Genuri si forme ale creatiei corale n prima jumatate a secolului al XX-lea

Cntecul este o notiune des ntlnita ce poseda mai multe ntelesuri. Ea poate fi o melodie nsotita de text, ce poate fii popular sau cult, sau poate reprezenta o forma de lied. Cntecul mbratiseaza o multitudine de piese vocale, diferite ca expresie. Forma cntecului este mono- bi- sau tripartita si poate avea un refren sau o ritornela care alterneaza. Structura este foarte simpla (de regula strofica), cntecul repetndu-se pna la epuizarea textului.

Corul (ansamblul coral) a luat nastere n Grecia antica acolo unde miscarea si dansul se mbina armonios cu practica muzicii vocale. Muzica vocala devine elementul determinant n evolutia muzicii europene datorita dezvoltarii sale att n cadrul bisericii ct si n cel laic. n decursul timpului sau format mai multe specii de coruri: profesioniste, coruri mixt (alcatuit din soprane, altiste, tenori si basi), de barbati, femei sau copii, acompaniate, neacompaniate (a capella) camerale, cu un numar redus de cntareti sau ample, duble (ansamblul se divide n doua grupe, fiecare 21521i82v avnd partitura sa de executat), de amatori ( acestea sunt n numar mare desfasurndu-se n scoli, fabrici si camine culturale). De cealalta parte corurile profesioniste duc o bogata activitate artistica prestnd diferite concerte n majoritatea oraselor lumii.

Coralul este un gen muzical ce este caracterizat prin ritmul nu prea variat n care predomina valorile mari egale (note ntregi, doimile, patrimile, optimile), fiind intrepretat de coruri mixte. Acesta era cntat la unison n Evul mediu nsa dupa Reforma lui Martin Luther acesta s-a raspndit cntndu-se pe mai multe voci ajungnd si n muzica laica reprezentata de marii compozitori: Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms, Felix Mendelssohn-Bartholdy, Antonin Dvoak, Dmitri sostakovici si altii.

Doina este un cntec popular de factura etnica romnesca, n care predomina caracterul epic sau liric reprezentnd o forma artistica de redare a suferintelor, aspiratiilor si luptelor poporului dar si a fericirii si a dragostei. Forma acesteia este libera, melodica fiind ornamentala cu o ritmica specifica care poarta denumirea de parlando rubato. Doina a cunoscut o bogata nflorire fiind preluata de formatiile instrumentale dar si de cele vocale.

Hora este un un joc specific romnesc ce s-a raspndit foarte repede n creatiile corale ale compozitorilor autohtoni. Acesta este o melodie simpla n masura de doua patrimi nsa exista si hora lenta sau batrnesca, cu o ritmica specifica, n masura de sase patrimi. Hora este jucata n cerc fiind diferita ca melodica n functie de regiunea n care a fost creata.

Liedul apare n muzica culta ca gen dar si ca forma avnd un rol foarte important n dezvoltarea muzicii populare. Forma de lied constituie baza arhitectonica a multor cntece, arii, dansuri, miscari lente din sonate, concerte, simfonii, cantate, oratorii etc. Printre factorii care au contribuit la cristalizarea formelor de lied se afla trecerea de la stilul polifon la cel omofon, rolul determinant pe care l capata armonia n stabilirea si delimitarea unor sectiuni, influenta structurilor specifice cntecelor si dansurilor populare. Trecerea de la profilul cntecelor obisnuite, al romantelor spre un nou cntec cu un continut mai profund, cu o problematica mai substantiala si variata a necesitat gasirea unor forme care sa corespunda noului continut de idei. Compozitori clasici (Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven) si romantici (Franz Schubert, Robert Schumann, Felix Mendelssohn-Bartholdy, Johannes Brahms) le revine meritul de a fi realizat n lucrarile lor principiile arhitectonice (devenite model) ale formelor de lied, pornind de la aceste principii devenite clasice nenumarati compozitori au contribuit prin creatiile lor la diversificarea formelor de lied. n practica muzicala se cunosc urmatoarele structuri: a) forma monopartita b) forma bipartita - simpla cu mica repriza dubla compusa

