Portofoliu

Teoria și Metodologia
Educației Muzicale

Studentă : Zaporojan Sofia

Grupa: 21B

1
 Cuprins:
Personalități clasa a II-a.................................................3-36
Personalități clasa a III-a................................................37-54
Personalități clasa a IV-a...............................................55-80

2
 Personalități clasa a II-a
Wolfgang Amadeus Mozart
(născut la 27 ianuarie 1756, Salzburg, decedat la 5
decembrie 1791, Viena)

Wolfgang Amadeus Mozart a fost un compozitor austriac,

unul din cei mai prodigioşi şi talentaţi creatori în domeniul
muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de
ani de la naşterea compozitorului,
în Austria şi Germania a fost cunoscut ca „Anul Muzical
Mozart”.
În scurta sa viaţă, Wolfgang Amadeus Mozart a compus
un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe
neegalate în frumuseţe sau profunzime. În 1862 Ludwig
von Köchel a clasificat şi catalogat compoziţiile lui
Mozart, fiind numerotate cu menţiunea KV (Köchel-
Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creaţie,
Requiem-ul, are numărul 626.
Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menţionat Simfonia nr. 35 Haffner,
nr. 36 Linz, nr. 40 şi nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian şi orchestră, 7 concerte pentru vioară şi orchestră, concerte
pentru clarinet, pentru harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, 2 simfonii concertante,
divertismente, serenade.
În domeniul muzicii de cameră sunt de menţionat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui
Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară şi pian, trios pentru vioară, violoncel şi pian,
cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate şi astăzi pe scenele
tuturor teatrelor de operă din lume, sunt:Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi
fan tutte, Flautul fermecat.
A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană şi orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit
des ersten Gebots" şi, în fine, "Requiem"-ul în re minor.

"Ca să scrii despre Mozart ar trebui să-ţi moi pana în curcubeu" Diderot

Eugen Doga

3
Eugen Doga s-a născut la întâi martie 1937 la începutul sărbătorii Mărțișorului, în satul Mocra
din raionul Rîbnița, situat pe malul stâng al Nistrului, în pitoreasca Moldovă de Nord-Est.
Satul natal al lui Eugen Doga este așezat într-o vale prin care curge, aproape neștiut, un mic
pârâu, iar colo, mai sus de sat, slăviţii veşnici  codri cu păduri de stejar, de arțari, de frasini şi
multe alte frumoase plante,  care au rămas ca o amintire vibrantă și încântătoare, pentru că
acestea au fost primele descoperiri  a acestei lumi de către un copil  pasionat şi sensibil. Și cine
știe de unde izvorăște gândirea creatoare, poate odată cu acest  primul contact cu  natura, care
necontenit se revigorează, ne surprinde şi  mereu ne adună la sânul său cu tot ce este viu  şi
raţional.
Micul Jenya mergea cu plăcere, împreună cu prietenii săi, primăvara, la cules de măcriș, pentru
că, în vremurile de după război,  cu  foamete și  frig,  acesta a fost hrană de bază precum și
celelalte verzeturi de pădure.  Uneori,  se nimereau şi burete rotunde ca nişte bile, pe care le
numeau pe la ei zbârcoci,  şi mama lui Jenya le prăjea într-un  ceaun  rotund în ulei de floarea-
soarelui.
Își amintește el, de asemenea, de un taraf  cu o vioară ,ţambal şi tamburină venit de nu se știe
unde și  chiar de o orchestră simfonică din Chișinău. A fost o adevărată  aventură. Scena
vechiului  club (mult zis!) era  foarte mică. Orchestra simfonică cu vre-o sută de  oameni  era să
fie așezată pe scenă, dar o mare parte din ea, incluzând niște  scripce uriașe, a fost dispusă afară.
Mai târziu, Eugen a aflat că acelea nu erau  scripce, ci contrabaşi. Orchestra cânta de multă
vreme și cineva  dinaintea lor  tot timpul îi amenința cu o baghetă subţirică . A fost foarte
interesant că, deși cântau de atâta timp, nimeni nu dansa!?. Iscoditorul copil,  tot timpul râvnea 
să se apropie  de aceste viori  mari şi  să le atingă de srtune măcar cu un deget.  Acestea  păreau
venite din altă lume. Dar  această   “altă lume” peste câteva timp era să o descoperă din nou
Jenia după ce terminase şcoala de şapte ani din satul natal.

Îmi place numele care mi s-a dat, îmi place numele Doga, care este de sorginte latină (Doga în
limba latină desemnează o specie de stejar sau o decorație vestimentară nobiliară) și îmi place, de
asemenea, vremea la care am venit pe pământ: m-am născut în prima zi de primăvară a anului
1937, sub semnul soarelui, al căldurii și al renașterii.

Grigoraş Dinicu
(născut la  3 aprilie 1889, București, România –
decedat la  28 martie 1949, București, România) 
4
În primii ani de şcoală, Grigoraş cântă alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al
Bisericii “Scaunele Vechi”, iar pimele lecţii de vioară le pracurge împreună cu Moș Zamfir,
primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri precum Doina haiducului,
Lume, lume, soro lume, Arde foc în Bucureşti şi chiar Ciocârlia. Moş Zamfir, hâtru din fire,
spunea: „Cu muzica e altă poveste. N-o poţi iubi fără puţină taină. Dacă o pui pe note şi le ţii
orbeşte podoaba lor, atunci cânţi numai ce vezi pe hârtie, nu ce-ţi spune inima. Ai să-i strici
auzul şi simţirea, dacă-l dai la Conservator. Omul se naşte cu darul iscusinţei sale de la natură.
Oleacă de ureche, oleacă de ţinere de minte şi meşteşug, lăutaru bun e gata”…
În toamna anului 1902, Grigoraş este înscris totuşi la cursurile Conservatorului de Muzică din
Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch – celebrul
violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureştean – , Rudolf Malcher şi
Gh. A. Dinicu. Din acei ani datează şi o întâmplare cu iz de snoavă: din dorinţa de a câştiga ceva
bani pentru a-şi ajuta familia, Grigoraş Dinicu se angajează în secret la un spectacol de
pantomimă de La Moşi, sperând sa nu fie descoprit. Doar că, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch se
duc într-o zi să vadă pantomima, iar din spatele mimului care-şi făcea numărul, se aude o vioară
adevărată, iar Carl Flesch îl recunoaşte pe Grigoraş, şi-l exmatriculează, însă, pe de altă parte,
acelaşi Carl Flesch îl pregăteşte în particular, iar Grigoraş Dinicu trece anul…
În anul 1906 şi-a finalizat studiile „cum laudae”, cu premiul întâi, la susţinerea examenului de
diplomă, desfăşurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară
ale lui Paganini, dar şi celebra compoziție proprie, „Hora Staccato” – creată chiar în acel an – , în
cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenţă. Din cauza condiţiilor materiale precare ale
familiei, Grogoraş începe să cânte la manifestări precum Târgul Moşilor din Bucureşti sau prin
localurile de la Şosea, unde devine şef de taraf, ori la celebrul local “Gambrinus”, câştigându-şi
singur existenţa.
„Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica” – Alexandru
Vlahuţă

Serghei Rahmaninov
(1873-1943)
Arborele său genealogic duce, în mod surprinzător, către domnitorul
moldovean Ştefan cel Mare, aşa cum aflăm din datele oferite de însăşi
familia compozitorului, al cărei titlu nobiliar se leagă tocmai această
neaşteptată, dar onorantă pentru melomanii români, descendenţă. Aşa cum
reiese din datele publicate în 1895 de matematicianul rus Ivan I.
Rahmaninov, profesor şi rector al Universităţii „Sf. Vladimir” din Kiev,
dar şi dintr-o adeverinţă eliberată de oficialităţile din Tambov, prin care
era certificată descendenţa nobiliară a lui Serghei Rahmaninov, neamul Rahmaninovilor porneşte
de la unul dintre fiii lui Ştefan cel Mare, şi anume Ion, sau Ivan, supranumit Vecin, cel care s-a
stabilit în anul 1483, împreună cu familia, la Moscova, în urma căsătoriei surorii sale Elena cu

5
marele Cneaz Ioan al III-lea al Rusiei. Fiul lui Ion Vecin, numit Vasile, sau Vasili, a fost
supranumit „Rahmanin” (pe timpuri, în zona moscovită acest cuvânt caracteriza o persoană
foarte deschisă şi generoasă), de unde şi numele descendenţilor săi. Deşi s-a născut într-o familie
înstărită, în copilărie a suferit mari lipsuri: ca urmare a firii risipitoare a tatălui său, moşiile au
fost vândute una după alta în contul datoriilor, iar familia s-a văzut nevoită să se mute la
St.Petersburg, unde a închiriat un apartament modest, şi să solicite burse gratuite pentru educaţia
copiilor. Situaţia s-a agravat după separarea definitivă a părinţilor. Din acea perioadă datează una
dintre pozele lui Rahmaninov, în care biografii surprind privirea pierdută şi tristă a copilului.
El însuşi a fost un familist model: şi-a adorat soţia, cele două fiice şi nepoţii. Înconjurat de
dragostea acestora, uita de înclinaţia sa firească pentru melancolie… Era un introvertit. Nu-şi
afişa niciodată emoţiile în public, nu-i plăceau interviurile, evita reuniunile mondene. În ochii
contemporanilor, părea o persoană greu abordabilă, orgolioasă şi distantă. „Nimic mai fals!” -
susţineau apropiaţii, care explicau această impresie generală prin timiditatea de care era cuprins
Rahmaninov în prezenţa necunoscuţilor. În fapt, era binevoitor faţă de toată lumea, iar acest fapt
devenea evident în cerc restrâns, în familie sau alături de prieteni. Ieşeau atunci la lumină cele
mai alese calităţi ale lui Rahmaninov-omul: amabil, iubitor, sensibil, mereu pregătit să ajute,
dotat cu un admirabil simţ al umorului şi cu un râs molipsitor, inconfundabil. Vechiul său
prieten, marele Fiodor Şaliapin, venea special în vizită pentru a-l face să râdă şi obţinea acest
lucru reprezentând adevărate show-uri - vorbite, cântate sau mimate - spre deliciul tuturor celor
prezenţi, dar mai ales al lui Rahmaninov însuşi, al cărui râs în cascade putea fi auzit ore întregi
după încheierea acestora.
Niciodată n-am să trădez melodia, care este firul conducător al muzicii. Ea răsună permanent în
fiinţa mea, ca într-o fantezie de Schumann, şi prin intermediul ei percep întreaga lume
înconjurătoare. citat clasic din Serghei Rahmaninov

Dmitri Şostakovici
(1906-1975)

