucrări: opere, schițe orchestrale și muzică de cameră. De la
vârsta de 20 de ani, viața lui Mahler a fost legată indispensabil de activitatea dirijorală .la
început lucrează în teatrele operele orașelor mici, dar în curând – în cele mai mari centre
muzicale din Europa: Praga (1885), Leipzig (1886-88), Budapesta (1888-91), Hamburg (1891-
97). Dirijatul, este domeniul căreia Mahler s-a dedicat cu nu mai puțin entuziasm decât
compoziției, i-a consumat aproape tot timpul. Compozitorul lucra asupra opusurilor mari vara,
atunci când era liber de îndatoririle teatrale. Foarte des ideea unei simfonii apărea dintr-o
melodie. Mahler este autorul mai multor cicluri vocale, dintre care primul este „Cântecele calfei
călătoare”, scris în propriile sale cuvinte, amintește de F. Schubert, bucuria sa strălucitoare de
comunicare cu natura și durerea unui rătăcitor singur ce suferă. Din aceste cântece a apărut Prima

7
sa Simfonie (1888), în care puritatea curată este întunecată de tragedia grotescă a vieții; calea de
a depăși întunericul constă în restabilirea unitatății cu natura.

În următoarele simfonii, compozitorului îi este greu să se mențină în cadrul ciclului clasic cu

patru mișcări, și el îl extinde adică depășeșete strucutura tradițională, iar ca „purtător al ideii
muzicale” atrage cuvântul poetic (F. Klopstock, F. Nietzsche). A doua, a treia și a patra simfonie
sunt asociate cu ciclul pieselor „Cornul magic al băiatului”. A doua Simfonie, a cărei început
Mahler a spus că aici „înmormântează eroul primei Simfonii”, se încheie cu afirmarea ideii
religioase a învierii. În a treia simfonie, regăsește calea de ieșire în familiarizarea cu viața eternă
a naturii, înțeleasă ca o creație spontană și cosmică a forțelor vitale. „Sunt întotdeauna foarte
jignit de faptul că majoritatea oamenilor, vorbind despre„ natură ”, se gândesc întotdeauna la
flori, păsări, parfumuri de pădure etc. Nimeni nu cunoaște Dumnezeul lui Dionisos, marele Pan”.

În 1897, Mahler a devenit dirijor principal al Operei de la Curte din Viena, unde 10 ani de muncă
au marcat o eră în istoria operei; în persoana lui Mahler s-au combinat un genial muzician-dirijor
și un regizor - regizorul spectacolului. „Pentru mine cea mai mare fericire nu este că am atins o
poziție strălucitoare, ci că mi-am găsit acum patria.” Printre succesele creative ale lui Mahler-
regizor - opere de R. Wagner, K. V. Gluck, W. A. Mozart, L. Beethoven, B. Smetana, P.
Tchaikovsky ("Dama de Pică", "Eugene Onegin", "Iolanta") ... În general, Ceaikovski (la fel ca
Dostoievski) i-a fost apropiat de temperamentul nervos-impulsiv, exploziv al compozitorului
austriac. Mahler a fost, de asemenea, cel mai mare dirijor și compozitor simfonist, având turnee
în diferite țări (a vizitat Rusia de trei ori). Simfoniile create la Viena au marcat o nouă etapă în
creația sa. Al patrulea, în care lumea este văzută prin ochii copiilor, i-a surprins pe ascultători cu
un echilibru anterior necaracteristic, aspect stilizat, neoclasic și, se părea, idila tulbure a muzicii.
Dar această idilă este imaginară: textul cântecului, care stă la baza simfoniei, dezvăluie sensul
întregii opere - acestea sunt doar visele unui copil despre viața din paradis; iar printre melodiile
din spiritul lui Haydn și Mozart, sună ceva disonant rupt.

În următoarele trei simfonii (în care Mahler nu folosește texte poetice), culoarea este în general
umbrită - mai ales în a șasea, care a primit titlul „Tragic”. Sursa de bază a acestor simfonii a
servit ciclul vocal „Cântecele copiilor morți” (pe textul lui F. Rückert). În această etapă a
creativității, compozitorul pare să nu mai poată găsi o soluție la contradicțiile din viața însăși, în
natură sau religie, el o vede în armonia artei clasice (finalul celei de-a cincea și a șaptea simfonii
sunt scrise în stilul clasicilor din secolul al XVIII-lea și contrastează brusc cu părțile anterioare).

Ultimii ani ai vieții sale (1907-11) Mahler i-a petrecut în America (deja grav bolnav, a revenit în
Europa pentru tratament). Fără compromisuri în lupta împotriva rutinei la Opera de la Viena a

8
complicat poziția lui Mahler, ducând la persecuții reale. El a acceptat o invitație la postul de
dirijor al Operei Metropolitane (New York) și a devenit curând dirijor al Orchestrei Filarmonice
din New York.

În lucrările acestor ani, gândul la moarte este combinat cu o sete pătimașă pentru a surprinde
toată frumusețea pământească. În a opta simfonie - „o simfonie pentru o mie de participanți”
(orchestra extinsă, 3 coruri, soliști) - Mahler a încercat în felul său să pună în aplicare ideea celei
de-a noua Simfonie a lui Beethoven: realizarea bucuriei în unitatea universală. „Imaginează-ți că
universul începe să sune și să sune. Nu mai sunt voci umane care cântă, ci soarele și planetele
învolburate ”, a scris compozitorul. Scena finală din „Faust” de Goethe este folosită în simfonie.
Ca și finalul simfoniei lui Beethoven, această scenă este apoteoza afirmării, realizarea idealului
absolut în arta clasică. Pentru Mahler, la fel ca pentru Goethe, idealul cel mai înalt, pe deplin
realizabil doar într-o viață inefabilă, este „veșnic feminin, ceva care, potrivit compozitorului, ne
atrage cu putere mistică, că fiecare creație cu o siguranță necondiționată se simte ca centrul
ființei sale. " Înrudirea spirituală cu Goethe a fost simțită constant de Mahler.

De-a lungul carierei lui Mahler, ciclul cântecelor și al simfoniile au mers mână în mână și s-au
contopit în cele din urmă în Simfonia-cantată Liedul Pământului (1908), în care abordează o
temă eternă a vieții și a morții, Mahler a apelat de această dată la poezia chineză din secolul al
VIII-lea. Sclipiri expresive de dramă, versuri transparente (asemănătoare cu cele mai fine picturi
chinezești) și - dizolvare liniștită, retragere în eternitate, ascultare reverentă a tăcerii, așteptare -
acestea sunt caracteristicile stilului târziu Mahler. Cea de-a noua și neterminată a zecea Simfonie
a devenit „epilogul” întregii creativități, adio.

Încheind secolul romantismului, Mahler s-a dovedit a fi înaintașul multor fenomene din muzica
secolului nostru. Agravarea emoțiilor, dorința manifestării lor extreme va fi ridicată de
expresioniști - A. Schoenberg și A. Berg. Simfoniile lui A. Honegger și operele lui B. Britten
poartă amprenta muzicii lui Mahler. El a avut o influență deosebit de puternică asupra lui D.
Șostakovici. Sinceritatea extremă, compasiunea profundă pentru fiecare persoană, amploarea
gândirii îl fac pe Mahler foarte, aproape de timpul nostru tensionat, exploziv.