c) forma tripartita - simpla - simpla concentrata - compusa

d) forma tripentapartita - simpla - compusa Prin gen de lied se ntelege o piesa vocala sau instrumentala, variata n continut si forma, apropiata de cntec. Liedul de cult a aparut la sfrsitul secolului al XVIII-lea si nceputul secolului al XIX-lea prin creatiile de acest ale lui Wolfgang Amadeus Mozart si Ludwig van Beethoven, continuate apoi, la un nivel de ntelegere a posibilitatlor expresive specifice genului, de catre Franz Schubert, urmat de Robert Schumann, Johannes Brahms, Hugo Wolf si altii. Din punct de vedere al continutului, liedul era redus la simple cntece sau romante, avnd la baza versuri mai putin inspirate si profunde, uneori melodramatice si restrnse ca tematica, iar partea instrumentala, limitata la o simpla acompaniere. Evolutia stiintei muzicale n domeniul teoriei, armoniei, contrapunctului, orchestratiei, formelor si perfectionarea tehnicii vocale si instrumentale duc la o conditionare reciproca ntre necesitatile de repertoriu si nivelul sau gradul de maiestrie propriu compozitorilor. Acesti factori determina o colaborare directa ntre interpreti si creatori. Dar nu numai latura strict muzicala va fi hotartoare n aparitia si cristalizarea genului de lied cult ci si existenta creatiei marilor poeti ai timpului: Goethe, Schiller, Heine si altii. Imaginile poetice de o rara frumusete si profunzime vor influenta n mod pozitiv pe compozitori, stimulndu-le fantezia, determinnd un salt calitativ n comentariile muzicale si crend o noua viziune asupra liedului cult. Pentru a marca noul continut al liedului, multe scoli muzicale au preluat si folosit termenul n definirea si precizarea respectivului gen muzical. Cu toate acestea, scoala muzicala rusa a folosit si foloseste, din secolul al XIX-lea, termenul de romanta, n doua acceptiuni: prima n sens de cntec simplu, apropiat creatorilor populari, si a doua acceptiune n sensul de cntec cult. n scoala muzicala franceza coexista att termenul de chanson, ct si cel de lied. Muzicienii romni folosesc att termenul de cntec ct si cel de lied. Mihail Jora, unul dintre principalii creatori de lied din Romnia, folosea n practica pedagogica termenul de lied doar pentru a-i sublinia semnificatia n muzica culta, dar creatiile sale de acest gen le intitula cntece. Imaginea trebuie ntregita cu genul de romanta existent n evul mediu n Spania, prin care se ntelegea un cntec pentru voce, acompaniat de chitara sau harpa. Romanta a avut o semnificatie nationala, ntruct reprezenta cntecul laic, cu versurile n limba spaniola, spre deosebire de cntecele religioase, cu textul n limba latina. Din secolul al XVI-lea, prin romanta - termen care s-a extins si n alte tari - se ntelege un cntec n care predomina subiecte de dragoste. Acompaniamentul muzical era redus la o factura acordica realizata de chitara

sau un alt instrument de coarde. Multe cntece populare din diferite tari: frottola1[1], vianella, canzonetta, song-ul2[2], aria, cntecul trouveri3[3]-ilor si al trubadurilor4[4], ca si elemente preluate din opera germana secolului al XVII (singspiel5[5]), toate acestea au avut influenta lor n forma si continut, pregatind saltul calitativ, trecerea spre liedul cult. Acesta, desavrsit ca forma si gen n secolul al XIX-lea, va cunoaste dupa Franz Schubert o diversificare datorita marilor muzicieni ce au creat n acest gen si faptului ca versurile marilor poeti au constituit o permanenta sursa de inspiratie. Pe versurile poetilor Baudelaire, Brecht, Brentano, Eichendorff, Goethe, Heine, Heyse, Klingsor, Mallarme, Mayerhofer, Moricke, Muller, Novalis, Puskin, Rilke, Ruckert, Schiller, au aparut lucrari devenite model, compuse de Robert Schumann, Felix Mendelssohn- Bartholdy, Franz Liszt, Richard Wagner, Hugo Wolf, Max Reger, Richard Strauss, Paul Hindemith, Anton Webern, Alban Berg, Hans Eisler si altii. Dupa perioada clasica, liedul s-a dezvoltat n cadrul diferitelor scoli nationale, fiind unul dintre genurile muzicale prin care se puteau reda particularitatile specifice de continut si forma ale unui popor. Un rol deosebit n evolutia liedului l-a avut scoala franceza de compozitie, prin reprezentantii ei de frunte: Gabriel Faur, Claude Debussy, Henry Duparc, Maurice Ravel, Darius Milhaud, Olivier Messiaen, Pierre Boulez etc. scoala rusa, prin compozitorii: Mihail Glinka, Nicolai Andreevici Rimski-Korsakov, Alexandr Borodin, Modest Musorgski, Serghei Rahmaninov, Serghei Prokofiev, Dmitri sostakovici, Serghei Cealaev etc., a creat tipuri de lied (romante) n care elementele populare nationale se mbina cu principiile si cerintele creatiei culte. Aceasta pleiada de compozitori, care au realizat lieduri recunoscute pentru valoarea lor, trebuie completata cu Edward Grieg, Jan Sibelius, Manuel de Falla, Bla Bartk, Benjamin Britten si multi altii.