Soarta lui a fost tot - recunoașterea internațională și ordinele

interne, foamea și persecuția autorităților. Patrimoniul său
creativ este fără precedent în reflectarea genului: simfonii și
opere, cvartete de coarde și concerte, balete și muzică pentru
filme. Novator și clasic, creativ emoțional și uman modest -
Dmitri Dmitrievich Shostakovich. Compozitorul este un clasic
al secolului al XX-lea, un mare maestru și un artist strălucit
care a experimentat vremurile dure în care trebuia să trăiască și
să creeze. A luat în inimă necazurile poporului său, în lucrările
sale se aude clar vocea unui luptător împotriva răului și un
apărător împotriva nedreptății sociale. În casa în care Dmitri
6
Șostakovici a venit în această lume la 12 septembrie 1906, există acum o școală. Și apoi - cort de
testare oraș, care era condus de tatăl său. Din biografia lui Șostakovici, aflăm că, la vârsta de 10
ani, fiind o studentă de liceu, Mitya face o decizie categorică de a scrie muzică și doar 3 ani mai
târziu devine un student conservator.  Șostakovici a reamintit că a mers pe jos pentru a studia
numai pentru că nu a reușit să intre în tramvai. În ciuda dificultăților de sănătate, în 1923 a fost
eliberat ca pianist, iar în 1925 - ca compozitor. Doar doi ani mai târziu, prima simfonie mondială
a fost interpretată de cele mai bune orchestre din lume sub îndrumarea lui B. Walter și A.
Toscanini. Dispunând de o eficiență incredibilă și de o organizare de sine, Shostakovici scrie
imediat următoarele lucrări. În viața sa personală, compozitorul nu era înclinat să ia decizii
rapide. Într-o asemenea măsură încât a permis femeii cu care cei zece ani să aibă o relație
strânsă, Tatyana Glivenko, să se căsătorească cu o altă femeie din cauza refuzului ei de a decide
asupra căsătoriei. El a făcut o ofertă astrofizicianului Nina Varzar, iar căsătoria care a fost
transferată în mod repetat a fost în cele din urmă ținută în 1932. După 4 ani, a apărut fiica Galina,
după încă 2 - fiul Maxim. Conform biografiei lui Șostakovici din 1937, a devenit profesor și apoi
profesor la conservator. Războiul a adus nu numai durere și durere, ci și o nouă inspirație tragică.
Împreună cu elevii săi, Dmitri Dmitrievich a vrut să meargă pe front. Când nu mi-au dat drumul,
am vrut să rămân în iubitul meu Leningrad înconjurat de fasciști. Dar el și familia lui au fost
aproape forțat duși la Kuibyshev (Samara). Compozitorul nu sa întors în orașul său natal după ce
sa stabilit la Moscova, după evacuare, unde a continuat să învețe. Rezoluția "Despre opera"
Marea prietenie "de V. Muradeli, publicată în 1948, a declarat Șostakovici un" formalist ", iar
lucrarea lui a fost anti-oameni. În 1936, el a fost deja încercat să fie numit "dușmanul poporului"
după articole critice din Pravda despre Lady Macbeth din Mtsensk și Calea Luminii. Această
situație a pus capăt explorărilor ulterioare ale compozitorului în genurile opera și balet. Dar
acum, nu numai publicul, ci și mecanismul de stat în sine a căzut asupra lui: a fost concediat din
conservator, lipsit de profesorism, a încetat să publice și să facă opere. Cu toate acestea, a fost
imposibil să ignorăm creatorul acestui nivel de mult timp. În 1949, Stalin ia cerut personal să
meargă în SUA cu alte personaje culturale, returnând toate privilegiile selectate pentru a obține
un acord, în 1950 a primit Premiul Stalin pentru cantata "Cântecul pădurilor", iar în 1954 a
devenit Artistul Poporului al URSS.

Șostakovici era din mai multe puncte de vedere un om obsesiv: conform fiicei sale era
„obsedat de curățenie”; își sincroniza ceasurile din apartament și își trimitea adesea cărți
poștale pentru a testa cât de bine funcționează serviciul poștal.

Semnatura compozitorului rus Dmitri Şostakovici

7
Piotr Ceaikovski
(1840-1893)
Piotr Ilici Ceaikovski a fost primul compozitor rus a cărui
muzică a câştigat un prestigiu internaţional. Faima sa a
crescut o dată cu  apariţiile sale în calitate de dirijor invitat
în cadrul concertelor susţinute în Europa şi SUA. În cadrul
creaţiilor artistului intră simfonii, concerte, opere, muzică de
cameră, precum şi vestitele compoziţii muzicale destinate
teatrelor de balet. Multe dintre aceste lucrări continuă şi
astăzi să facă parte din repertoriul clasic al multor concerte
populare şi teatre muzicale din întreaga lume.

8
Ceaikovski va şti să cultive un caracter rus de mare profunzime, îmbinat cu o anumită
melancolie, mai ales în cantilenele şi melodiile care vor plăcea atât de mult publicului.
Începând din 1875, cercul relaţiilor lui în lumea muzicală s-a lărgit:s-a împrietenit cu Saint
Saens, i-a frecventat pe Liszt, Bizet(a cărui operă Carmen l-a entuziasmat) şi  pe Massenet.
Anul-cheie pentru Ceaikovski este 1876, când N Rubinstein, directorul Conservatorului din
Moscova, îl pune în legătură cu extrem de bogata doamnă von Meck (care îl angajase pe
Debussy ca profesor de pian pentru una din fiicele sale, ). Ea va deveni sfătuitoarea secretă şi
mecena lui, fără ca ei să se fi întâlnit vreodată(convenţie stabilită încă de la început). Dar
corespondenţa asiduă, timp de 14 ani, cât au durat relaţiile dintre ei, ne pemite să urmărim pas cu
pas această „idilă” singulară. Sumele pe care ea le punea la dispoziţia lui Ceaikovski l-au pus la
adăpost de orice problemă financiară.
El s-a eliberat atunci de obligaţiile de profesor şi a regăsit, după episodul unei căsătorii ratate
(1877), o anumită atracţie pentru călătorii şi viaţa mondenă.Călătoreşte la Roma, Paris, Veneţia,
Clarens, Florenţa şi San Remo. Tot în această perioadă îşi compune şi marile lucrări.

Nu pot să scriu muzică cu dragoste şi entuziasm pentru niciun fel de subiect, oricât ar fi el
de interesant şi spectaculos, dacă personajele nu-mi câştigă simpatia, dacă nu mi-e milă de
ele, aşa cum iubesc şi compătimesc oamenii adevăraţi.
citat celebru din Piotr Ilici Ceaikovski

Ludwig van Beethoven

(1770–1827)
Ludwig van Beethovena fost un compozitor german, recunoscut
ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii.
Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între
perioadele clasică şi romantică ale muzicii.
Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se
pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul
Beethoven ,,trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi
în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă, Johann era un
alcoolic notoriu. Beethoven a avut parte şi de alţi profesori locali,
precum organistul curţii, Gilles van den Eeden (decedat în 1782),

9
Tobias Friedrich Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecţii de pian) şi o
rudă, Franz Rovantini (pentru vioară şi viola).
Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Johann, conştient de succesele în domeniu ale
lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus), a încercat să-şi exploateze fiul ca pe un
adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de fapt, şapte)
când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778.
În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la acea vreme,
cel mai bun profesor din Bonn, devenit organistul curţii în acelaşi an. Neefe l-a învăţat pe
Beethoven compoziţie şi, prin luna martie 1783, l-a ajutat să scrie prima compoziţie publicată: un
set de variaţiuni pentru clavecin. La scurt timp, Beethoven a inceput să lucreze cu Neefe, ca
asistent al organistului, iniţial fără să fie plătit (1781) şi apoi în calitate de angajat al capelei curţii
(1784), sub bagheta capelmaistrului Andrea Luchesi. Primele trei sonate pentru pian,
intitulate Kurfürst (Electoral), dedicate principelui elector Maximilian Friedrich, au fost
publicate în 1783. Maximilian Friedrich, care a murit în anul 1784, nu cu mult după numirea lui
Beethoven ca asistent al organistului, a remarcat talentul lui Beethoven, sponsorizând şi
încurajând studiile muzicale ale tânărului.

Mă simt fericit ori de câte ori reuşesc să mă ridic deasupra unui obstacol.
citat celebru din Ludwig van Beethoven

Eugen Coca
(1893–1954)
Eugen Coca – muzician, dirijor și
compozitor.
Personalitate cunoscută în domeniul
componisticii muzicale moldoveneşti, E.
Coca este apreciat  pe bună dreptate ca şi
violonist, violist, dirijor şi profesor. S-a
născut la 3 aprilie 1893 în judeţul Soroca, s.
Curelniţa. Studiile muzicale le-a început din
copilărie (vioară), cu tatăl său, lăutarul
Costache Coca, continuânduşi-le la
Chişinău, apoi la Conservatorul din Moskova, beneficiind în tot acest răstimp de profesori

10
talentaţi din aceste oraşe. Activitatea muzicală a început-o în Chişinău , fiind violonist în
orchestra de muzică populară condusă de lăutarul A. Poleakov (1905-1908), apoi violonist în
Orchestra Simfonică din Eupatoria (1912-1913), violonist în trupa dramatică S. Zimin din
Moskova (1914-1915), violist în Orchestra Simfonică George Enescu din Iaşi (1918-1925),
profesor de armonie, teorie-solfegiu şi compoziţie la Şcola de Muzică din Cetatea Albă
(Basarabia), profesor de muzică la liceul de băieţi nt. 3 Alexandru Donici din Chişinău. (1929-
1930), violonist în Orchestra Radio din Bucureşti (1934-1940), dirijor al orchestrei Simfonice 
din Chişinău (1944) şi al Orchestrei Radio din Chişinău (1944). A întreprins turnee artistice în
URSS. A fost distins cu Menţiunea a II-a (1936) şi menţiunea I la premiul de compoziţie George
Enescu, cu titlul de Maestru emerit al artei din Republica Moldova (1946).
A compus muzică de scenă: Pasărea luminoasă (1927).
Muzică simfonică: Preludiu (1926), pentru orchestră simfonică;Noaptea în Crimeia, poem
simfonic; Menuet pentru orchestră; Scherzo simfonic (1936); Concerto grosso (1937); Capriciu
român (1937); Balalaica, tablou simfonic.
Muzică de cameră: Nocturnă pentru violoncel şi pian; Vals trist, pentru pian; Cvartet de coarde
în sol minor; Priveghetoarea, piesă pentru violă şi pian; Nocturna pentru violoncel; Preludiu în
do minor pentru pian; Preludiu în RE bemol major pentru coarde şi pian; Suită indiană, pentru 5
saxofoane, pian, 4 timpani şi tam-tam; Fugă pentru pian (1932); Preludiu pentru pian în la minor.
Muzică de salon: Dans spaniol, pentru orchestră de salon; Fantezie din melodii ruseşti; Seară
albă, fantezie pentru orchestă de salon; Fatma, fantezie pe teme armeano-caucaziene, pentru
orchestră de salon; Tango oriental, pentru orchestră de salon.
Muzică uşoară: Iartă-mă, romanţă pentru voce şi pian, versuri de Nekrasov; Copiii negri, foxtrot
pentru pian;Amintirea lui Kreisler, vals pentru vioară şi pian; Miss România, foxtrot pentru
pian; Păpuşile, foxtrot pentru pian; O rămâi, romanţă pentru voce şi pian; La mare, romanţă
pentru voce şi pian, versuri de Corin; Nato, tango pentru pian; Cântăm din chitară (1935), pentru
chitară; Samurai (1935), tango japonez pentru pian.

Dmitri Kabalevski
(1904-1987)
Dmitri Borisovici Kabalevski a fost
un compozitor, muzicolog, pianist și dirijor rus.
A câștigat de două ori titlul de Artist al Poporului din
URSS (în 1954 și în 1963), de patru ori Premiul Lenin (1964,
1971, 1974, 1984), de trei ori Premiul Stalin (1946, 1949,
1950) și multe alte premii. În 1980 a fost laureat al Premiului
de Stat al URSS.
A fost elevul compozitorului Nikolai Miaskovski. Creația sa,
legată de tradiția muzicii clasice ruse, de
intonațiile cântecului popular, reflectă transformările aduse
de socialism.

11
Cele mai valoroase creații ale sale sunt: operele Colas Breugnon, Nikita Verșinin, Familia lui
Taras, opereta Primăvara cântă. A mai scris simfonii, piese pentru balet,
un recviem, concerte pentru diferite instrumente, muzică pentru film etc.