Symphony No. 1 (D-dur) 1888- 20.11.1889 Titan

Componența orchestrei: 4 flaute, 2 flaute-piccolo, 4 oboi, corn englez 3 clarinete, bass-clarinet,

clarinet-piccolo, 3 fagot, contrafagot, 7 corn, 4 trompete, 3 tromboane, tuba, timpane,
треугольник, тарелки, большой барабан, тамтам, corzile.

9
Lucrul asupra primei simfonie a început în 1884, cam în același timp cu primul
ciclu vocal, Songs of the Wandering Uprentice. Titlul era autobiografic: rătăcind prin scenele de
operă provinciale ca dirijor, compozitorul se considera încă un ucenic în arta muzicii. Conținutul
ciclului, care povestește despre dragoste nefericită, dureroasă, a fost și autobiografic. "Ieri am
ajuns aici ... De îndată ce am pășit pe trotuarul Kassel, am fost furat de aceeași vraja groaznică și
nu știu cum să-mi refac echilibrul interior. Am întâlnit-o din nou. Este la fel de misterioasă ca
întotdeauna. Nu pot spune decât: Doamne, ajută-mă! " - îi scrie unui prieten.

Acest ciclu a devenit baza simfoniei: toată prima parte a acestuia este în esență o dezvoltare,
cântarea celei de-a doua piese, „Soarele a răsărit deasupra pământului”; al patrulea și ultimul,
„Blue Eyes” - sună în partea lentă. Cu toate acestea, au trecut aproape patru ani de la ideea
simfoniei până la punerea ei în aplicare: Mahler a fost supra încărcat cu îndatoririle de dirijor. De
la Kassel a plecat la Praga, unde condițiile creative erau mult mai bune. Ulterior s-a mutat la
Leipzig ca al doilea dirijor al teatrului, al cărui prim dirijor a fost celebrul A. Nikisch. Abia în
ianuarie 1888 i-a cerut în cele din urmă directorului teatrului din Leipzig un concediu de șase
săptămâni. În aceste luni și jumătate a terminat prima sa lucrare simfonică. În martie 1888, a
raportat unuia dintre prietenii săi: "Lucrul meu este gata ... Este atât de neobișnuit - ca și cum un
șuvoi de munte ar fi scurs din mine!

În Prima Simfonie, compozitorul încă este foarte tânăr, pentru prima dată, pune întrebări despre
esența ființei, despre sensul vieții. Conținutul său este gândurile și sentimentele, suferința și lupta
eroului, în care autorul însuși este clar ghicit. În muzică - entuziasm tânăr, uneori încă naiv,
admirație entuziastă pentru natură și primele dezamăgiri crude și lupta aspră a eroului matur,
încrederea sa fermă în victorie.

Premiera mondială a simfoniei a avut loc la 20 noiembrie 1889 la Budapesta, sub conducerea
autorului. Inițial, compozitorul a dat simfoniei subtitlul „Titan”, împrumutat din romanul lui
Jean-Paul, prin care a dorit să sublinieze legătura spirituală a eroului său cu eroul scriitorului -
conducătorul gândurilor mai multor generații ale publicului german cititor. Cu toate acestea,
după spectacolele de la Hamburg și Weimar (iunie 1894), asigurându-se în sfârșit că ascultătorii
nu numai că nu au prins această conexiune, ci și „s-au găsit pe piesa greșită”, a eliminat
subtitrarea și nu a revenit niciodată la ea.

Muzică

10
Prima mișcare începe cu o introducere lentă, ca și cum ar ieși din tăcere. Pe fundalul celor
mai ușoare armonici cu coarde, apar motive separate: apeluri de pădure de lemn, vânătoare de
trompete și coarne franceze. Urletul latent al timpanilor însoțește mișcarea lentă de târâre care
apare în bascul cu coarde. Creșterea sonorității duce la începutul unei sonate allegro, o melodie
simplă fără pretenții, ușoară și veselă - melodia melodiei „Soarele a răsărit peste pământ”.
Conține atât teme principale, cât și secundare, nu opuse, dar continuându-se unele pe altele. Este
o sărbătoare fără artă și naivă a bucuriei vieții. Piesa se repetă de două ori (de fapt, sună cele
două versete ale sale), închizând expunerea. Dezvoltarea aduce o stare de spirit diferită. Apar
intonații anxioase, tensionate, anticipând muzica următoarelor părți. Ca și cum eroul, un tânăr
care încă nu cunoaște viața deloc, s-ar fi gândit pentru prima dată: este atât de frumos și de
tulbure? Dar aceasta este doar o scurtă reflecție. Repriza piesei sună ca un imn solemn.

A doua parte a simfoniei este o imagine de gen - scene din viața populară. Se bazează pe
dansul popular austriac Landler, predecesorul valsului. Episoade extreme - landler-ul este
zgârcit, ușor nepoliticos, bazat pe puterea spontană, infecțioasă a ritmului. În melodia sa de
neclintit, interpretată de un cor de instrumente din lemn, este ghicit conturul temei principale a
primei mișcări. Șirurile sunt atașate de cele din lemn, sunetul devine din ce în ce mai puternic,
umplut cu forță elementară. Secțiunea din mijloc este un teren cu un plan complet diferit.
Melodia sa este flexibilă, grațioasă, foarte expresivă, trecând neîncetat de la un instrument la
altul cu un transparent general, parcă desenat, orchestrarea, creează o imagine moale, grațioasă.

A treia mișcare marchează o pauză bruscă în dezvoltarea vizuală și muzicală. Dacă până
acum predominau teme strălucitoare, vesele, atunci pentru prima dată măștile sunt sfărâmate.
Potrivit compozitorului, a treia mișcare ar trebui să fie „o ironie sfâșietoare, tragică ... Aceasta
este vocea unui rănit până la adâncuri și a unui suflet devastat”. Mahler a folosit aici imagini cu
cele mai populare printuri populare. Animalele îngroapă vânătorul. Participanții la procesiunea
funerară încearcă să-și exprime marea întristare cu toată aparența. Dar apoi unul, apoi celălalt
scapă de sentimentele autentice. Începutul părții sună foarte „serios”. Pe fundalul sunetelor
măsurate ale timpanilor într-un timbru neobișnuit al unui registru foarte ridicat al contrabasului
cu o mută, are loc tema jale a marșului funerar - o variantă a cunoscutului canon comic „Fratele
Martin”. Contrabasul este unit în imitația canonică a unui fagot, apoi un violoncel cu mut, apoi
un tuba. Dar, dintr-o dată, peste acest pas măsurat, un oboi intră cu un ton scăpător, săritor, în
care este ghicit conturul temei primei mișcări - ca și cum s-ar întoarce în interior. Un pic mai
mult, și intonațiile exagerate expresive ale melodiilor țigănești cu glisanduri cu coarde accentuate
și note de grație din lemn curg în mișcarea jalnică a marșului funerar, împingând temporar
procesiunea pe fundal. Și apoi muzica lui „curge” din nou, completând scena. Episodul central al
mișcării este o opoziție accentuată față de început, o imagine tristă și gânditoare. Cu ce trăiește

11
eroul simfoniei. Nu este de mirare că aici Mahler a apelat din nou la ciclul vocal, împrumutând
melodia ultimei sale melodii - „Blue Eyes, Radiant Eyes”. Sună pe fundalul unui însoțitor
măsurat lullaby, ca întotdeauna cu Mahler, trecând de la instrument la instrument, accentuând
expresivitatea melodiei prin schimbarea timbrelor. Această juxtapunere ajută la înțelegerea și
mai profundă a ironiei amare a grotescului. Și din nou procesiunea funerară caricatură se
întoarce, completând forma complexă în trei părți.