Cristalizarea liedului n Romnia este rezultatul unei interesante evolutii, determinate de faptul ca majoritatea compozitorilor romni au nteles necesitatea realizarii unei sinteze ntre un continut de o autentica vibratie, izvort din folclorul nostru, si cerintele liedului cult universal. Consecinta directa a acestei atitudini se observa n varietatea stilistilstica, n amplitudinea tematicii si n nivelul artistic al multora din creatiile de acest gen. Pe versurile multor poeti romni clasici si contemporani s-au scris si se scriu majoritatea liedurilor. Citam dintre ei pe: Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, George Toprceanu, Zaharia Stancu, Ion Pillat, Nina Cassian etc. n acelasi timp, compozitorii romni au dat un nteles personal unor versuri aprtinnd marilor poeti ai literaturii universale. Dintre compozitorii secolului al XIX-lea si nceputul secolului al XX-lea care s-au afirmat n creatia de lied i gasim pe: Alexandru Flechtenmacher, George Dima, Eduard Caudella, George stephanescu, Tiberiu Brediceanu, Alfonso Castaldi, Sabin Dragoi, Martian Negrea, si altii. George Enescu si asuma si n cultivarea acestui gen un rol de maxima importanta. Dar cel care a pus bazele scolii contemporane romnesti de lied a fost Mihail Jora. n numeroasele sale cicluri de cntece gasim o vasta si variata gama de sentimente si modalitati de expresie. Legatura puternica cu creatia populara are un rol determinant asupra armoniei, n care modalismul se mbina perfect cu elementele cromatice, cu permanentele modulatii. Paul Constantinescu a cultivat cu mult interes liedul. Multe dintre creatiile ale de acest gen se afla si astazi n repertoriul curent al interpretilor, ndeosebi impresionantul si dramaticul ciclu ce reda, ntr-un mod cu totul personal, pagini de neuitat din lupta clasei muncitoare si a poporului romn n anul 1933 - Din ulita noastra. Sigismund Toduta a compus lieduri pe versuri de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Brad, Ilie Balea etc. prin modaliutati inedite de redare a sensului versurilor, autorul realizeaza pagini pline de sensibilitate, variate n continut si unitare ca expresie muzicala. n genul de lied nu este obligatorie existenta neaparata a unei structuri de lied, desi majoritatea lor au la baza variantele de lied expuse anterior. Sunt numeroase liedurile care din punct de vedere arhitehtonic au o forma de rondo sau o structura libera.

Madrigalul este un gen muzical ce a avut un rol deosebit n dezvoltarea muzicii laice, aparnd n Italia secolului al XIV-lea. De la nceput, ntr-o forma monodica si cu textul n limba italiana acest gen a fost repede ndragit de melomani. Evolutia de la o singura linie melodica spre scriitura polifonica la trei, patru, cinci voci dovedeste ca madrigalul a cunoscut o larga raspndire si apreciere, care depaseste cu mult semnificatia cu cntec laic cu text italian. Madrigalul s-a dezvoltat ca un gen opus muzicii religioase avnd o tematica