Modest Musorgski
(1839–1881)

Modest Musorgski aparținea Grupului Celor Cinci (alături

de Mili Balakirev, Cezar Antonovici Cui, Nikolai Rimski-
Korsakov și Alexandr Porfirievici Borodin) cunoscuți ca
inovatorii muzicii ruse. Creațiile sale au înscris muzica de
operă rusă pe linia operei cu caracter național. Musorgski
s-a folosit în creațiile sale de piesele lui Nikolai
Gogol ("Căsătoria" și "Târgul din Sorocinsk") și de
tragedia lui Pușkin "Boris Godunov", lucrare după care
muzicianul a compus opera cu același nume.
Musorgski a fost primul dintre acești artiști care a produs o
capodoperă. Era cel mai original și mai puțin înclinat spre
12
compromisuri. În anul 1868 a început să lucreze la capodopera sa, Boris Godunov, însă aceasta
nu avea o acțiune propriu-zisă, ci era mai degrabă o serie de procesiuni. Este terminată în 1869,
după cincisprezece luni de muncă. Din păcate, partitura a fost respinsă de conducerea unor case
de operă și a unor teatre, din diverse motive, printre care și acela că nu avea un personaj principal
feminin. Lucrarea va fi revizuită și terminată abia în 1874.
"Hovanșcina", următoarea încercare a lui Musorgski, este scrisă pe un libret propriu și tratează
un subiect legat de reformele lui Petru cel Mare. Procedeele noi aduse de Musorgski în ceea ce
privește spectacolele de operă sunt crearea poporului ca personaj principal colectiv, de aici
rezultând prezența unor coruri numeroase care caracterizau starea de spirit a acestuia.
Alte compozitii: "Cântecele și dansurile morții" (1877), "Tablouri dintr-o expoziție" (1874),
ciclurile "Fără soare" (1874), "Colțul copiilor" ș.a.

Robert Schumann
(1810–1856)
Robert  Schumann s-a născut la 8 iunie 1810, la Zwickau,
Germania, fiind al  cincilea şi ultimul născut al Johannei
Christiana (născută Schnabel)  şi  al  lui  August  Schumann,
de profesie editor, librar şi traducător. Încă din primii ani de
viaţă, demonstrează talent muzical, moştenit probabil de la
mama sa, dar şi o pasiune aparte pentru literatură, provenită
pe linie paternă. Tatăl său va încerca să-i asigure fiului o
educaţie aleasă, îi va angaja profesor de pian încă de la vârsta
de şase ani, iar primii ani de şcoală îi va frecventa la o şcoală
particulară. Înainte de a împlini şapte ani, va compune
primele sale lieduri, pe versurile lui Jean Paul Richter – care
avea să exercite cea mai puternică influenţă literară asupra sa
– , muzica sa fiind puternic influenţată de muzica lui Franz
Schubert. După primii ani de şcoală se mută la Zwickau

13
Gymnasium unde va studia în următorii opt ani. În perioada școlii de la Zwickau, citea din
Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, din Lord Byron și autorii greci de tragedii. La
vârsta de paisprezece scrie un eseu despre estetica muzicii, iar până la finalizarea liceului va scrie
romanele „Juniusabende” și „Selene”. La scurtă vreme, tânărul va fi marcat de o dublă tragedie:
moartea tatălui său, în anul 1826 – el lăsând familiei o mică avere, partea lui Robert fiind
administrată de tutorele său, negustorul Gottlob Rudel – şi sinuciderea prin înec a surorii mai
mari, momente care îşi vor pune amprenta asupra întregii sale existenţe. În anul 1828, Schumann
urmează recomandările mamei sale care îşi dorea pentru fiul său o carieră juridică, şi este admis
la Facultatea de Drept a Universităţii din Leipzig. Însă tânărul artist nu avea nicio aplecare pentru
acest domeniu, astfel că, în perioada facultăţii, se va dedica muzicii şi literaturii, luând şi lecţii de
pian şi tehnica improvizaţiei cu un celebru profesor, Friederich Wieck. În casa acestuia o va
cunoaşte pe fiica acestuia, Clara, care începuse, încă de la vârsta de nouă ani, o carieră
concertistică excepţională. În anul 1829, Robert renunţă la studii şi se va stabili la Heidelberg,
unde va începe să compună valsuri pentru pian, dedicându-se în totalitate studiului acestui
instrument. Deşi nedumerită iniţial, în 1930, mama sa va aprecia pasiunea fiului ei, şi îi va
favoriza reîntoarcerea la Leipzig, unde va reîncepe să studieze cu Friederich Wieck. În anul
următor, va compune lucrarea Op. 1, Variaţiunile ABBEGG pentru pian, dar va trece şi printr-un
moment de mare cumpănă, un accident la mâna dreaptă, care va duce în timp la paralizia
degetului inelar al mâinii drepte, un handicap care îl va împiedica să continue cariera
concertistică şi îl va constrânge să se dedice în totalitate creaţiei. Drept urmare, Robert Schuman
va începe să compună cu o furie de nestăvilit, prijmele rezultate fiind celebrele cicluri pianistice
„Papillons” şi „Carnaval” şi „Variaţiunile simfonice”. În anul 1934, el se va logodi cu Ernestine
von Fricken, însă după doar doi ani, celebrul muzician va reveni la dragostea sa din copilărie,
Clara, fiica profesorului său de pian, ajunsă la vârsta de 16 ani, care îi va împărtăşi
sentimenetele, doar că cei doi vor avea parte de opoziţia părintelui fetei. Schumann se va refugia
din nou în muzică, rezultatul fiind marea „Fantezie în Do major pentru pian”. Tot atunci, el a
editat revista „Zeitschrift fur Musik”, care va exercita o influenţă considerabilă pe întregul
continent. Publicaţia va găzdui o serie de articole ale lui Schumann, devenit şi un incisiv critic
muzical, obţinându-şi statutul de model pentru toate tipăriturile periodice ale genului. Abia în
anul 1840, Robert şi Clara vor primi acceptul de a se căsători şi doar după ce o curte juridică le
va da această binecuvântare, în pofida opoziţiei constante a tatălui fetei. Tot în acel an,
Universitatea din Jena îi acordă titlul de doctor în filosofie, iar cele două evenimente fericite din
viaţa artistului vor marca intrarea în cea mai importantă şi plină de realizări parte a vieţii lui
Robert Schumann. Urmează compoziţiile pianistice „Kinderszenen”/”Scene pentru copii”,
„Kreisleriana”, „Arabeske”, „Noveletele” şi „Carnavalul vienez” şi marile cicluri de lieduri
„Dragoste de poet” şi „Viaţă şi dragoste de femeie”. Soţia sa, Clara, îl va sprijini să-şi extindă
aria componistică, iar Robert va pune în partitură prima sa simfonie, „a Primăverii”, care a fost
interpretată sub bagheta lui Felix Mendelssohn, urmată, apoi, de „Fantezia pentru pian şi
orchestră, devenită viitorul „Concert pentru pian”. În acest timp, familia Schumann va începe să
dea naştere unor demni urmaşi, în total cei doi soţi aducând pe lume nu mai puţin de opt copii. În
anul 1843, Schumann devine profesor de pian, compoziţie şi citire de partituri la Conservatorul
din Leipzig, sub rectoratul lui Mendelssohn, însă cariera didactică se va dovedi nepotrivită
pentru marele muzician. Un  an mai târziu, va părăsi catedra şi i se va alătura soţiei într-un turneu
de excepţie în Rusia, care îi va declanşa o depresie profundă cauzată de un puternic complex de
inferioritate faţă de partenera sa. În toamna anului 1844, Schumann îşi dă demisia de la
conducerea propriei reviste, apoi suferă prima cădere nervoasă profundă. A urmat Revoluţia de
la 1848, deosebit de violentă la Leipzig, iar cei doi soţi se se vor refugia la Dresda, unde
sănătatea compozitorului avea să se refacă. Schumann va fi numit, apoi, director muzical la
14
Dusseldorf, apoi va compune „Concertul pentru violoncel în la minor” şi „Simfonia a 3-a
„Renana”. După ce Schumann va încerca şi cariera dirijorală – şi aceasta dovedindu-se
nepotrivită pentru el – în anul 1853 este concediat. Imediat după acest moment nefast, celebrul
violonist Joseph Joachim îi va prezenta un tânăr muzician, pe care îl va promova ca principal
continuator al tradiţiei muzicale germane. Numele său va ajunge celebru: Johannes Brahms.
Din păcate, tânărul elev, care va frecventa casa familiei Schumann, va asista şi la cea mai
nefericită perioadă din existenţa mentorului său. Schumann se va confrunta cu probleme din ce
în ce mai grave ale sistemului nervos, va avea probleme grave de auz, consecinţa fiind dese şi
violente căderi nervoase, caracterizate ca schizoide, care îşi găseau originea şi în personaje
imaginare pe care muzicianul le inventase în tinereţe, Florestan şi Eusebius. Johnnes Brahms va
deveni principalul protector al lui Robert Schumann, pricipalul suport moral şi fizic, iar prietenia
şi sa pentru mentorul său Robert, absolut profunde şi impresionante, se vor răsfrânge, mai târziu,
şi asupra Clarei. Cu toate dificultăţile, Schumann nu îşi va pierde total simţul umorului. În aceşti
ani, el va remarca: „E interesant de observat că locuinţa mea actuală se învecinează la dreapta cu
un balamuc, iar la stânga cu o biserică catolică, astfel încât sunt într-un mare dubiu: să devin
catolic sau nebun?” În februarie 1854, Schumann este internat într-un azil de boli mintale,
perioadă în care se va arunca în apele îngheţate ale Rinului pentru a-şi curma viaţa. Va fi, însă,
salvat aproape miraculos, apoi familia îl va muta într-un azil privat la Endenich, lângă Bonn.
Soţia sa îl va vizita rar, cariera ei fiind din ce în ce mai importantă, pentru a asigura sursa de
venit pentru cei opt copii. La 29 iulie 1856, Robert Schumann trece în eternitate, la doar 46 de
ani, fiind înmormântat la Bonn. Iniţial, biografii acelor vremuri au opinat că degradarea stării de
sănătate a lui Schumann se datora sifilisului, însă cercetări ulterioare au destrămat această teorie,
punând crizele maniace susținute alternând cu perioade de depresie profundă, prin simptome ale
unor dereglări polare. În anul 1880, pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de
sculptorul Adolf Donndorf. Clara Schumann va rămâne prima figură feminină notabilă a istoriei
muzicale mai recente, devenită, între anii 1878-1892, decanul facultăţii de pian a
Conservatorului din Frankfurt pe Main. Clara va compune, la rându-i diverse piese pentru pian,
de cameră şi orchestră, de o calitate remarcabilă, însă ele nu vor atinge performanţele
excepţionalului său soţ. Dupa moartea soţului său, Clara Schumann, ajutată de Brahms, îşi va
dedica tot restul vieţii pentru promovarea muzicii omului pe care l-a iubit mai mult decât pe ea
însăşi, se asigură că toate manuscrisele cu muzica lui sunt depuse într-o arhivă, colecţionează
toate articolele sale într-un almanah şi realizează numeroase turnee în Europa în care
interpretează exclusiv din creaţia lui Robert Schumann.