Finalul care urmează după a treia parte fără întrerupere sună ca o explozie de disperare.
Fanfare aspre ale tromboanelor și trâmbițelor, urletul timpanilor, fraze scurte convulsive... Pasaje
se rostogolesc peste ascultător ca valurile unei mări înfiorătoare. Finalul este grandios. Este
partea principală a simfoniei, ocupând aproape jumătate din întreaga compoziție, centrul
semantic al ciclului. Aici se desfășoară o bătălie teribilă, aici eroul apare mai întâi ca un luptător
matur, puternic, autentic care trece prin toate încercările. Se caracterizează prin tema aspră și
hotărâtă a depozitului de marș (partea principală a sonate allegro), care apare după introducerea
furtunoasă și neliniștită în sunetul complet al orchestrei. Înlocuind-o după o dezvoltare
îndelungată, atingând un punct culminant enorm, melodia de viori și celuloză intră, plină de
farmec, moliciune fermecătoare, pătrundând profund în versurile sale sublime. Ea, cum ar fi fost,
simbolizează acel ideal strălucitor în numele căruia se poartă o luptă disperată. Patosul liric al
părții laterale întrerupe dezvoltarea. Confuzie din nou, tensiune inumană de forțe. Temele
părților precedente ale simfoniei trec înaintea ascultătorului, amintind de trecut. Dar acum tema
eroică al finalului începe să se concentreze treptat, câștigând din ce în ce mai multă putere, ca și
cum ar pompa energie înainte de o aruncare decisivă pentru a câștiga. Și ea câștigă. Codul
simfonic sună ca o apoteoză jubilantă și solemnă a tinereții, a vieții, a fericirii.

Ideea celei de-a doua Simfonii datează din 1887 , este direct legată de Prima
Simfonie. Timp de aproximativ șapte ani, compozitorul a lucrat la o lucrare grandioasă. A reușit
să schimbe mai multe locuri de muncă - a fost dirijor al operei din Leipzig, director al Operei
Regale din Budapesta, apoi s-a mutat la Hamburg, unde a devenit și dirijor al operei. De-a lungul
anilor, au apărut melodii pe textele colecției lui Arnim și Brentano „Cornul miraculos al
băiatului”, în care personajul melodismului lui Mahler, particular și expresiv, s-a cristalizat.

În corespondența sa, compozitorul a vorbit în detaliu despre ideea unei compoziții atât de
îndrăgite: „Am numit prima mișcare„ Tryzna ”... în ea îngropam eroul simfoniei mele D ... În
același timp, această parte este o mare întrebare: de ce ai trăit? De ce ai suferit? Este într-adevăr
toate acestea - doar o glumă groaznică? ... În a cărei viață s-a auzit acest apel cel puțin o dată, el

12
trebuie să dea un răspuns; și dau acest răspuns în ultima parte ... A doua parte este o amintire! O
rază de soare, pură și senină, din viața eroului meu.

Probabil vi s-a întâmplat acest lucru: ați înmormântat o persoană dragă și apoi, probabil, la
întoarcere, apare brusc o imagine cu un moment trecut de fericire; O amintire neclintită îți
pătrunde în suflet ca o rază de soare - și uiți aproape ce s-a întâmplat recent. Aceasta este a doua
parte. Dacă mai târziu vă treziți din acest vis trist și trebuie să vă întoarceți la agitația vieții,
atunci vi se poate întâmpla cu ușurință faptul că această agitație veșnic mobilă, mereu neliniștită,
întotdeauna de neînțeles va deveni groaznică, aflarea într-o sală de bal luminoasă după care te
îndepărtezi la o asemenea distanță încât muzica nu se mai aude. Atunci viața devine pentru tine
un vis teribil, din care te poți trezi brusc cu un strigăt de dezgust. Aceasta este a treia parte! Ceea
ce urmează este clar pentru tine! "

După ce a ridicat problema vieții umane și a morții, a semnificației vieții umane și a valorii sale,
Mahler a ajuns la o întruchipare programatică foarte specifică, în esență, a conținutului, deși nu a
publicat niciodată programele simfoniei. Doar textele episoadelor vocale incluse în simfonie ar
putea explica ascultătorilor sensibili calea percepției programatice a muzicii.

Într-una din scrisorile lui Mahler există următoarea afirmație: „Dacă mă gândesc la un tablou
mare simfonic, vine întotdeauna un moment în care trebuie să atrag Cuvântul ca purtător al ideii
mele muzicale”. Să acordăm atenție: cuvântul nu este ca purtător al sensului, conținutului unei
opere, nu ca purtător al unui program, ci exclusiv ca purtător al unei idei muzicale, adică cel mai
puternic mijloc expresiv printre alte mijloace expresive folosite de compozitor. În a patra mișcare
a celei de-a doua Simfonii, pentru prima dată în opera lui Mahler a sosit un astfel de moment.
Această parte este o melodie a textului din colecțiea lui Arnim și Brentano „Cornul minunat al
băiatului”:

Mult timp, Mahler nu a putut găsi poezii care să reflecte ideea celei de-a cincea mișcări, finalul
simfoniei. El a compus însuși mai multe strofe și a continuat să caute, citind mulți poeți. În
mijlocul lucrului asupra la simfonie, a venit vestea morții unuia dintre cei mai mari dirijori ai
vremii, Hans von Bülow. Vestea tristă a produs o impresie uriașă asupra compozitorului. La
înmormântarea solemnă, printre altele, a fost interpretat un cor pe versurile remarcabilului poet
german din secolul al XVII-lea Friedrich Klopstock „Te vei ridica din nou, da, te vei ridica din
nou după un somn scurt”. Mahler era șocat: se auzeau liniile pe care le căutase. Acestea uu
format axa finalului. Din aceste linii, simfonia a devenit cunoscută sub numele de Simfonia
Învierii. Pentru prima dată, Mahler a manifestat interesul profund pentru ideea creștină. Ciclul

13
simfonic uriaș a fost finalizat pe 28 decembrie 1894. Și abia un an mai târziu, pe 13 decembrie
1895, premiera sa a avut loc la Berlin, sub conducerea autorului.

Muzică

Prima mișcare reprezintă un tablou simfonic grandios. Pe fundalul zgomotului amenințător al

basului corzilor, apare tema principală cu un caracter funebru, inițial sună la viori și viole, apoi
treptat se interpretează de toată orchestra. Temă secundară - simplă și calmă, sună ca o melodie
ce izvorăște din suflet fiind interpretată de instrumentele de lemn. Este percepută ca o odihnă
binevenită pe o cale dificilă și periculoasă apoi este înlocuită din nou de o sonoritate dramatică
intensă.

A doua parte aduce un contrast ușor. Melodia are un caracter grațios sună ușor, grațioase și
puțin vicleană la viori. Are într-adevăr o „rază de soare” care a luminat odată viața eroului, cu
zâmbetul lui lipsit de griji. Prima temă este înlocuită cu a doua, similară cu caracter. Întreaga
dezvoltare muzicală se bazează pe alternanța lor în formă, preferată pentru piesele de mijloc ale
lui Mahler - dublu în trei părți cu modificări de variantă.