foarte larga, reflectnd aspecte de la nelipsitele subiecte de dragoste la imagini din viata cotidiana. Multe madrigaluri din secolele al XV-lea si al XVI-lea au fost scrise pe versurile poetilor cunoscuti, Petrarca, Soldanieri etc., ce aveau ca particularitate o structura bazata pe alternanta dintre diferite cuplete 6[6] si rittornello7[7]. Un mare numar de compozitori italieni, dintre care: Pierro da Firenze, Jacobo da Bologna, Nicolo da Perugia, si n mod special Francesco Landino, creaza madrigale cu o melodica de suflu larg, apropiata uneori de intonatia populara. Toate aceste elemente constituie, pentru cultura epocii respective, noi cuceriri ce favorizeaza evolutia artei si a stiintei muzicale. Daca n secolul al XV-lea se observa o scadere a interesului compozitorilor pentru madrigale, fiind preferate ballatele8[8], n secolul al XVI-lea se manifesta din nou interesul pentru acest gen. Datorita marilor creatori ai secolului, Giovanni Pierluigi da Palestrina, Orlando di Lasso, apoi Luca Marernzio, Gesualdo da Venosa si Claudio Monteverdi, madrigalul cunoaste o mbogatire de substante si structura cu implicatii n evolutia sa; devine poem vocal la patru sau cinci voci, cu o forma libera, alcatuita din una sau mai multe setiuni. n acelasi timp se poate vorbi de o mbogatire a expresiei, de trecerea spre o muzica ncarcata de emotie, mai variata si contrastanta ca exprimare. Creatia lui Gesualdo da Venosa constituiue un exemplu de nnoire, de sinteza a diferitelor tendinte, prin prezenta suflului dramatic, folosirea unei polifonii mai libere, a unei armonii bogat colorate pe linia cromatismului, introducerea de voci solistice si a acompaniamentului de orchestra, dnd genului un profil concertrant. Alti compozitori ce au fost cuceriti de acest gen: Byrd, Gibbons, Gustav Mahler, Paul Hindemith, Karl Orff, Paul Constantinescu, Sigismund Toduta, Tiberiu Olah, Doru Popovici, Cornel aranu si altii. Multe formatii corale de renume din lumea ntreaga poarta denumirea de Madrigal. Corul Madrigal din tara noastra este bine cunoscut si apreciat pe plan mondial datorita multiplelor concerte sustinute, paarticiparii la festivaluri internationale de prestigiu, numeroaselor distintii primite n tara si strainatate.

Corul Madrigal din Romnia condus de marele maestru Marian Constantin

Corul Madriagal din Italia

Corul Madrigal din Georgia

Melodie (linie melodica) este un termen ce provine din limba greaca: melos=cntec. Printre elementele constitutive ale muzicii, melodia ocupa un loc primordial, indiferent de gen orchestral, instrumental, vocal sau forma de expunere: monodica, armonica, polifonica. Melodia este sinonima cu linia melodica, adica raportul de naltime succesiva a sunetelor nchegate pe baza unui ritm si a unei metrici, care exprima o stare de spirit si un continut specific. Melodia este o forma artistica finita, capabila sa redea imagini bogate n sens si expresie. Este de cele mai multe ori principalul factor subiectiv sau obiectiv ce determina si coordoneaza desfasurarile muzicale, n functie de ideile si sentimentele umane pe care le vehiculeaza n ansamblul operei de arta. De multe ori melodia se confrunta cu nsasi muzica. Stabilirea aceasta devine evidenta n momentul n care ncercam sa determinam evolutia ei. O privire n ansamblu asupra artei muzocale ne dovedeste ca evolutia melodiei este n strnsa legatura cu dezvoltarea nsasi a omului. De la primele doua-trei sunete pe care oamenii au nceput sa le articuleze n diferite ocazi pna la crearea de cntece nchegate este o perioada care se poate masura n secole si milenii, care se poate observa cum se dezvolta melodia si rolul ei preponderent n ntreaga desfasurare muzicala. n folclorul nostru exista cntece foarte vechi, ca: bocete9[9], doine10[10], balade n care ambituzul lor este restrnsla cteva sunete (cvarta,cvinta). A patruns elemente muzicale n muzica religioasa care a favorizat dezvoltarea genurilor muzicale ca: imnul11[11], motetul12[12], coralul13[13], missa14[14], cantata15[15], recviemul16[16]etc. Prin melodia de cntec si de