15
Frédéric Chopin
(1810–1849)

Având un suflet sensibil și nobil, Frederic Chopin a fost

un artist romantic tipic;compozițiile sale cu o tonalitate
personală au avut un efect determinant aproape o
jumătate de secol asupra stilului interpretativ al
concertelor de pian, acestea fiind preferate și azi în
programele de concerte.
Când auzim de Chopin de regulă ne vine în minte un
singur instrument muzical:pianul. Cu toate că niciodată
nu i-a plăcut să dea concerte, apărând doar de 30 de ori
în fața publicului, ca pianist era mai bun decât mulți
virtuozi ai secolului al XIX-lea. A contribuit foarte mult
16
la schimbarea muzicii pentru pian. Prietenul său Robert Schumann caracteriza compozițiile cu
stil novator ale lui Chopin drept lovituri de tun ascunse într-un buchet de flori.
Chopin și prietenul său mai în vârstă cu un an, carismaticul compozitor maghiar Franz Liszt,
erau personalități determinante printre pianiștii epocii lor. Legătura lor n-a fost fără probleme,
deoarece aveau rapoarte diferite față de muzică. Concepția lui Chopin era mai clasică și mai
disciplinată:pe pianul său întotdeuna stătea un metronom și făcea excese de furie dacă vreunul
din discipoli nu respecta măsura. Stilul interpretativ al lui Liszt era plin de bravadă, îi plăcea să-
și etaleze calitățile, era predispus să corecteze compozițiile altora în timpul interpretării. După o
anecdotă a timpului, la un concert, Liszt interpretând o nocturnă de Chopin, a îmbogățit-o cu
toate înfloriturile posibile. Acest lucru l-a enervat la culme pe Chopin care l-a sfătuit pe Listzt ca,
ori să cânte cum este scris ori să nu cânte deloc.
Cu toată factura clasică a lui Chopin, și el încerca să facă muzica mai variată. Utiliza adesea așa-
zisa tehnică rubato, care consta dintr-o abatere fină de ritm – încetinind anumite măsuri și
accelerând altele – astfel încât tempoul de bază al piesei muzicale nu se schimbă. În interpretarea
compozițiilor sale, Chopin își permitea o anumită libertate – aceeași compoziție nu era niciodată
interpretată la fel. Aceasta era și o consecință a spontaneității muzicii sale, compozițiile lui luând
deseori naștere din improvizații. Cu toate acestea, Chopin compunea încet și atent. Față de
impovizațiile sale fluente, activitatea componistică era un proces obositor, în timpul căruia
autorul își schimba câte o frază de nenumărate ori. Un martor a povestit că dacă era nemulțumit
de rezultatele muncii sale, se enerva la culme și se comporta ca un nebun.
Chopin a compus aproape numai piese pentru pian (are două concerte pentu pian și orchestră cu
instrumentație făcută de el:concertele pentru pian și orchestră în fa minor și mi minor). Opera sa
se compune printre altele din:2 fantezii muzicale, 27 de studii, 26 de preludii, 17 poloneze, 58 de
mazurci, 17 valsuri, 21 de nocturne, 4 balade, 4 scherzouri, 4 improntu-uri. Mazurcile, valsurile
și polonezele compuse încă în Polonia sunt de fapt dansuri stilizate. Mazurcile sunt lirice și
intime, iar valsurile sunt compoziții sclipitare destinate saloanelor. Nu este greu de observat
inspirația lor patriotică în unele piese compuse în străinătate.
Chopin a compus ambele concerte pentru pian și orchestră înainte de a pleca în străinătate, și
sentimental amândouă se leagă de răscoala din noiembrie ce a avut loc în Polonia cotropită.
Se poate percepe ca o ironie a soartei evenimentul ce a avut loc în perioada răscoalei împotriva
Rusiei. După atentatul din Varșovia din 19 septembrie 1862 împotriva guvernatorului țarist,
generalul Berg, rușii au răscolit palatul familiei Zamoyski, și au aruncat afară pe fereastră pianul
lui Chopin, la care compusese și cele două concerte.

Starea sufletească și sănătatea lui Chopin se degradau tot mai mult. Prietenii lui îl îndemnau la o
nouă apariție în public pentru a-i abate atenția de la suferințele sale. De această dată, o fostă
elevă, Jane Stirling, îl sprijinea în crizele nervoase și stările depresive devenite tradiționale
înaintea concertelor. În urma unei invitații, în aprilie 1848, Chopin a plecat în Anglia. Grav
bolnav, a concertat la Londra și s-a angajat și pentru Edinburgh în Scoția, chiar după o călătorie
de 12 ore cu trenul.
În scrisorile sale se plângea că nu are aer și că are impresia că imediat își dă duhul. Stirling, care
voia să-i devină soție, îl enerva tot mai mult. Invocând efectele dăunătoare ale climei britanice
asupra sănătății sale, Chopin s-a întors la Paris în noiembrie al aceluiași an.

17
Îmbunătățirea temporară a stării sănătății sale a făcut posibil să petreacă câteva luni fericite
printre prietenii săi. I-a revenit și dispoziția creativă (care îl părăsise după desparțirea de George
Sand) și în această perioadă a compus două mazurci, care au apărut numai după moartea sa.
Boala l-a atacat din nou, și de această dată l-a învins. În ultimele zile a fost îngrijit de sora sa,
Ludwika. Chopin a murit pe 17 octombrie 1849 în Paris. Înmormântarea s-a desfășurat după un
scenariu conceput de el, și printre altele în timpul ceremoniei s-a cântat și Recviemul lui Mozart.
Frederic Chopin a fost înhumat în cimitirul Pere Lachaise, nu departe de mormintele a altor doi
compozitori italieni decedați nu cu mult timp înainte:Donizetti și Cherubini.
Sicriul lui a fost presărat cu acel pumn de pământ pe care-l adusese din Polonia, și pe care îl
păstrase cu grijă pe tot timpul șederii sale în străinătate. Numai după mulți ani i-a fost
transportată inima la Varșovia și zidită într-o navă laterală a bisericii Sfânta Cruce.
Monumentul de pe mormântul lui Chopin a fost executat de ginerele lui George Sand, soțul
Solangei. În satul său natal, Zelazowa Wola, au fost ridicate două monunmente în amintirea lui,
unul în 1894, celălalt în 1968. În 1948, casa natală a lui Chopin a fost transformată în muzeu.
În amintirea marelui compozitor polonez s-au fondat mai multe societăți muzicale care îi poartă
numele, iar începând din 1927 la Varșovia, din cinci în cinci ani se organizează Concursul
Internațional de Pian Chopin.

Simplitatea este realizarea supremă. După ce ai intepretat o cantitate imensă de note

muzicale, simplitatea reprezintă încununarea artei.
citat celebru din Frederic Chopin

Claude Debussy
(1862-1918)

Claude Debussy este unul dintre cei mai influenți compozitori,

creatorul unui stil inovativ, cu o finisare tehnică și cu un aer de
natură poetică. Opera sa a constituit o evadare din conceptele
tradiționaliste.
De asemenea, este considerat a fi cel mai important compozitor de
pian, de după Frederic Chopin.
Apariția creației muzicale a lui Claude Debussy naște însă un
curent absolut novator: impresionismul muzical.
Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în
pictură, mai târziu și în muzică, mai ales în Franța, și care marchează desprinderea artei moderne
de academismul tradițional.
18
Compozitorul francez, creatorul unor noi „culori” muzicale afirma:” Muzica nu este o dublură a
versului, ea îi creează o dimensiune nouã. Cum trebuie să „privim” cu ochii intuiției muzica
nouă?” .
Melodiile lui Claude Debussy sunt oarecum desprinse de armoniile așa-zisului acompaniament.
Ele ne apar ca niște broderii de arabescuri pe un fond armonic încărcat de culorile diferitelor
combinații timbrale instrumentale.
Aceste armonii, altfel sonorizate, sunt puse în lumină ca niște „pete de culoare”. Tocmai de aceea
muzica lui Debussy, prin natura ei, provoacă, nu atât o arhitectură sonoră, cât mai ales o stare de
sugestie, pe care capacitățile intuitive ale auditorilor, de o mare importanță pentru simțirea
poeticii muzicale debussyste, o descoperă prin audieri repetate. Să fie oare o libertate extremă în
creația muzicală impresionistă? Nicidecum.
Întelegerea muzicii lui Debussy, de exemplu, trebuie efectuată însă mai mult cu vocea interioară
a Eului, printr-o contemplație uneori chiar „visătoare”. Compozitorul vine desigur în ajutorul
auditorilor prin imagini sonore pline de sugestii, ca de exemplu în piesa Cloches á travers les
feuilles (Clopote printre frunze) sau în suita de șapte piese miniaturale cu tentă programatică
intitulată Colțul copiilor.
Aici vom întâlni expresivitatea sugestivă a unei muzici care intonează „Serenada pentru păpușă”.
Debussy ne propune chiar o „muzică picturală” prin piesa” Nori” din prima nocturnă pentru
orchestră.
Debussy place deorece, la audierea unor piese, melomanii descoperă o nouă conduită melodică și
noi combinații ritmice și armonice. Pentru mulți auditori, mai puțin pregătiți prin lipsa de
cunoaștere a spațiului cultural al timpului, ascultarea Cvartetului de coarde, a pieselor „Preludiu
la după amiaza unui faun” sau a celor „Trei nocturne”, modernitatea melosului va șoca cu
siguranță. S-ar părea că muzica operează într-o mare libertate de creație.
Faimoasa ecuație a lui Albert Einstein: E = mc2, prin care a demonstrat că totul în univers este
energie, ne poate ajuta în încercarea de a cunoaște noile efecte ale energiei sonore pe care
compozitorii impresioniști le-au cultivat.
Claude Debussy a descoperit prin creația lui noi resurse energetice ale muzicii. Auditorii trebuie
să știe că există o artă de a te acorda la noile fluxuri de energie și de a le folosi pentru
echilibrarea sinelui.
În acest sens melomanii trebuie să cunoască faptul că fluxul intuitiv este un fel de curent
continuu de energie. Pe acest drum al intuiției spectatorii pot pătrunde mai ușor în arta novatoare
a sfârșitului de secol XIX.

Muzica este aritmetica sunetelor, aşa cum optica este geometria luminii.
citat celebru din Claude Debussy

19
 Antonio Vivaldi
(1678–1741)

Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant

al barocului muzical veneţian. S-a născut în urma mariajului
dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit
ca urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie internă) şi a fost
înmormântat în cimitirul spitalului.
Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost
supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii
părului său (moştenire probabil genetică). Primul nucleu al
familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe,
a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul
Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica
Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de
cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă
avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit
tonsura monahală la 15 ani şi a fost hirotonisit preot la 25.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu
20
încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se
consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la
Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi copilelor ilegitime ale oraşului), în pofida
unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi
avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.
Totuşi, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în 1722
şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă la
Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa, Praga şi la
Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi de rude. La Ospedale della Pietà, avea să înfiinţeze o
orchestră de fete (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună intens pentru concertele
publice pe care aşezământul le oferea duminica.
Opera
Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de
cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto
grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a
concertului cu solist în doar trei părţi simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi,
practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul
erau, de asemenea, pe punctul de a-si face apariţia.

Nu e greu să scriu muzica, notele plutesc în aer, eu doar le rânduiesc...

citat clasic din Antonio Vivaldi

Edvard Grieg
(1843–1907)

Edvard Grieg s-a născut într-o familie de muzicieni – tatăl său

era instrumentist amator iar mama, profesoară de pian, îi predă
primele lecții de pian și istoria muzicii, pe care o descoperă
prin intermediul creațiilor lui Mozart, Weber și Chopin. Tatăl
lui Edvard, Alexander Grieg, era consulul britanic la Bergen,
familia Grieg (originar Greig) fiind de origine scoțiană. În
1858, la recomandarea violonistului virtuoz Ole Bull, Edvard
Grieg intră la Conservatorul din Leipzig, unde cunoaște și
ajunge să iubească muzica lui Mendelssohn, Wagner și pe cea
a lui Schumann. La examenul final, din 1862, prezintă prima
sa compoziție – Patru piese pentru pian. În această perioadă
compozitorul suferă un atac sever de pleurezie, din care nu își
va reveni în totalitate niciodată.