A treia parte este, de asemenea, un landler, dar cu un plan complet diferit. Acesta este propriul
său mobil figurat perpetuum - un aranjament orchestral al unei melodii din colecția The
Wonderful Horn of a Boy, pe care Mahler o completase cu puțin timp înainte. Cântecul, numit
„Predica lui Antonie din Padova la Pești”, povestește cum Sfântul Antonie a predicat peștilor,
învățându-i să-și iubească aproapele. Dar, după ce am ascultat cu plăcere predica, peștii au
continuat să devoreze unii pe alții ca înainte. Plasarea unui aranjament orchestral al unei astfel de
melodii ca parte a unei simfonii dedicate rezolvării întrebării sensului și valorii vieții are cu
siguranță un sens profund tragic. Din fericire, aceasta nu este încă concluzia finală, ci doar unul
dintre pașii pe care se mișcă gândul autorului. Întreaga parte, care joacă rolul unui scherzo, se
bazează pe o mișcare continuă cu alunecare a șaisprezecelea, în care vioile, clarinetele, flautele
ies în prim-plan și, uneori, toate instrumentele se îmbină în aceeași mișcare continuă.

În partea a patra, acțiunea pare să se oprească. Imaginile care se derulează continuu sunt
înlocuite de meditație profundă. În loc de o mișcare uniformă continuă, există un contor de
respirație lent, flexibil, o melodie calmă care se transformă din fraze scurte într-un cânt lung
lung. Această parte scurtă începe sever - cu o temă corală ascetică în sunetul instrumentelor din
aramă și joase. Dar odată cu introducerea vocii, totul se schimbă. Textura orchestrală este
transparentă - doar șirurile și mișcările separate ale celor două trâmbițe însoțesc vocea solistului,
iar oboele îi cântă ușor. Orchestrarea se schimbă, dar rămâne transparentă, ca și cum muzica în

14
sine ascultă cele mai interioare. Aici, în cuvintele aparent neînsuflețite, naive ale unei melodii
populare, sună întrebarea dureroasă: „De ce ai trăit? Are toate acestea vreo valoare? " Această
întrebare este pusă foarte amar, foarte perplex după tragicul grotesc al părții precedente. Și atunci
compozitorul dă în sfârșit un răspuns.

Finalul începe cu cea mai intensă, frenetică orchestră fortissimo tutti. Deodată, sonoritatea este
înlăturată. După liniște, ca și cum ar fi obișnuiți să sunați cu instrumente individuale, coarnele
franceze vin cu o temă de fanfară. Aceasta este „o voce care plânge în pustie” (remarcă de însuși
compozitorul). Apare următoarea temă a finalului - piesa Dies irae, pe care am auzit-o deja în
prima parte. Și apoi, pe fundalul viorelor secrete, pasajele curgătoare ale instrumentelor din lemn
par să transmită durerea unui suflet uman neliniștit. Tema nou introdusă Dies irae marchează
începutul marii secțiuni centrale a finalei - o dezvoltare în care există o luptă teribilă, căutarea
unui răspuns. Și a fost găsit. Pentru ultima oară într-un sunet luminat, însoțit de aniversări vesele,
apare „o voce care plânge în pustie”, iar după ea soliștii și corul sună un imn solemn versurilor
din oda lui Klopstock „Te vei ridica din nou”, captivant și uimitor în măreția sa.

A opta simfonie - cea mai monumentală dintre operele lui Mahler - a

fost creată într-un timp neobișnuit de scurt: în doar opt săptămâni în vara anului 1906. După
sfârșitul sezonului teatral, compozitorul, care a fost directorul Teatrului Regal din Viena, s-a dus
ca întotdeauna cu familia sa la Mayernig, orașul de resort, unde avea o casă. Acolo s-a dedicat
compunerii muzicii.

A opta simfonie a întruchipat cele mai îndrăznețe dintre toate desenele grandioase ale lui Mahler.
Această lucrare urma să devină o oda maiestuoasă pentru a iubi pentru pământ, pentru viață,
pentru om - un analog al celebrei a noua Simfonii a lui Beethoven cu finalul său „Odă spre
bucurie”. Ideea filosofică și etică a compoziției impunea un apel la cuvânt, de data aceasta nu
numai în punctele cheie. În prima parte, Mahler a folosit cuvintele cântării catolice „Vino, Duh
care dă viață”. A doua parte este scrisă pe textul scenei finale din „Faust” a lui Goethe. Astfel,
noua simfonie, deși avea o astfel de definiție de gen, avea un caracter oratoric pronunțat.

Opera principală a celui mai mare poet-filozof german a atras mult timp compozitorii. În muzică,
el a fost întruchipat în diferite moduri. Specificul artei sunetelor nu a permis să transmită întreaga
sa diversitate și fiecare dintre cei mai mari muzicieni a găsit în ea ceva propriu, apropiat și
interesant, care a devenit baza unei piese de muzică. Gounod a fost atras de complotul primei
părți a tragediei - povestea de dragoste a lui Faust și Marguerite. Berlioz este întruchiparea
nemulțumirii, o minte critică întrebătoare. Liszt întruchipa lumea interioară a lui Faust -

15
îndoielile sale, sufletul său neliniștit; Mefistofele pentru el este ca partea greșită a lui Faust, una
dintre laturile personalității sale. Atât Schumann, cât și Wagner au abordat tragedia lui Goethe.

Mahler a fost atras în special de scena finală din „Faust”, care este foarte complexă, profundă din
punct de vedere filosofic, interpretată în diferite moduri de diverși cercetători ai operei marelui
poet german.

Aceste linii l-au inspirat pe Mahler, care a văzut în dragoste o forță activă, activă, căutând
neobosit pentru ideal. Acest ideal în tragedia lui Goethe este simbolizat prin „eternitatea
feminină”:

Versurile finale ale tragediei au fost rezultatul simfoniei. Toată dezvoltarea muzicală se
străduiește pentru un ideal umanist, iar „spiritul dătător de viață” al primei mișcări și „sămânța
iubirii” a celei de-a doua sunt simboluri ale aceluiași început, neliniștite, creative, care se
străduiesc neîncetat în sus.

Lucrări serioase au fost făcute la textul primei părți. A supraviețuit o scrisoare de la Mahler către
un prieten, în care compozitorul a cerut să traducă strofe individuale și să clarifice stresul din
imnul latin către Duhul Sfânt, deoarece nu a avut încredere în acuratețea colecției bisericești pe
care a folosit-o.

Planul grandios a necesitat mijloacele de implementare adecvate. Nu degeaba, titlul atrăgător al

Simfoniei a mii de participanți a fost fixat pentru cea de-a opta, pe care compozitorul însuși a
fost indignat, de vreme ce a considerat-o publicitate. Cu toate acestea, interpreții folosiți de el au
dat pe deplin acest drept: o orchestră uriașă, masele corale puternice, opt soliști - acest lucru nu
s-a întâmplat niciodată în simfonie. Compozitorul a înțeles că a creat ceva excepțional. "Acesta
este cel mai semnificativ lucru pe care l-am scris până acum", a informat Willem Mengelberg. -
Eseul este atât de particular în ceea ce privește conținutul și forma, încât este imposibil să se
spună despre asta într-o scrisoare. Imaginează-ți că universul începe să sune și să sune. Nu mai
sunt voci umane care cântă, ci soarele și planetele vârtejitoare ”.

Premiera a avut loc la Munchen, pe 12 septembrie 1910, sub conducerea autorului și a

reprezentat triumful acestuia. Pentru prima dată nu a existat o critică de neînțeles, public înfocat,
sceptic și batjocoritor. Planul grandios a capturat pe toată lumea. În cele din urmă, a câștigat

16
creativitatea, care combină măreția ideii, simplitatea limbajului muzical, bogăția și bogăția
sunetului, varietatea și expresivitatea mijloacelor.