dans pe care compozitorii le preiau, le prelucreaza, le folosesc intonatiile si ritmurile specifice pentru a crea noi melodii n genul respectiv, creatia folclorica are poarta deschisa spre creatia culta. ntre muzica populara si cea culta a existat din totdeauna o puternica indiferenta si influenta reciproca. Baza creatiei culte o constituie muzica populara, mult mai veche. Aceasta influenta s-a manifestat n primul rnd prin melodie. Muzica populara a influentat dezvoltarea polifoniei, de la faza ei primitiva, organum17[17] (secolele IX-XI), trecnd apoi la cantus gemellus, faux-bourdon si apoi la discant. n acest interval de timp, pna n secolul al XIV-lea si ulterior, cnd se dezvolta cele doua stiluri ale polifoniei (sever si liber), melodia este elementul principal care determina si vitalizeaza esenta muzicii, n suprapunerile ritmurilor melodiei orizontale. n momentul n care se trece de la polifonie la omofonie, melodia tine un rol precumpanitor, adica o voce detine melodia ca element determinant, iar restul vocilor acompaniaza. Diferitelor stiluri muzicale pe care le cunoastem pna astazi, specifice perioadelor precalsica, clasica, romantica, impresionista, contemporana, ofera numeroase ocazii de relevare a varietatii de forma si continut a muzicii n general prin melodie si a unor modalitati de realizare a ei n particular, n creatiile compozitorilor reprezentativi pentru fiecare perioada, ca de exemplu: Giovanni Pierluigi da Palestrina, Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Hndel, Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Robert Schumann, Johannes Brahms, Johann Strauss, Claude Debussy, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, George Enescu etc. Unele tendinte, aparute n secolul al XX-lea, de renuntare la melodie duc la saracirea esentei muzicii respective, la izolarea autorilor de marile mase de iubitori ai muzicii. Melodia avea un profil vocal, ambitusul ei se limiteaza la registrul specific vocii pentru care a fost realizata. Muzica corala, omofona sau polifona, liniile melodiei ale tuturor vocilor contin desfasurari specifice posibilitatilor lor de interpretare. Melodia poate avea un profil instrumental, cu linia melodica

mai greu de intonat uneori de voce, datorita ambitusului mai mare si a unor caracteristici legata de tehnica insturmentala. Cu toate acestea, unele lucrari scrise pentru instrumente sunt melodioase, cantabile, ntruct contin linii melodice expresive, bine conturate, posibile de redat vocal. Dezvoltarea scolilor nationale (secolul al XIX-lea si nceputul secolului al XX-lea) adus la o ampla diversificare a muzicii europene. Una din preocuparile centrale ale muzicienilor din diferite tari a fost valorificarea tezaurului popular n genuri si forme specifice muzicii culte. n realizare acestui concept, melodia a fost elementul care a contribuit cel mai mult la deschiderea unor orizonturi noi. Inspirndu-se din melosul popular, marii compozitori au realizat o muzica culta bogata n continut si variata n forma.

Miniatura este o piesa muzicala (vocala, instrumentala, orchestrala) de mica dimensiune ce se structureaza, de obicei, n forme de lied sau preia structuri specifice gndirii muzicale polifone (inventiune, fugatto, fughetto, canon etc.) greutatea realizarii unei miniaturi consta n necesitate de a spune totul ntr-o forma ct mai concentrata si perfect nchegata. Dintre lucrarile ce se ncadreaza acestui gen fac parte: 12 Miniaturi pentru pian de Sabin Dragoi, Zece miniaturipentru pian de Diamandi Gheciu, 20 miniaturi de Liviu Comes, Patru miniaturi pentru pian de Szabo Csaba, Trei miniaturi corale de Theodor Bratu, 10 Miniaturi pentru orchestra de coarde Chilf Nicolae si Miniaturi concertante pentru patru suflatori si orchestra.

Motetul este un gen polifonic, vocal, interpretat la diferite procesiuni si totodata cntec de pahar ce a aparut n Franta n secolele al XIII-lea si al XIVlea, prin tranformarea conductus-ului18[18]. Melodia sa simpla sustinea un text (n limba latina) unic n forma strofica, toate vocile evolund n acelasi ritm. n momentul cnd una dintre voci a purtat un alt text, motetul s-a definit ca un nou gen vocal polifonic. Motetul si face aparitia ntr-o maniera originala, ntruct coexista n aceiasi piesa doua texte diferite n continut unul laic si unul religios si, n acelasi timp, se cnta n doua limbi diferite: textul laic n limba franceza, iar cel religios n limba latina. Biserica s-a opus continuarii motetului n forma sa initiala, apreciata ca fiind vulgara, astfel ca Papa Ioan al XXII-lea a pus capat, prin Edictul din anul 1322, acestei practici. Avnd un text laic cu subiecte de dragoste, intonatii specifice cntecelor si dansurilor populare,

relatnd ntmplari si preocupari cotidiene, se presupune ca motetul a fost primul gen polifonic laic scris. n secolul XX, interesul pentru acest gen si n special pentru motetul concertant scade. Compozitorii prefera genurile vocal-simfonice, care le ofera mai multe si variate posibilitati de expresie, ca: oratoriul, cantata etc.