21
Edvard Grieg începe să desfășoare apoi o carieră pianistică, mutându-se la Copenhaga, unde îi
cunoaște pe compozitorii Niels Gade și Rikard Nordaak; tot atunci dezvoltă un interes pronunțat
pentru cultura nordică. În 1867 se instalează la Christiana, unde fondează Academia norvegiană
de muzică. Dirijează în mod regulat orchestra societății de muzică și compune numeroase piese
(între ele Humoresca și Concertul în la minor pentru pian și orchestră), misiunea fiindu-i
ușurată de renta viageră pe care statul i-o acordă începând din 1872.
În 1876 Grieg se bucură de mult succes datorită opusului Peer Gynt, născut din colaborarea sa cu
Ibsen. După o perioadă de criză în care se concentrează pe prelucrarea folclorului regiunii sale
natale, compozitorul susține numeroase turnee în Europa, fiind aclamat la fiecare apariție.
Scriitura pianistică inspirată de Liszt, precum și îndrăzneala armonică, fac din Grieg unul dintre
cei mai importanți compozitori norvegieni și uneori chiar sursă de inspirație pentru Debussy și
Ravel.  

Dintr-o dată ceaţa a căzut de pe ochii mei şi am ştiut ce cale să urmez.

citat din Edvard Grieg

Ciprian Porumbescu
(1853–1883)

Compozitorul Ciprian Porumbescu s-a născut la 2/14 octombrie

1853, în comuna Şipotele Sucevei, judeţul Suceava, fiind fiul
preotului Iraclie Porumbescu. Peste câţiva ani, familia preotului
avea să se mute la Stupca, tot în judeţul Suceava, amintește
Agerpres.
Ciprian Porumbes a făcut studii muzicale în localitatea natală, în
perioada 1859-1864, cu Carol Miculi (teorie-solfegii), apoi la
Ilişeşti, cu Simon Mayer (vioară) şi la Suceava, cu Ştefan
Nosievici (teorie-solfegii şi armonie), potrivit dicţionarului
”Muzicieni români. Compozitori şi muzicologi”, autor Viorel
Cosma (Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti,
1970).
”Graţia şi claritatea primelor bucăţi compuse de el pentru pian, pentru vioară şi pian sau pentru
cor pe două voci mărturisesc un talent precoce, care avea să dea naştere mai târziu unor lucrări
22
de nobilă ţinută artistică. I se deschideau treptat ochii asupra unei lumi noi şi aproape
nemărginite, lumea muzicii”, scrie muzicologul George Sbârcea în cartea sa ”Ciprian
Porumbescu – Un cântăreţ al neamului” (Editura ”Ion Creangă”, Bucureşti, 1984).
A urmat apoi cursurile Institutului teologic din Cernăuţi (1873-1877), unde a studiat armonie şi
dirijat de cor, precum şi cursuri la Konservatorium fur Musik und darstellende Kunst din Viena
(1879-1881), unde a studiat armonie cu Anton Bruckner. În paralel a urmat cursurile facultăţilor
de filosofie ale Universităţii din Cernăuţi (1878-1879) şi Universităţii din Viena (1879-1881). În
prima zi a lunii mai din anul 1874, a cântat împreună cu corul seminariştilor, la uşa biroului
rectorului, noua sa compoziţie intitulată ”Cântec de Mai”.
Ciprian Porumbescu a susţinut năzuinţele românilor din Bucovina, aflată în componenţa
Imperiului Austro-Ungar, a făcut parte din societatea studenţească ”Arboroasa”, a compus un
imn al acesteia, precum şi alte cântece menite a fi interpretate la seratele muzical-literare care se
ţineau săptămânal. A scris articole în ”Gazeta Transilvaniei” şi, în pofida stării sale de sănătate
şubrede, era prezent la conferinţe, la şezători literare, la acţiuni social-culturale ale românilor. În
1871 a participat la festivităţile prilejuite de aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii
Putna, alături de alte personalităţi ale vieţii culturale, între care Mihai Eminescu, Ioan Slavici,
A.D. Xenopol. Pentru activitatea desfăşurată de societatea ”Arboroasa”, spre finele anului 1877
Ciprian Porumbescu şi alţi câţiva membri ai acestei societăţi au fost arestaţi şi întemniţaţi, timp
de aproape trei luni, în închisoarea din Cernăuţi. Perioada petrecută în închisoare i-a agravat
starea plămânilor deja bolnavi.
Aflat la studii la Viena, participă la întrunirile asociaţiei academice ”România jună”, al cărei
membru devenise, şi redactează revista umoristică ”Pipăruşa”. A compus şi primul imn al
”României june”, intitulat ”Imnul Unirii”, pe text de Andrei Bârseanu, care avea să se
răspândească rapid, atât în România cât şi în provinciile istorice româneşti. ”Text şi melodie erau
armonios împletite în cântecul acesta care răsuna pe buzele tuturor. Studenţii români de la Viena
îşi încheiau întâlnirile, şedinţele, manifestaţiile şi chiar petrecerile de sfârşit de săptămână cu
melodia lui, simţindu-şi inima bogată şi plină când îl cântau”, arată George Sbârcea în lucrarea
amintită.
A fost dirijor al corurilor societăţilor ”Arboroasa” din Cernăuţi (1875-1877), ”România Jună”
din Viena (1879-1881), ”Reuniunea română de gimnastică şi cânturi” din Braşov (1881-1882),
precum şi al corului Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Braşovului (1881-1882). A fost, de
asemenea, profesor de muzică la şcolile române din Braşov (1881-1882). A susţinut, totodată,
concerte-lecţii şi comunicări ştiinţifice în ţară şi în străinătate.
A izbutit să tipărească la Viena, în 1880, o mică antologie de cântece studenţeşti, intitulată
”Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, prilej cu care au văzut pentru prima dată
lumina tiparului ”Cântecul tricolorului”, împreună cu ”Cântecul gintei latine”, ”Imnul Unirii”,
”Inimă de român”, ”Hora”, precum şi o serie de cântece studenţeşti.
De la Viena a venit la Braşov, unde, de la începutul anului 1881, a lucrat la opereta ”Crai nou”,
pe text de Vasile Alecsandri. La cele două spectacole de premieră, din 27 şi 28 februarie 1882,
opereta ”Crai nou” s-a bucurat de un succes răsunător. ”Cu ‘Crai nou’ apăruse adevărata operetă
românească, după modelul operetei franceze şi vieneze, fără a fi câtuşi de puţin copiată după ele.
Întreaga lucrare strălucea prin forţa şi avântul inspiraţiei originale, prin melodia caldă răsărită din
firea sentimentală a autorului”, scrie George Sbârcea.

23
Ciprian Porumbescu a compus muzică de teatru, muzică simfonică, muzică de cameră, muzică
corală şi muzică vocală. Dintre numeroasele sale creaţii amintim: ”Cvintet de coarde cu flaut” şi
”Cvintet de coarde” (1875), ”Reverie” (1880), celebra ”Baladă pentru vioară şi pian” (1880),
”Hora Braşovului” (1881), ”Rapsodie română” (1882) etc.
Bolnav de tuberculoză, cu sănătatea din ce în ce mai şubredă, Ciprian Porumbescu a plecat în
toamna anului 1882 în Italia, unde a stat îndeosebi la Veneţia şi Genova şi a vizitat Roma,
Florenţa şi Pisa. În pofida şederii în Italia, boala sa a continuat să se agraveze, iar în februarie
1883, Ciprian Porumbescu s-a întors la Stupca, unde s-a şi stins din viaţă, în casa părintească, la
25 mai/6 iunie 1883. A fost înmormântat la Stupca, sat care astăzi îi poartă numele.
În anul 1972 a fost realizat filmul biografic ”Ciprian Porumbescu”, în regia lui Gheorghe
Vitanidis, în rolul titular fiind actorul Vlad Rădescu.

Tătuţă, Măriorică, vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască... căci eu,
iată, mă sting. Le las în dar neamului meu.
citat celebru din Ciprian Porumbescu

Paul Constantinescu
(1909–1963)

S-a născut la Ploieşti, în Strada Elena Doamna nr. 63,

parohia Sfânta Treime. Tatăl său, Alexandru M.
Constantinescu, era farmacist de profesie, iar mama, Ana
Constantinescu (născută Gheorghiu) era profesoară.
Învaţă mai întâi la Şcoala de băieţi nr. 2, absolvind studiile
liceale în 1929, la Liceul “Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti.
Acest liceu se bucura în acea vreme de o încadrare de elită:
Gheorghe Petrescu-Sava (Zagoriţ) – istorie, Ion Croitoru –
dirijor cor, I.A. Bassarabescu (geografie), Grigore Orăşanu
(matematică), Dumitru Munteanu-Râmnic (limba română şi
istorie). În această perioadă studiază în particular vioara cu
Boris Koffer şi apoi cu Traian Elian, care îl va iniţia şi în domeniul teoriei muzicale. Un alt
24
profesor de la liceu care i-a marcat drumul a fost dirijorul şi compozitorul Ioan Cristu
Danielescu. Spre sfârşitul liceului, Paul Constantinescu ajunge să concerteze în oraşul natal
alături de dascălii amintiţi, în diverse formaţii camerale şi dirijează el însuşi orchestra liceului şi
coruri ceremoniale. Încă din această perioadă datează şi preocupările sale pentru muzica psaltică.
Activitatea sa muzicală a început în urbea natală, ca membru al corului Bisericii „Sfinţii
Împăraţi” condus de Ioan Cristu Danielescu şi al orchestrei simfonice „Excelsior”, nucleul în
jurul căruia se va înfiinţa mai târziu, în 1954, Filarmonica din Ploieşti.
Între anii 1929 şi 1933 este student la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Bucureşti
unde se perfecţionază musical cu profesorii: Faust Niculescu (teorie- solfegiu), Alfonso Castaldi
(armonie), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii), George Breazul (encyclopedia şi pedagogia
muzicii), Dimitrie Cuclin(estetică şi forme muzicale), Ştefan Popescu (dirijat cor), Octav
Cristescu şi Mihail Vulpescu (canto auxiliar). Cea mai mare înrâurire asupra evoluţiei sale
profesionale a avut-o însă profesorul şi compozitorul Mihail Jora, fondatorul unei adevărate şcoli
româneşti de compoziţie. În 1933 absolvă conservatorul (certificate nr. 13/1933) şi pleacă pentru
un an la Viena, unde audiază cursurile lui Franz Schmidt, Oswald Kabasta şi Joseph Marx,
îmbogăţindu-şi cunoştinţele de bizantinologie cu Egon Wellesz. Cum reiese dintr-o scrisoare
adresată lui George Breazul în 1934, tânărul Paul Constantinescu pare să nu se fi simţit în largul
său la Conservatorul din Viena: am reuşit să mă cert cu diferite soiuri de profesori cu pretenţia de
a scoate din mine un demn cirac al manierelor domniilor lor de compoziţie. Deşi după experienţa
vieneză Paul Constantinescu şi-a manifestat dorinţa de a se reîntoarce ca profesor în urbea natală,
catedra solicitată nu i-a fost acordată astfel că între anii 1937 şi 1941 compozitorul a fost
profesor de armonie, contrapunct şi muzică religioasă la Academia de Muzică Religioasă din
Bucureşti iar între 1941 şi 1944, la Şcoala elevilor muzicanţi militari şi la Institutul de teatru al
Armatei din Bucureşti. Paralel, dirijează Corul Bisericii Sf. Visarion din Bucureşti. La
Conservatorul din Bucureşti, unde rector era Mihail Jora, paul Constantinescu este mai întâi
profesor suplinitor, devenind apoi titular (1943). Activitatea sa didactică în conservatorul
bucureştean s-a desfăşurat pe parcursul a trei decenii, până în anul plecării sale dintre cei vii.
A ocupat deasemenea funcţiile de consilier muzical la Radiodifuziunea Română, apoi la
Ministerul Propagandei Naţionale, secţia Cinematografie, apoi din nou la Radiodifuziunea
Română. A susţinut prelegeri, a scris articole, a întreprins studii de muzicologie. Deşi activitatea
sa didactică nu s-a materializat în cursuri concrete, ne-au rămas de la el o serie de fişe de lucru,
traduceri ale unor tratate de armonie ale vremii, însemnări despre muzica bizantină, manuscrise
care atestă permanenta sa preocupare de a împărtăşi studenţilor cele mai pertinente informaţii în
domeniul pe care îl preda. A făcut parte din jurii internaţionale şi a întreprins călătorii de
documentare în Franţa, Austria, Bulgaria, URSS, Germania, Anglia, Turcia.