Muzică

Caracterul primei mișcări este imnul solemn, sublim, imn. Conține tragedie, putere și afirmare.
Tema muzicală cu care începe simfonia este clară și concisă. Aceasta este o teză care va fi
dezvoltată, dovedită și aprobată în continuare. Reamintește tema fugii lui Bach și împreună -
tema profesorului preferat al lui Mahler, Anton Bruckner, cu religiozitatea sa profundă și
structura sublimă a sufletului. Tema suferă o dezvoltare polifonică: compozitorul arată o mare
măiestrie în domeniul contrapunctului. Întreaga mișcare - o frescă corală monumentală - este un
prolog al mișcării principale, a 2-a, scrisă în versuri de Goethe. Tema sa principală este imnul
catolic „Veniți, O duh viețuitor”, sublim, plin de lumină, armonie și armonie. Piesa centrală a
piesei este o fugă dublă maiestuoasă. Partea a 2-a începe cu o introducere lentă care schițează
peisajul scenei finale a lui Faust. Muzica este aspră, austeră și, în același timp, parcă plină de aer.
Sunetul lung și tremurător al viorilor pizzicato pe coardele joase, melodia înfiorătoare în registrul
superior al lemnului - foarte liniștit, cu pauze bruște de fortissimo de sunete individuale. Se
creează senzația de spații deschise, înălțime. Extinzându-se treptat, introducerea duce la sunetul
corului. Corul principal, ușor în urmă, este însoțit invariabil de al doilea - un ecou. Mai multe
etape duc la glorificarea Fecioarei. Treptat mai solemne, intonații jubilante. Muzica sublimă și
demnă vine la bucuria fără margini de a cânta „feminitatea eternă”.

Anul 1907 reprezintă un moment de cotitură pentru Mahler. În primăvară, a trebuit să părăsească
postul de director al Teatrului Regal din Viena, pe care l-a deținut timp de zece ani: a aflat despre
boala sa gravă - inima lui era într-o asemenea stare încât orice activitate fizică a devenit
periculoasă. Curând Mahler a acceptat o ofertă profitabilă din punct de vedere financiar - să
devină directorul Metropolitan Opera din New York.

Un șoc și mai profund a fost moartea fiicei sale. În acest moment a pus mâna pe o colecție de
poezie antică „flaut chinezesc” tradusă de Hans Betge. În vechile versuri rafinate, compozitorul a
găsit ceea ce i-a devenit cel mai apropiat în ultimele zile dificile: „... o armonie excepțional de
subtilă a peisajului de toamnă și de iarnă, imbufnată de tristețe și - bătrânețe umană, apus și -
moartea unei persoane" (și .Barșova).

„Flautul chinezesc” l-a inspirat pe compozitor la una dintre cele mai mari creații ale sale -
simfonia vocală „Cântecul Pământului”, care a devenit mărturisirea tragică a artistului. În vara
anului 1907, după ce s-a stabilit în Tirol, în orașul din stațiunea Schluderbach, Mahler a selectat
poezii pentru părți ale ciclului, a schițat primele schițe. Vara următoare, 1908, compozitorul a
continuat să lucreze la o formă în continuă extindere - a conectat poezii individuale cu muzică, a

17
schițat interludii și a ajuns din ce în ce mai încrezător la concluzia că este vorba despre o
simfonie care se crea. În toamna anului 1908, Mahler i-a scris lui Bruno Walter: „Nu știu încă
cum va fi posibil să denumim totul în ansamblu. Soarta mi-a oferit o perioadă minunată; în
opinia mea, acesta este cel mai personal dintre tot ce am scris până acum ".

Cercetătorii definesc genul acestei lucrări în moduri diferite. Unii consideră că este un ciclu de
cântece orchestrale, alții ca un fel de gen intermediar. Cu toate acestea, însuși compozitorul a
definit „Cântarea Pământului” ca „o simfonie în cântece” și, potrivit lui Bruno Walter, doar o
teamă superstițioasă a numărului 9, care a devenit fatală pentru Beethoven și Bruckner, a
împiedicat-o să-i ofere cel de-al nouălea număr.

Faptul că „Cântarea Pământului” este tocmai o simfonie este dovedit de problemele compoziției,
strâns legate de lucrarea simfonică anterioară a lui Mahler. Doar întrebările care anterior îl
îngrijorau pe compozitor într-un sens filosofic - viața și moartea, sensul ființei - au devenit acum
înspăimântătoare, inevitabil relevante pentru el (același lucru se va întâmpla câteva decenii mai
târziu cu un alt mare simfonist, în mare parte adept al lui Mahler - Șostakovici în a paisprezecea
Simfonie !). Și însăși structura „Cântecului” este similară cu structura celor de-a doua, a cincea, a
șaptea și, în special, a treia simfonii. Prima mișcare turbulentă, care joacă rolul unei sonate
allegro, este urmată de una lentă, apoi un grup de trei scherzo și un final similar cu finala
Simfoniei a treia. Interpreții Cântecului Pământului sunt, de asemenea, pur simfonici - o
orchestră mare cu o compoziție triplă (parțial - cvadruplă).

Compoziția se bazează pe traduceri gratuite ale poetului german de poezii ale poeților chinezi din
secolele VIII și IX. Revenind la texte aparent exotice, Mahler a creat o piesă profund modernă,
una dintre cele mai expresive partituri din lume.

Prima reprezentație a „Cântecului pământului” a avut loc după moartea compozitorului, pe 20

noiembrie 1911 la Munchen, sub conducerea lui Bruno Walter.

Prima parte - „Cântec de băut despre întristările pământului” pe versetele lui Li Bo - este
dedicată fragilității și trecerii existenței umane. Partea se deschide cu fanfară ascuțită. Unul are
impresia că vălul a fost rupt brusc, iar ascultătorii au fost martorii acțiunii care se întâmplă în
spatele ei de mult timp. Vocile din viori și din lemn de lemn precede introducerea vocii:

18
Melodia este agitată. Adesea este întrerupt de pauze, în timpul cărora sună teme la fel de
expresive ale instrumentelor solo. Părțile lor sunt egale cu vocea și, împletindu-se, creează o
țesătură muzicală expresivă. Prima strofă se încheie cu un refren îndurerat:

Următoarea strofă este și mai intensă, iar a treia atinge un punct culminant tragic. O imagine
ciudată a unei maimuțe urlând la morminte. Cromaticism accentuat și registru ridicat al părții
vocale, pasaje frenetice ale viorilor, exclamații ascuțite de alamă, tremolo de lemn. Și din nou
cuvintele care încheie prima parte sună jalnic:

A doua mișcare - „Singur în toamnă” pe versetele lui Zhang Ji - lentă, „obosită” (definiția lui
Mahler însuși). Viorile cu mutii încep o mișcare monotonă, măsurată. Oboe intră cu o melodie
tristă, clarinetul cântă alături de ea ... Ca și cum ar continua linia instrumentală melodică,
contralto intră, iar viorile au o bandă nesfârșită de opt note. În secțiunea centrală, caracterul
muzicii se schimbă: melodia devine mai agitată, confuză. Dar impulsul se estompează repede.

Partea conține patru strofe poetice și muzicale, fiecare având o structură complexă din două-trei
părți, cu o creștere treptată a stresului emoțional, ajungând în extaz.