Oratoriul este un gen muzical vocal-simfonic de ampla dimensiune, avnd la baza un libret cu o desfasurare dramatica, cu un continut religios sau laic. De fapt ca structura si desfasurare poate fii asemuit cu opera, doar ca este prezentat fara decor si costume, n biserici sau n salile de concert. Nu au lipsit nici ncercarile moderne de a pune n scena, sub forma de spectacol, diferite oratorii. Oratoriul apare cam n acelasi timp cu opera, la sfrsitul secolului al XVI-lea si la nceputul secolului al XVII-lea n Italia. La Roma, n diferite biserici ncep sa se prezinte oratorii avnd la baza texte latine, preluate din Vechiul si Noul Testament oratoriul este asemanat uneori si cu drama liturgica, fiimd pus n scena ca atare. Cotitura principala va fi facuta ncepnd din anul 1640, cnd Giacomo Carissimi ncepe sa contureze mai precis tipologia oratoriului cu textul n limba latina, prin lucrarile sale: Jephte, Judicium, Salomonius, Ezechia. Drumul lui Giacomo Carissimi v-a fi continuat mai trziu n Franta de MarcAntoine Charpentier, care v-a introduce n oratoriu motete si multe elemente din opera. La fel ca si opera, a carei dezvoltare a cunoscut diferite aspecte n marile orase din Italia (ca si din alte tari), problematica oratoriului este influentata de conditiile de viata muzicala existente n aceste orase. n Venetia, de exemplu, au aparut oratorii cntate n limba italiana, ceea ce constituia un progres n a apropia pe auditor de ntelegerea genului. Desi oratoriile au drept baza subiecte biblice, muzica depaseste cadrul strict de cult, nu are caracter mistic, ci slujeste redarii unor sentimente general umane. ncepnd cu Johann Sebastin Bach se poate vorbi de un nou tip de oratoriu. Acesta a scris n acest gen cinci lucrari: Weinachtsoratorium si patru Pasiuni (Patimi) dupa cele patru Evanghelii. Dintre ele s-au pastrat doar trei: ultima Lukas - Passion este descoperita destul de recent; celelalte doua Johannes-Passsion si Matthus-Passion sunt capodopere intrate demult n patrimoniul muzicii universale. Mai toti compozitorii de opere din perioada Barocului si clasica au fost atrasi de oratoriu: Domenico Cimarosa, Antonio Salieri, Baltassare Galuppi, Joseph Haydn etc., oratoriul secolului al XIX-lea prezinta elemente noi, izvornd din patosul romantic, din dezvoltarea melodiei si armoniei, a structurii. Dintre

compozitorii acestui secol s-au afirmat Felix Mendelssohn-Bartholdy, Robert Schumann, Hector Berlioz, Camille Saint-Sans, Jules Massenet, Csar Franck etc. n secolul al XX-lea se accentueaza tendinta laica n oratoriu, dar continua sa coexiste si vechea traditie a subiectelor biblice. astfel afirmndu-se compozitori ca: Arthur Honegger, Igor Stravinski, Arnold Schemberg, Dmitri sostakovici, Serghei Prokofiev, Luigi Nono. n Romnia secolului al XX-lea se afirma n domeniul oratoriului: Paul Constantinescu (cu Orattoriul de Pasti Patimile si nvierea Domnului si Oratoriul Bizantin de Craciun- Nasterea Domnului), Gheorghe Dumitrescu (cu oratoriile Tudor Vladimirescu, Grivita noastra, Zorile de aur, Din lumea cu dor n cea fara de dor, Pamnt dezrobit), Alfred Mendelsohn (cu oratoriile Horia, Pentru Marele Octombrie), Sigismund Toduta si Anatol Vieru ( fiecare avnd cte un oratoriu cu numele Miorita inspirate din balada cu acelas nume), Tiberiu Olah ( cu oratoriul Constelatia Omului) si altii. Oratoriul poate fii alcatuit din mai multe sectiuni, cuprinznd arii, recitative, coruri a capella sau acompaniate, avnd forme nchise (sonata, lied) sau deschise. Nu sunt excuse leit-motivele prin care sunt caracterizate personajele si din care se constituie fluxul muzical-simfonic.