Inteligenţa este cea mai mare nenorocire într-o societate imorală şi mediocră.
citat de P. Constantinescu

25
 Franz Schubert
(1797–1828)

Până la 10 ani, Franz cânta deja la pian, orgă, vioară şi violă şi

avea o voce foarte bună, ceea ce a determinat acceptarea sa la
Seminarul Coral Imperial din Viena cu o bursă integrală. Aici l-
a remarcat compozitorul Antonio Salieri, pe atunci autoritatea
muzicală a Vienei, care se pare că a fost şi el impresionat,
declarând: „Poţi să faci orice pentru că eşti un geniu”. Un alt
profesor de la Seminar spunea: „Pe copilul acesta l-a învăţat
Dumnezeu!”. Lucrările lui Mozart, Haydn şi Beethoven (pentru
care Schubert avea să dezvolte o deosebită admiraţie)
prezentate la şcoală, dar şi climatul artistic efervescent al
Vienei au completat semnificativ educaţia adolescentului.  
În 1810, la 13 ani, Franz definitiva prima sa creaţie: Fantezie de pian la patru mâini, un an mai
târziu a compus primul său cântec şi au urmat mai multe lucrări orchestrale (inclusiv prima sa
simfonie) şi o creaţie corală compusă în memoria mamei sale, decedată în 1812. La dorinţa
26
tatălui său, a ocupat timp de trei ani un post de învăţător în şcoala acestuia, situaţie pe care a
destestat-o, pentru că tot ceea ce dorea era să compună!  
Ceea ce a şi realizat, într-un timp-record şi cu o capacitate de creaţie senzaţională: compunea
aproape continuu şi foarte rapid. Se spune că într-o singură zi a creat opt lied-uri şi în anul 1815
a compus peste 140 de cântece. Muzica pur şi simplu „curgea” ca un izvor nesecat din el, crea
fără mare efort şi rareori era nevoie să-şi revizuiască creaţiile. Robert Schumann spunea despre
Schubert: „Sufletul său era atât de cufundat în muzică încât scria note acolo unde alt om ar fi
recurs la cuvinte”.

Pentru că-i erau mereu aproape compozitorului, prietenii lui Schubert au primit şi un
nume – „der Schubertianer“ – şi au fost redaţi ca atare în multe lucrări ale timpului

Johann Strauss (tatăl)

(1804–1849)

Cea mai cunoscută piesă a sa este probabil „Marșul lui Radetzky”

(dedicat lui Josef Radetzky), în timp ce valsul cel mai renumit este
„Lorelei Rheinklänge”.
Părinții lui Strauss, Franz Borgias Strauss și Barbara Dollmann, erau
hangii. O tragedie a lovit familia atunci când mama lui Johann a murit
din cauza frisoanelor, pe când el avea doar șapte ani. Atunci când avea
12 ani, tatăl său a fost găsit înecat în Dunăre, fiind vorba de o posibilă
sinucidere. Tutorele său, croitorul Anton Müller, l-a dat ca ucenic la
un legător de cărți. Strauss a luat lecții de vioară și violă pe lângă
faptul că și-a terminat ucenicia. Contrar unei povești spuse mai târziu
de fiul său, Johann jr., nu a fugit niciodată de ucenicia de legător de
cărți și, de fapt, a terminat-o cu succes în 1822. A studiat de asemenea
muzica cu Johann Polischansky în timpul uceniciei sale, iar în cele din urmă a reușit să-și asigure un loc
într-o orchestră locală a lui Michael Pamer, pe care a părăsit-o eventual pentru a se alătura unui popular
cvartet de coarde cunoscut drept „Cvartetul Lanner”, format din viitorul său rival Joseph Lanner și frații

27
Drahanek, Karl și Johann. Acest cvartet de coarde care interpreta valsuri vieneze și dansuri germane
rustice s-a extins într-o mică orchestră de coarde în 1824.
Mai târziu, el a devenit dirijor adjunct al orchestrei pentru a-l ajuta pe Lanner cu organizarea concertelor
după ce aceasta a devenit atât de populară în timpul Fasching-ului din 1824, iar Strauss a fost curând
plasat la conducerea unei a doua orchestre mai mici, care s-a format ca urmare a succesului orchestrei-
mame. În 1825, el a decis să-și formeze propria trupă și a început să compună muzică (în special, muzică
de dans) pentru a o interpreta după ce și-a dat seama că era posibil de asemenea să emuleze succesul lui
Lanner, pe lângă faptul de a pune capăt dificultăților sale financiare. Făcând acest lucru, Lanner i-a
devenit un rival, deși dușmănia dintre cei doi nu a dus la consecințe ostile, deoarece competiția muzicală
era foarte productivă pentru dezvoltarea valsului, precum și a celorlalte tipuri de muzică de dans din
Viena.
Curând a devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți compozitori de dans din Viena, pornind într-un
turneu cu orchestra sa în Germania, Olanda, Belgia, Anglia și Scoția. Frâiele dirijoratului și administrarea
acestei „Orchestre Strauss” vor fi transmise în cele din urmă fiilor săi, până la desființarea acesteia de
către Eduard Strauss, în 1901.
Johann Strauss tatăl este și întemeietorul dinastiei Strauss, din rândul căreia cel mai remarcabil membru a
fost Johann Strauss fiul, autorul nemuritorului vals „Dunărea albastră”. Ceilalți copii ai săi au fost Josef
Strauss și Eduard Strauss, care a avut un fiu numit Johann Strauss al III-lea, născut în 1866. A avut de
asemenea și două fiice, Anna, care s-a născut în 1829, și Tereza, care s-a născut în 1831. Cel mai tânăr fiu
al său, Ferdinand, care s-a născut în 1834, a trăit numai zece luni.

Johann Strauss tatăl – părintele veșnic tânărului vals

George Enescu
(1881–1955)

George Enescu a fost un compozitor, violonist, dirijor,

pianist si pedagog roman, considerat drept unul dintre cei
mai de seama oameni de cultura ai secolului XX.
La varsta de 4 ani incepe sa cante la vioara, primind
indrumari muzicale de la parintii sai si de la un lautar
varstnic din Dorohoi, Niculae Chioru.
In 1886, viitorul artist il intalneste pe ilustrul compozitor si
profesor Eduard Caudella, de la Iasi, care ii va calauzi
primii pasi in muzica, marcandu-i decisiv destinul.
Intre anii 1888-1894, studiaza la Conservatorul din Viena.
La varsta de 8 ani debuzeaza ca violinist. Presa vieneza l-a

28
numit „un Mozart roman”, intrucat stapanea vioara si pianul cu o maturitate si o virtuozitate
neverosimile pentru un copil.
Intre anii 1895-1899, studiaza la Conservatorul din Paris, unde isi impresioneaza profesorii,
colegii si criticii muzicali. La 13 ani canta la fel de stralucit la vioara, ca si la pian si era autorul
mai multor uverturi. Printre colegii sai se numara Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles
Koechlin si Theodor Fuchs.
La 6 februarie 1898, are loc debutul sau componisitic, la Concertele Colonne din Paris,
cu Poema Romana, op. 1, care se datoreaza in parte protectoarei sale, principesa Elena Bibescu.
Tot in acelasi an, incepe sa dea lectii de vioara si sustine recitaluri la Bucuresti. Admirat de
Regina Elisabeta a Romaniei, este deseori invitat sa cante la Castelul Peles din Sinaia. In acest
fel, activitatea sa muzicala alterneaza intre Bucuresti si Paris.
In 1913, are loc prima editie a Concursului National de Compozitie, fondat de el cu scopul
stimularii creatiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii si constand din sume
generoase, premiul oferea castigatorilor sansa de a se specializa la Paris, precum si de a-si auzi
interpretate in concerte piesele laureate.
Incepand din 1923 dirijeaza orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston
Symphony Orchestra, Chicago Symphony Orchestra.
Activitatea sa de pedagog capata totodata o importanta considerabila. A sustinut cursuri atat la
Conservatorul din Bucuresti, cat si in strainatate, ca profesor de interpretare muzicala, la mari
institutii din Franta, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois, in SUA, precum si ca
profesor de compozitie, la Universitatea Harvard din SUA. Printre elevii sai se numara
violonistii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux si Yehudi Menuhin.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Enescu ramane in Bucuresti, unde se distinge printr-
o activitate dirijorala intensa, incurajand de asemenea si creatiile unor muzicieni romani ca
Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski si Sabin Dragoi.
Pe 4 decembrie 1937, Enescu se casatoreste cu Maria Rosetti-Tescanu (devenita la prima
casatorie printesa Cantacuzino si cunoscuta ulterior ca Maruca Cantacuzino), si careia ii dedica
opera Oedip.
In luna septembrie 1946, impreuna cu sotia sa, Maruca, pleaca in turneu in Statele Unite ale
Americii. La revenirea in Europa se stabileste la Paris, din protest fata de regimul comunist
instaurat in Romania.
In anul 1954, in noaptea de 13 spre 14 iulie, Enescu a suferit o congestie cerebrala, urmata de
paralizie partiala. Cateva luni mai tarziu, maestrului ii era decernat Premiul „Paganini”, din
partea organizației Association d’entraide des auteurs et compositeurs de musique
professionnels de la La Société des auteurs, compositeurs et éditeurs de musique (SACEM).
George Enescu moare in noaptea de 3 spre 4 mai 1955, in apartamentul sau din Rue de Clichy nr.
26 din Paris, fiind inmormantat la 7 mai, in cimitirul Père-Lachaise din capitala Frantei.