Partea a treia - „Despre tinerețe” pe versetele lui Li Bo - deschide secțiunea intermediară a

ciclului. Caracteristicile de stilizare sunt clar vizibile aici. Miniatul grațios seamănă cu un trinket
de porțelan chinezesc. Conținutul său este tradițional pentru arta chineză. Aceasta este o
descriere a unei grădini clasice chineze, cu un iaz în formă de formă ovală, cu o insulă artificială
legată de țărm de un pod cu picioare. Apa din iaz trebuie să fie transparentă, astfel încât podul,
insula, foișorul așezat pe ea și salcii de coastă să fie reflectate în ea. Muzica sună fără griji și
ușoară. Se bazează pe melodii scurte pe scala chineză (pentatonică) non-semitonă. Umorul moale
coexistă cu admirația pentru frumusețea stilizată a unei culturi străine. În episodul din mijloc,
aroma orientală pălește pe fundal, dând loc ritmului dans european. Dar reinterpretarea
returnează imagini orientale convenționale, iar compozitorul, prin mijloace muzicale, trage o
reflecție în apă - „reflectând” melodia originală a flautului din registrul inferior și timbrul
fagotului.

A patra parte - „Pe frumusețe” pe versetele lui Li Bo este un fel de minuet lent. O melodie
stilizată fermecătoare sună în ritmul unui vechi dans european. Contralto își începe povestea.
Melodia, flexibilă și expresivă, este însoțită de o altă - arhaică, continuând impresia de „pictură
pe porțelan” cauzată de partea anterioară. Caracterul muzicii se schimbă brusc dramatic. Sunetul
este redus prin creșterea pasajelor corzilor și a fanfara puternică. Glisandurile continue ale

19
harpelor transmit emoția în creștere. Apare ritmul saltului, un marș frenetic rapid. Muzica primei
secțiuni revine din nou. Acest intermezzo s-a încheiat și el.

Cea de-a cincea mișcare - „Bețivul în primăvară” pe versurile lui Li Bo - este ultima dintre
interludii, monologul tragic al bețivului, adresat păsării (formă de stanță imprecisă, subordonată
structurii versului). Pe fundalul părții orchestrale, ca și cum ar fi umplut cu ciripit de păsări, cu
toate sunetele primăverii - triluri de instrumente din lemn, armonice ușoare ale viorilor, tremurul
lor tremurător, sclipirea harpelor, resturi de melodii - acest monolog este interpretat de un tenor.
Este întreruptă tot timpul, ca și cum o persoană nu își poate stăpâni nici gândurile, nici vorbirea
și respirația. Acesta este centrul ciclului în care predomină scepticismul - frumusețea naturii,
reînnoirea eternă a pământului dau loc la beție, somn. Sensul ei amar este în rândurile:

Finalul - „Adio” (Abschied) - este compus din două poezii de poeți diferiți - „Așteptarea unui
prieten” de Meng Haojan și „Adio unui prieten” de Wang Wei. El marchează o revenire la
principalele imagini ale simfoniei - singurătatea, moartea. Începutul este ca o sonerie funerară.
Recitarea îndoliată a contraltului începe într-o liniște aproape completă. Este însoțită doar de
tonul susținut al violoncelului și de rece, ca și cum ar fi vrăjit, melodia de flaut. Noua strofă
apare, ca și prima, cu același recitativ restrâns. Este întreruptă. Flautul pare să încerce să se
stabilească pe sine și o melodie timidă se uită neputincios. Înainte de ultima, a treia strofă există
un mare preludiu orchestral. Acesta este un marș lent, care mai târziu, după introducerea vocii,
devine fundalul recitării sale. Curentul muzical se dezvoltă după textul și instrumentele soliste
ale orchestrei, ca un flux de conștiință, organizat, totuși, într-o formă armonioasă, aproape de
dubla complexă în trei părți iubită de compozitor. Coda iluminată a finalei este rezultatul
întregului ciclu simfonic. El este în comparație cu o viață umană scurtă cu Eternitatea:

Sunetele devin mai liniștite și mai liniștite, estompează, decolorează într-un incolor, ca un major
C fantomatic. Pentru ultima oară, se cântă o melodie de flaut, simbolizând țara iubită. Ultimele
coarde transparente ale simfoniei sunt abia auzite.

CREATIA SIMFONICA (G. Mahler)

Creatia simf poate fi clasificata dupa 2 criterii:

1. Ceea ce tine de traditionala, predominarea simfonismului romantic si

apartenenta muzicii la etic, liric si dramatic

20
2. Componenta interpretativa a simfoniilor. Aici se divizeaza 2 grupu : 1. Simf
instrumentale (SImf 1, 5,6, 7, 9, 10)si 2. Simf. vocale (inafara de orch e introdus si
vocalisti)

Simf vocale la rindul sau se divizeaza in 2 supgrupuri : vocale si cele corale.

Vocale ca simf cantata, in care se incorporeaza si corul si solisti-vocalisti. Coda
simf nr 2 si in partile medii din simf nr 3 si simf nr 8.

Simfonia vocala mai poate fi numita simf liedurilor. O astfel de simfonie, in

cadrul careia participa solistii-vocalisti plus orch. Asa fel de simfonie este Liedul
pamintului. Ideea aceasta ii vine cind la ascultat pe Schubert. El introduce in
simfonii teme vocale. El introduce si intonatia liedului simfonic.

Avem somfonii monumentale – Simf 8 – (Simfonia celor 1000 interpreti).

2 tipuri de simfonii- ce se bazeaza pe subiect literar; discursul muzical se axeaza pe

legitatile formei camerale.

Mahler l-a citit foarte mult pe Dostoevski. La Mahler apare pentru prima
data notiunea de grotesc. El vorbeste prin ironie + batjocora. El citeste lucrări
filosofice, in special al lui Spinoza, evidențiind ideea panteistă. Dupa Mahler –
omul trebuie sa-si gaseasca refugiul in natura, omul este copilul naturii.

Amprenta tragica la fel o gasim la Mahler. Tragismul ce vine din boala, fiica
lui care a murit. Ficare lurare are un anumit concept.

SIMFONIA NR 1

Initial vrea s-o sdenumeasca Titan (prima versiune), lucrarea lui J. Poll. Mai tirziu,
1888, face a 2-a versiune, cind scoate denumirea de Titan, si o preface intro
simfonie autobiografica. Si anume legatura omului cu natura si sensul este
maturizarea personalitatii. Persista personalitatea romantica, n omul este un
adevarat copil al naturii. Acest fapt este caracteristic pentru intreaga al lui cratie
simfonica. Unirea eroului cu natura.

- Introducerea – laitm cucului – natura

- P15 piu mosso – acelasi laitm al cucului, dar trece si tema naturii.
- P19 – aceeasi intonatie a cucului, cif 4 – TP (violoncel)
- TS – p21 – cif6 (viori)

21
Partea II – Scherzzo – tablou genuistic

- T violoncel – p77
- P103 – trio
Partea III – p123 – mars funebru

Pentru prima data apare notiunea de grotesc, animalele ingroapa vinatorul.

- Animalele danseaza – p145

Partea IV

P151 – partea finala – culminatia simfoniei – reprezina lupta, omul se lupta pentru
a fi fericit.

- T Intr – cif 1. P 151

- P 152 – T luptei (trompeta)
- TP – p161 – acelasi motiv al luptei.
- P168 – tema de legatura.
- TS – p183 – gingasa, lirica.
- T tristetii – p188, = tema sortii, plina de tristete si scirba.
- P197 – imn coral – imnul naturii, el proslaveste natura, se bucura de ea.
- Coda, edisodul 5 – tema sortii – nu atit de dramatica – p224
- P 257 – se incheie cu laitmotivul cucului din I parte.

Simfonia 2 – C-moll

E simfonie grandioasa, practic avem 5 parti. Avem o componenta amplificata a

orchestrei, de 4 ori mai mare. Ideea principala este ironia si anume in aceasta
simfonie avem ingroparea idealului crestin. El introduce aici si cor si cintece (din
Cornul fermecat al baiatului)

I parte – foarte maestoasa, forma de sonata, sunt 2 teme contrastante, reprezinta

conceptul tragic.

- Tema introd – 1 elem – p 11, 2-lea -12

- Tema de leg - p 16
- TS - p 25 cif 7
- P 48 – tema dies irae
22
ParteaII este un refugiu temporar ptr ascultator, de la trairile tragice si triste, sunt
aproape de cintarile lui Schubert

- P74 – tema Lenderului

- Trio – p80 cif 5
Partea III – p 102

- T Intrd – sunt reprez pestii

- P 106 – predica sfintului
Partea IV – reprs un cintec luat din CFB( ciclul vocal) p155.

- Tema lui Urlicht – 155 (tema vocala)

Partea V – merge fara intrerupere, este cea mai mare parte. Ea reprezinta un
requiem. P 162, se compara cu un cutremur. Energie rautacioasa. Comparata cu
ziua judecatii.

- TP-166 cif 2 (1 elem)

- P166 cif 3 (2 elem)
- Tema invierei p 221 cif 31 – Coda – un cor care reprez tema invierii.

SIMFONIA 3-A (1896)

Are la baza Cornul fermecat. Aici omul se reintoarce la viata si iarasi spre
imaginea naturii si spre dragste. Componenta orch enorma. Avem cor ptr baieti si
solist Alto. Are 6 parti.

Partea I

- Tema epigraf – tema triumfatoare

- TP – mars funebru – p 3 cif2
- P 4 – tema de grotesc si tristete (trompeta)
- TP – p 20
Partea II – p 147

- Tema - viata florilor

Partea III

23
- P190 – scherzzo – tip dan taranesc – tema animalelor

Partea IV

- Textul lui Nitsche - p266 Alto

Partea V

- P280 –despre ce mi-a vorbit clopotul – parte corala.

- P 281 – tema - cintecul
Partea VI

P 305 – despre ce mi-a vorbit mie dragostea

- Tema cantabila

SIMFONIA A 4-A (1900)

Componenta mai mica, practic camerala. Este unica unde nu mai avem amprenta
tragica, aici este ideea unui copil care isi imagineaza viata in rai. Este o simf
traditionala, in spiritul clasicismului vienez.

Partea I -

- Tema intr + TP – tc 3
- TS – p 7
- Tema episod – p19, preluata dintr-un cintec al copiilor. Tema bucuriei ceresti.
Partea II – p60

Forma dublu tripartita – Scherzzo – lengherul vienez. Momentul de grotesc este

foarte acut. Este reprz moartea care cinta la vioara.

- Tema - p 60
Parte III

– p97 – Adagio – foarte luminoasa, cantabila, reprz gindurile filozofice. Cif 1.

Partea IV – p 126
24
- Finalul – cinta vocea feminina – cintec din CFB – p 128 cif 1

SIMFONIA 5-A

Este tragica. Partea I – mars funebru – ea reprz pe Mahler care se pregateste de

moarte.

1.

- TP – p5
- TS – p 12, luminoasa, dar tragica
- p 14 cif 7 – episod grotesc, frenetic.
2.

- TP- p 35
- TS – p41 – o povestire dureroasa
Partea II – Scherzo

3.

- p80 – scherzzo dinamic. Dansul foarte energic, omul incearca sa se

insaatoseasca prin dans dinamic.
Partea III – Adagietto – p 137

4.

- Tema epigraf -137– cu diatonica arhaica, omul isi gaseste un refugiu in ceva
vechi, in vechile traditi.
5.

- P185 – cif 21 – coda tragica

25
Culminatia simfoniei este partea IV – specificul este – muzica pentru cornuri, este
centrul liric si este culmea lirica in cratia lui Mahler de fapt. Deseori ea se
interpreteaza aparte

SIMFONIA - 6 (1904)

Este scrisa pentru o componenta gigantica (de 5 ori mai mare). In fara de
instr de suflat de lemn, avem 8 cornuri, 6 trompete, 4 tromboane, 2 partide de
timpane. Avem clopotelul cobanasului, este ciocan si varga.

O astfel de componenta ete necesara lui Mahler pentru a reda contiutul tragic
a simfoniei. In unele parti ajunge culminatia. Ele 4 parti a simfoniei redau lumea
launtrica a oului care sufera mult si care traieste cu o catastrofa sufleteasca mare.
Simfoniile reflecta toata viata lui Mahler.

Pot eu oare sa fiu fericit daca undeva sufera un om – gindul preluat de la

Dostoevski.

Cele 4 parti ale simfoniei sunt contrastante, legate printr-un complex tematic
unic, intreaga dramaturgie a simf ajunge la finalul imens, care este culminatia
tragica a simfoniei, care de fapt reprezinta in imagini muzicale, catastrofa vietii –
cele 2 lovituri a ciocanului in final – reprezinta soarta in puterea careia se afla
omul. Soarta suprima omul.

Partea I – Alegro ma non tropo – mege a un impuls pentru intreaga simfonie.

- TP - corzi
- Cif 8, p 14 - TS - (fff) majora
Partea II – imaginea raului predomina

- P92 – tema ironica si grotesc

- Cif 73 – p105 – tema gratioasa
Partea III – p150 – continut filozofic, gindurile despre viata

- Tema – es-dur, (viori)

Finalul – dimensiunea e colosala, reprez epopeea tragica, e inclusa toata orchestra

26
- Introducerea
- TP – p186 cif 104
- P198 cif 110 – tema sortii schimbata cu tenta impunatoare, care reprz supunerea
omului.
- Coda – p 317 cif 161

SIMFONIA a 7-a

Are 5 parti. O simfonie in care 1 si 5 (mereu sunt intre 2 maxime) parte se opune la
a 2, 3 si a 4-a. Finalul eroic, impunator, reprezinta lupta pentru bine, pentur lumina.
A 2 si a 4 repr tablourile noptii. In a 2-a este repr orasul de noapte si se umeste
Nocturna si are trasaturi urbanistice

4-a tot e noaptea, se num serenada de dragoste. A 3-a e un scherzzo, care arata
umbrele noptii (Jocul umbrelor de noapte)

Partea I – Adagio – caracter de alerta, foarte emotiv. Avem acelasi nucleu

intonativ.

- TP – tenor corn
- TS – p8 – la corni si instr de alama.