 „Ca un adevărat artist, Enescu urmăreşte descoperirea ideii compozitorului. În tot ce

interpretează el, se simte pecetea unei gândiri profunde, a unei bogate culturi şi distincţii…
29
Tonul viorii lui avea un ce personal, un vibrato cald, iar trăsătura arcuşului era de o fineţe
rar întâlnită. Maestrul anima instrumentul, imprima întregii ambianţe enorma sa
personalitate, te fascina şi crea o atmosferă de mare înălţare artistică” – renumitul
violonist David Oistrah, despre George Enescu

Giuseppe Verdi
(1813–1901)

Giuseppe Fortunino Francesco Verdi s-a născut la 10

octombrie 1813, la Roncole, lângă Busseto, în Italia, fiind
primul copil al unei familii modeste, micii fermieri Carlo
Giuseppe Verdi şi Luigia Uttini.
La vârsta de patru ani, Verdi lua deja lecţii de latină şi
italiană şi, mai apoi, lecții de muzică de la organistul din
comună, pe nume Baistrocchi, Verdi exersând la o „spinetta”
dezacordată (un fel de clavecin).
Mai târziu, Antonio Barezzi, un prieten al familiei Verdi, îl
ia la el în casă și îi plătește lecții de muzică la un nivel mai
ridicat.

30
La vârsta de zece ani, a început să studieze la Liceul din Busseto, iar la cincisprezece ani, a
început să lucreze pentru Societatea Filarmonică a oraşului, unde a scris uverturi care au ajuns să
fie interpretate, fără a fi, însă, publicate vreodată.
În anul 1832, se prezintă la conservatorul din Milano, unde doreşte să studieze, însă va fi respins
pentru depășirea limitei de vârstă.
În anul 1836, începe să studieze muzica cu Vincenzo Lavinga, care, timp de trei ani, l-a învăţat
contrapunctul şi l-a familiarizat cu muzica lui Haydn şi a lui Mozart. Va studia singur formele
instrumentale şi corale şi va primi titlul de „Maestro di musica” al oraşului Busseto.
Tot în anul 1836, se căsătoreşte cu Margherita Barezzi, fiica lui Antonio Barezzi, directorul
Societăţii Filarmonice din Busseto.
În anul 1837, a plecat la Milano, pentru a deveni compozitor de operă, şi a debutat, doi ani mai
târziu, cu „Oberto, conte di San Bonifacio”, care i-a adus un succes neaşteptat.
Au urmat momente dramatice în viaţa sa, în anul 1840, pierderea celor doi copii, Icilio şi
Virginia, şi a soţiei, care l-au afectat profund, aducându-i o îndepărtare de componistică.
Verdi va reveni, după o vreme, izbutind să compună opera „Un giorno di regno”, care va
înregistra, însă, un fiasco total, fapt ce l-a determinat să încline să abandoneze muzica.
Doi ani mai târziu, în 9 martie 1842, obține, însă, un succes triumfal la Scala cu opera
„Nabucco”, datorat în parte sprijinului lui D. Merelli, directorul Scalei, care aproape l-a forţat să
primească libretul lui Temistocle Solera, și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina
Strepponi, care avea să-i devină soţie şi să îi fie aproape lui Verdi până spre finalul vieții.
Opera „Nabucco”, numită iniţial „Nabuccodonosor”, şi triumful de la Scala din Milano, vor
marca începutul celei mai prodigioase perioade din creaţia lui Verdi.
Vor urma peste zece opere compuse de Verdi, inegale ca valoare, apoi, în 1851, apare
„Rigoletto”, una din capodoperele sale, urmată, la doi ani distanţă de „Trovatore” şi „La
Traviata”. La acest moment, după succesele remarcabile, Verdi devine cel mai important
compozitor al vremurilor, în Italia.
La 12 martie 1857, îi apare opera „Simon Boccanegra”, care va reprezenta, iniţial, un eşec, însă
peste ani, lucrarea va fi reclasificată drept capodoperă.

S-ar putea să-mi lipsească forţele pentru a ajunge unde vreau, dar ştiu ceea ce vreau.
citat celebru din Giuseppe Verdi

31
 Franz Joseph Haydn
(1732–1809)

Importanţa lui Haydn în istoria muzicii constă, mai ales,

în dezvoltarea simfoniei şi cvartetului de coarde, precum
şi în perfecţionarea formei de sonată. În
perioada 1774 - 1783, după ce compusese deja peste 50 de
simfonii, perfecţionează acest gen în forma care se va
numi „simfonia clasică vieneză”. La cvartetele sale de
coarde a lucrat timp de peste 30 de ani, deşi această formă
muzicală nu făcea parte din îndatoririle sale. În 1782 apar
cele şase cvartete op. 33 (Hob. III:37-42), care reprezintă
un punct culminant al genului şi care vor influenţa în mod
covârşitor creaţiile lui Mozart şi Beethoven. În ambele
genuri Haydn a introdus menuetul ca mişcare de sine stătătoare.

Deşi recunoscut încă din timpul vieţii drept unul din marii compozitori ai epocii, renumele său a
32
scăzut pe parcursul secolului al XIX-lea, pe măsura creşterii preţuirii creaţiilor lui Ludwig van
Beethoven sau Richard Wagner. Denumit adesea „Tata Haydn” (Papa Haydn) în cercuri ale
adepţilor muzicii romantice, se sublinia prin aceasta - mai ales în spaţiul de limbă germană -
desuetudinea şi, în parte, naivitatea muzicii sale, în timp ce în Anglia, după prezenţa sa
concertistică la Londra, preţuirea lui a rămas în permanenţă neştirbită. Abia în cursul secolului al
XX-lea renumele lui Joseph Haydn a reînceput să crească, fiind recunoscut la adevărata sa
valoare.
Principalele compozitii:
Totalitatea compoziţiilor lui Joseph Haydn au fost reunite în anul 1957 de Antony von
Hoboken în „Catalogul Hoboken” (Hoboken-Verzeichnis, prescurtat: Hob.). Urmează o selecţie
a principalelor sale creaţii:

 104 simfonii
 83 cvartete de coarde
 peste 20 trio-uri pentru instrumente cu coarde
 120 trio-uri pentru diferite combinaţii instrumentale
 peste 60 sonate pentru pian
 un mare număr de concerte pentru diverse instrumente (vioară, pian, violoncel, trompetă,
oboi, orgă etc.) şi orchestră
 mai multe oratorii, de ex.: Die Schöpfung („Creaţia”), Die Jahreszeiten („Anotimpurile”)
 14 messe, printre care Missa in tempore
belli, Nelsonmesse, Harmoniemesse, Schöpfungsmesse
 peste 100 divertismente (Divertimenti), Cassaţiuni?, Nocturne etc.
 13 opere în stil italian
Joseph Haydn este şi autorul melodiei imnului naţional al Germaniei, compusă iniţial în onoarea
împăratului Francisc al II-lea al Austriei în timpul războaielor napoleoniene şi introdus apoi ca
„mişcare a doua” în Cvartetul de coarde op. 76 Nr. 3 (Hob. III:77), cunoscut sub numele
de „Kaiserquartett” (Cvartetul imperial).

33
 Georg Friedrich Händel
(1685–1759)

Handel a adus o contribuție neprețuită la dezvoltarea operei și,

conform criticilor, acest compozitor sa născut puțin mai târziu, a
reușit să realizeze cu succes o reformă completă a acestui gen.
Cetățean englez de origine germană, Handel a fost o figură cu
adevărat transculturală, combinând cu ușurință în opera sa
experiența muzicală a compozitorilor și interpreților englezi,
italieni, germani.
Muzeul Handel din Halle, Germania.
Primul Muzeu Handel a fost deschis în 1948 în casa în care sa
născut viitorul compozitor. Muzeul Casa Handel a devenit deosebit de popular în rândul turiștilor
din 2009, când a fost deschisă acolo expoziția permanentă Handel - European. În fiecare din cele
14 săli de expoziție, este prezentată o anumită perioadă a vieții compozitorului.

34
La mansardă, în afară de expoziția principală, se organizează expoziții temporare de expoziții
rare, legate nu numai cu Handel, ci și cu istoria muzicii în ansamblu. Muzeul deține peste 700 de
instrumente muzicale de diferite epoci, care se găsesc în clădirea de lângă Casa lui Handel.
În fiecare an, începând cu anul 1922, tradiționalul Festival de Handel Gallic are loc în interiorul
zidurilor muzeului. Restul timpului, înregistrările capodoperelor compozitorului sunt auzite în
toate sălile muzeului.

Franz von Suppé

(1819–1895)

Compozitorul austriac, Franz von Suppé, al cărui nume real este

Francesco Ezechiele Ermenegildo, Suppè, s-a născut la 18 aprilie
1819, în Spalato, acum Split, în Dalmația, la vremea respectivă în
Imperiul austriac. Tatăl său era funcționar public în slujba
Imperiului austriac, la fel ca tatăl său înainte. Mama lui Suppé
este vieneză de naștere. Contrar unui zvon, el nu are de fapt nicio
legătură de familie cu Gaetano Donizetti pe care îl întâlnește doar
în timpul unei călătorii în Italia și care îl încurajează pe calea
compoziției. Și-a simplificat și germanizat numele când a locuit
la Viena. El schimbă „cavaliere di” în „von”.
Și-a petrecut copilăria în Zara, acum Zadar, unde a primit primele lecții de muzică. Tatăl său nu
și-a încurajat vocația muzicală, dar a fost ajutat de un dirijor local și un maestru de cor la
Catedrala Spalato. În adolescență, Suppé a studiat flautul și armonia. Prima sa compoziție

35
cunoscută este o masă romano-catolică, Missa dalmatica, dintre care prima are loc în Biserica
Franciscană din Zara în 1835.
Când tatăl său a murit, a plecat la Viena cu mama sa pentru a-și perfecționa cunoștințele
muzicale. Apoi a dirijat în diferite teatre germane, apoi la Theater an der Wien din Viena (din
1845 până în 1862), la Kai-Theatre (din 1862 până în 1863) și la Carl-Theatre (din 1863 până în
1882). În același timp, Suppé compune opere și alte lucrări pentru teatru. Este o muzică
populară, viguroasă și jucăușă. Lui Poète și Paysan (Dichter und Bauer) ramane piesa cea mai
frecvent efectuata. Este cunoscut în principal pentru operele și operetele sale de comedie, dar
Franz von Suppé a compus și o requiem, simfonii, balete, mase și cvartete de coarde.
Franz von Suppé a murit la Viena pe 21 mai 1895 și este îngropat în cimitirul central al orașului .

Personalități clasa a III-a

Antonio Vivaldi
(1678–1741)

Scrierile lui Vivaldi au avut o mare influență asupra celui mai

cunoscut reprezentant al artei muzicale din epoca barocă -
Johann Sebastian Bach. Sa bucurat serios și a studiat în detaliu
lucrările lui Vivaldi, a folosit în mod activ tehnicile limbajului
muzical și simbolismul predecesorului său, făcând sensul lor mai
profund. Unii muzicologi din cea mai faimoasă masă a lui H-
minor din Bach găsesc ecouri neîndoielnice ale operelor
compozitorului italian de compoziție. Ulterior, Bach a mutat 6
clavier pentru Vivaldi pentru vioară, 2 mai multe au fost
transformate în concerte de organe și una adaptată pentru 4
clavieri. În mod ironic, aceste capodopere muzicale de mai bine
de 150 de ani au fost considerate descrise de Bach.