Partea II – p109 – tabloul orasului noctur

- Introducerea la corn
- Cif 72 , p113 – tema care reprz melodia masului

Partea III – p 170

- Introducerea
- Tema valsului – p176

Partea IV – p233 – muzica de noapte

- introducerea
- P235 – „serenada”

Finalul – final grandios, baza intonativa – fanfara, pe un timp, afirmarea bucuriei

27
- P276 – intr – tema marsului, afirma lupta cu bucuria

SIMFONIA A 8-A (1908 finisata)

Simfonia pentru 1000 de participanti. Face parte din ultimele lucrari,

deaceea reprezinta o noua gindire, de imbinare – simfonie vocala cu mars. Cea mai
ampla simfonie. Coponenta, 8 solisti vocalisti, 2 coruri mari mixte, corul baietilor,
+ ansambul adaugator al alamurilor. Dureaza mult, dar are 2 parti. Reprezinta
simfonie oratoriu. Rol importanta il joaca filozofia lui Ghoete, despre poetica
inalta, in special cautarea armoniei universale, afirmarea principiilor umanistice.

Partea I - Imn, textul scris in latina. Este un imn catolic.

- Veni, veni creator – Tema intregii simfonii (epigraf) – cemarea sfintului duh.
La baza avem cvarta descendenta. Tema suna la cor
- P11, tema a 2-a TP – reprez marirea vointei, inceputul volitiv.
- Expunerea temei epigraf – p37 cif 38, ff – dar este schimbata intonativ, ea suna
în amplificare si are rolul culminatiei.
- P 91 (utima nota) cif 84 – Gloria –

Partea II – p104 – e bazata pe scena din Faust. Cautarile sensului vietii si lupta
pentur viata. Ideea - cel mai inalt scop al omenirii si cel mai mare adevar este
dragostea pentru toata lumea. Simbolul frumusetii, binelui, fraternitatii, tendinta
spre fericire si unirea sufletelo omenesti. Aceasta parte este dramatica. Este un
tablou fantastic a imparatiei cerului. Aici avem coruri solemne, ale ingerilor, a
pacatosilor, a scetilor, care se succed diferite episoade, alaturi de Grethen, care se
pocaieste.

Aceasta simfonie reprz o sinteza a simfoniei cu actiunea teatrala.

- P 104 – tema - atmofera cerului, cu tenta fantastica

- P 125, cif 65 – tema corului –
- p149, cif 106 – adagissimo – centrul partii a 2-a, reprezintă o tema orchestrala,
Monologul lui Marianos (un intelept care se roaga pentru Grethen)
- ideea despre dragoste si fraternitate – p184 - expusa in replica Maicii Domnului
- corul de incheiere, de dragoste, binele – p206 cif 213

28
SIMFONIA LIEDUL PAMINTULUI (1908-1911)

Textul e imprumutat din culegerea poetului Hans Bethger Flautul chinaz. E

scrisa paralel c Simf 8. Getgher – poet german ce a scris 80de poezii din proza
chineza-medievala.

Ideea mortii, ideea de adio. Preluind 7 miniaturi de la Betgher, comp face o

simfonie din 6 parti. Nou tip – simfonie cantata. Are 6 parti vocale, este scrisa
pentru 2 solisti, tenori si alt. 1, 3 si a 5-a parte – iterpretata de tenor, a 2, 4, si a 6-a
– de alt. Partida vocala si orchestrala, au un rol egal. Majorotatea poezielor, ii
apartin poetului chinez, Li Bo, el era numit Ghoete chinez. Anume gindul despre
moartea apropiata, il apropie pe Mahler de aceste poezii si dragostea fata de toata
lumea. Natura care v-a trai, v-a inflori in pofida tuturor tragediilor umane.

In unele parti intermediare va avea trasaturi a coloritului chinez –

pentatonica majora. Deasemeni un rol important il joaca flautul picolo, clopoteii.
In Liedul Pamintului este redata amaraciunea si tristetea omului, dar care linistit isi
ia ramas bun de la viata. Singuratatea, deznadejdea si viziunea subiectiva a
compozitorului. Este una dintre cele mai tragice simfonii, din toate. Orchestra este
obisnuita, componenta tripla. Ca si-n celelalte simf avem momente de grotesc,
ironie si grotesc. Avem politonalitate, fiecare parte are denumirea lui.

Partea I – cântecul de masa despre nenorocirile pamintului

- tema nenorocirii pamintului - suna la corn, cu 4 descendenta – nunata

expresionista.
- P 10 cif 7 – TS
- Dezvoltarea – p 33, dramatizarea.
- Tema maimutei – p37, partida tenorului

Partea II – singuraticul toamna, poezia lui Shantai, produce impresia unei linisti
totale. Impresia unei apei care se aude din departare.

- Tema intr (viori) – tema singuratatii

29
- P 49 – tema vocala – alto - ideea mortii

Partea III – despre tinerete, reprz un intermezzo luminos, care ptr un timp inlatura
sentimentele din partea a II-a. Ca tablou, avem un mic iaz pe malul caruia sta un
pavilion, stil chinez, si acolo s-au strins tinerii frumosi, ei beau, vorbesc, spun
poezii, si toata petrecerea aceasta se imprima in apa = amintrile despre tinerete, e
temporar, realitatea ramine, ca isi ia ramas bun de la viata.

- Tema tineretii – instr+vocal, p64-65

Partea IV – despre frumusete, fetite frumoase tinere strind lotus, pe malul riului.

- P77 – tema frumusetii, cif 1

Partea V – imbatatul primavara, betivul se intoarce acasa.

- P104 - Cintatul pasarilor

- P105 – tema betivului

Partea VI – p123 – adio de la viata – culminatia simfoniei, centrul dramaturgiei.

Pamintul adoarme, oamenii obositi plec acasa, ca in vis sa-si intoarca fericirea
tineretii. Eu imi astept prietenii ca sa-i spun adio. Finalul este rofund trist. Avem 2
imagini:

- 1 imagina – tema p 123

- p124, tema vocala la alto (tema de adio si tema mortii)
- tema naturii, simbolul vesnicului – p140 cif 23 – TS – repz procesul de moarte.
- Coda – p176, cif63 axata pe TS, elementele teei din partea I, temele amaraciunii
pamintului – tema linistii

SIMFONIA a 9-a (1909)

Simfonie tragica, este influentata de Liedul Pamintului completamente. Are aceeasi

dramaturgie. Practic aceleasi simfonice care au fost in toate. Orchestra e mult mai
traditionala.

Partea I – reprz ideea deznadejdei si inevitabilului. Avem aceeasi 4 descendenta.

30
- Tema - cif 1-2 –
- TP – p26, cif 7, pina la cif 2 tc.

Partea II – Ledler (spiritul acestuia) – p 91 – tablou rautacios

Partea III – p 161 – acutezeaza acest spirit, este un rondo burlesc, o muzica
infernala.

Partea IV – p242 – ramas bun de la viata, poate fi numit cintec luminos de adio.
Creaza impresioa unei melodii fara sfirsit. La baza este principiu de variere. Tema
la viori.

SIMFONIA a 10-a

Nu este finisata. Initial gindita in 5 parti, trebuia sa fie 2 Adagio, intre aceste
un Scherzzo demonic si a 3-a parte trebuia sa fie purgatoriu (purificatoare), dar a 4-
a – vals. A fost finisat de Erns Shenek cu B. Kuk. Sotia Alima a dorit foarte mult
sa fie finisata.

Muzica are un caracter filozofic, nu are constraste , avem aceeasi amprenta

tragica.

Partea I

- Tema intr – (viori), cif 1, p8

- TS – p10, cif 3 (viori) –
- Coda – p39, cif 24 – tragismul linistit, care ste accentuat si in Sif 9 al lui
Beethoven.

Cornul miraculos al baiatului

- P 15 – malenkie deti stali poslushnomi
- P 23 – v dali

31