36
La sfârșitul secolelor XIX-XX, compozitorul și muzicianul austriac Fritz Kreisler, un maestru
recunoscut de stilizare, scrie Concertul pentru vioară și orchestră în C major, la care se adaugă
subtitlul "Stilul In Vivaldi". Succesul extraordinar care însoțea această creație strălucitoare a lui
Kreisler, prin inerție, a stârnit interesul pentru lucrările lui Vivaldi, uitate aproape complet uitate.
Astfel a început revenirea victorioasă a faimosului venețian și a capodoperelor lui Olympus
muzical. Astăzi muzica lui Vivaldi este unul dintre cei mai iubiți violoniști din întreaga lume.
Opera lui Antonio Vivaldi a devenit chintesența tuturor celor mai bune trăsături și a succeselor
deosebite ale școlii muzicale italiene. Dar soarta maestrului este o ilustrare vie că gloria și uitarea
în viața omului merg mână în mână. La numai 30 de ani de la moartea sa, menționarea lui
Vivaldi, chiar și în trecere, nu se găsește în nicio sursă oficială, spre deosebire de alți
compozitori italieni. Și numai la începutul secolului al XX-lea, muzica lui Vivaldi ne-a revenit,
atingând sufletele cu sinceritatea și melodia sa. Astăzi împodobește repertoriile celor mai
cunoscute orchestre. A durat aproape două secole pentru ca lumea să redescopere muzica marelui
venețian și să-i aprecieze măreția.

Edvard Grieg
(1843–1907)

Din biografia lui Grieg, aflăm că atunci când Edward

avea 15 ani, renumitul muzician norvegian Ole Bull a
venit să-și viziteze părinții. Băiatul ia arătat primele sale
lucrări. Evident, aceștia au atins-o pe Bull, expresia lui
devenind instantaneu gravă și grijuliu. La sfârșitul
spectacolului, el vorbea despre ceva cu părinții băiatului
și la informat că merge la Leipzig pentru a obține o
educație muzicală bună. Edward a trecut cu succes
testele de intrare la conservator, iar în 1858 a început
formarea. El era extrem de selectiv în privința propriilor
profesori, permițându-se să ceară conducerii
conservatorului să îl înlocuiască cu un mentor, cu care nu avea aceleași opinii și preferințe
muzicale. Și, datorită talentului său remarcabil și a diligentei sale în studiile sale, el a fost
întotdeauna întâlnit să se întâlnească. De-a lungul anilor de studiu, Edward a vizitat numeroase
concerte, bucurându-se de operele marilor muzicieni - Wagner, Mozart, Beethoven. În 1862,

37
Conservatorul din Leipzig a lansat Edward Grieg cu note excelente și recomandări admirabile. În
același an, a avut loc concertul de debut, care a avut loc în Suedia, în orașul Karlshamn. O
absolvire strălucitoare a fost umbrită numai de starea de sănătate a lui Grieg - pleurezia, câștigată
în acea perioadă, va însoți compozitorul toată viața, provocând ocazional complicații serioase.
Lucrările lui Grieg sunt de o mare importanță atât pentru istoria muzicii mondiale, cât și pentru
cultura națională a Norvegiei. De fapt, el a devenit primul compozitor norvegian, care a câștigat
faima lumii, și a promovat, de asemenea, motivele folclorice scandinave la un nou nivel.
În 1889, Grieg a luat cel mai curajos pas pentru a promova Norvegia la Olympus muzical din
acei ani. A organizat primul festival de muzică populară în orașul său natal, Bergen, invitându-l
celebra orchestra din Olanda. La eveniment au participat numeroase personalități de muzică de
renume mondial. Mulțumită festivalului, lumea a învățat despre existența unui mic oraș
norvegian, a unor compozitori și artiști talentați, iar muzica scandinavă ia luat în cele din urmă
locul potrivit. Patrimoniul creativ al lui Edvard Grieg include peste 600 de melodii și romane, 20
de piese, simfonii, sonate și suite pentru pian, viori, violoncel. Timp de mulți ani a mers să-și
scrie propria operă, dar circumstanțele nu au evoluat constant în favoarea sa. Datorită acestor
încercări, lumea muzicii a fost completată cu mai multe opere și nu mai puțin importante.

Constantin Dimitrescu
(1847–1928)

Povestea vieții compozitorului Constantin Dimitrescu

începe la data de 7 martie 1847 în comuna Blejoiu, Ploiești
și se termină la 9 mai 1928, la București.
Studiul violoncelului l-a atras de timpuriu, primele lecții
primindu-le de la Alexandru Flechtenmacher
(la Așezământul horal și insturmental din București).
apǎrând pentru prima oarǎ în public la vârsta de 15 ani. În
perioada 1864-1867 a fost student la Conservatorul din
București, unde a continuat sǎ studieze violoncelul cu
Alexandru Flechtenmacher, dar și cu Joseph Neudörfler,
teorie-solfegii cu Grigore Manciu și armonie cu Eduard
Wachmann.

38
Ȋn formarea sa un rol important l-a avut bursa de studii de la Viena (1867 - 1869) unde s-a
perfecționat cu Carl Schelssinger, urmatǎ de o altǎ bursǎ, la Conservatorul din Paris fiind primit
la clasa reputatului violoncelist Auguste Franchomme (1869-1870). 
Reîntors în țarǎ, Constantin Dimitrescu s-a afirmat pe mai multe planuri, de virtuoz al
violoncelului, de dirijor, profesor și compozitor. La Orchestra Teatrului Național din București a
fost mai întâi violoncelist (1870 - 1893) și apoi dirijor (1893 - 1900), în paralel fiind violoncelist
și în Orchestra Societǎții "Filarmonica Românǎ" (1870 - 1904). A desfǎșurat o amplǎ carierǎ
pedagogicǎ la Conservatorul bucureștean (1873 - 1916), a dirijat constant Orchestra Ministerului
Instrucțiunii Publice (1906 - 1916), a susținut concerte în țarǎ și peste hotare și este cel care a
înființat prima formație româneascǎ de cvartet de coarde, cu statut permanent (1880).
Constantin Dimitrescu a fost primul compozitor român care a scris cvartete de coarde (7) și
concerte instrumentale (3). Romantismul muzicii sale denotǎ lirism inspirat și plenitudine
armonicǎ, în cele trei concerte dedicate violoncelului mizând pe latura de virtuozitate.

Muzică de operă și operetă:

- Sergentul Cartuș (1895), operetă în două acte, libretul de Ioan Apostolescu;
- Nini (1897), operă comică în trei acte, libretul de Dimitrie Ionescu Zane;
- Sînziana și Pepelea (1899), feerie muzicală în cinci acte, libretul de Vasile Alecsandri;
Muzică simfonică:
- Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră în la major, op.45. București, Editura Leopold
Stern (Leipzig, Litografia W. Benicke),
- Concertul nr. 2 pentru violoncel și orchestră în si minor. București, Editura Leopold Stern
(Leipzig, Litografia W. Benicke),
- Concertul nr. 3 pentru violoncel și orchestră în re minor. București, Editura Leopold Stern
(Leipzig, Litografia W. Benicke),
Muzică de cameră, instrumentală:
- Serenada pentru violoncel și pian, op. 9, București, Editura Leopold Stern (Leipzig, Litografia
W. Benicke) 1893;
- Dans țărănesc, op. 15 (1891), pentru violoncel și pian. București, Editura Leopold Stern, 1893;
- Cvartet de coarde nr. 1 în sol major, op. 21;
- Cvartet de coarde nr. 2 în re minor, op. 26;
- Cvartet de coarde nr. 3 în si bemol major op. 33;
- Cvartet de coarde nr. 4 în sol minor, op. 38;
- Cvartet de coarde nr. 5 în fa major, op. 42;
- Cvartet de coarde nr. 6 în mi minor, op. 44
- Cvartet de coarde nr. 7 în la minor

39
Piotr Ceaikovski
(1840–1893)
Pregătirea lui Ceaikovski l-a pus pe o cale de a împăca ceea
ce învățase cu practicile muzicale native la care fusese expus
încă din copilărie. Din acea împăcare, el a forjat un stil
personal, dar inconfundabil rus. Principiile care guvernează
melodia, armonia și alte elemente fundamentale ale muzicii
rusești s-au opus complet celor care guvernează muzica vest-
europeană, care părea să învingă potențialul de utilizare a
muzicii rusești în compoziția occidentală la scară largă sau
de formare a unui stil compozit și a provocat antipatii
personale care au afectat încrederea în sine a lui Ceaikovski.
Cultura rusă a prezentat o personalitate divizată, elementele
sale native și adoptate s-au îndepărtat din ce în ce mai mult
de pe vremea anului Petru cel Mare. Acest lucru a dus la
40
incertitudine în rândul intelectualitate despre identitatea națională a țării, o ambiguitate reflectată
în cariera lui Ceaikovski. În ciuda numeroaselor sale succese populare, viața lui Ceaikovski a
fost punctată de crize personale și depresie. Factorii contribuabili au inclus separarea timpurie de
mama sa pentru internat, urmată de moartea timpurie a mamei sale; moartea prietenului său
apropiat și a colegului său Nikolai Rubinstein; și prăbușirea unei relații durabile din viața sa de
adult, asocierea sa de 13 ani cu văduva bogată Nadezhda von Meck, cine era al lui patron chiar
dacă nu s-au întâlnit de fapt niciodată. Homosexualitatea sa, pe care a păstrat-o privată, a fost
considerată în mod tradițional, de asemenea, un factor major, deși unii muzicologi își
minimalizează acum importanța. Moartea subită a lui Ceaikovski la vârsta de 53 de ani este în
general atribuită holeră; există o dezbatere în curs cu privire la faptul dacă holera a fost într-
adevăr cauza morții sale. În timp ce muzica sa a rămas populară în rândul publicului, părerile
critice au fost inițial amestecate. Unii ruși nu au considerat-o suficient de reprezentativă pentru
valorile muzicale native și și-au exprimat suspiciunea că europenii au acceptat muzica pentru
elementele sale occidentale. Într-o aparentă întărire a ultimei afirmații, unii europeni l-au lăudat
pe Ceaikovski pentru că a oferit muzică mai substanțială decât de bază exotism și a spus că
transcende stereotipurile muzicii clasice rusești. Alții au respins muzica lui Ceaikovski ca „lipsită
de gânduri ridicate” și și-a luat în derâdere funcționarea formală ca fiind deficitară, deoarece nu
respectau cu strictețe principiile occidentale.

Carl Maria von Weber

(1786–1826)

„Vărul” lui Mozart care a aprins scânteia Romantismului

Un copil-minune educat „pe drumuri” (căci tatăl său, care insista să
facă din el un geniu muzical, era el însuși violonist și făcea parte dintr-
o trupă ambulantă de teatru), cu numeroase talente muzicale, Carl
Maria von Weber (1786-1826) a fost și un copil bolnăvicios care apoi a
murit înainte de a împlini 40 de ani, pe 5 iunie 1826.
A avut totuși timp să devină unul dintre compozitorii care au influențat
major pe mulți alți „grei” ai istoriei muzicii de după el. Ca pianist, a
fost o mare inspirație pentru maeștri ai claviaturii precum Chopin,
Liszt și Mendelssohn. Iar uriașul romantismului german, Richard Wagner, se spune că nu ar fi
ajuns să scrie capodoperele Tannhäuser și Lohengrin dacă nu ar fi existat influența celor două
opere majore ale lui Weber, Der Freischütz și Euryanthe. Inovațiile lui în orchestrație (unii l-au
numit chiar „părintele orchestrației”), pentru pian și clarinet dar și în ceea ce privește formarea
41
operei germane romantice au avut ecouri puternice până în secolul XX. A rămas celebru mai ales
pentru câteva opere majore, Der Freischütz, Euryanthe și Oberon, dar a compus și surprinzătoare
bijuterii pentru pian, clarinet și orchestră, precum și muzică religioasă și corală. A fost și un
scriitor interesant, publicând opt volume de jurnale.
Reputația sa creștea, astfel că înainte de 30 de ani devenea directorul încă și mai celebrei Opere
din Praga (unde a s-a implicat și în aspectele practice ale producției de operă), iar apoi al celei
din Dresden. După 30 de ani a scris cele mai influente lucrări ale sale printre care piesa pentru
pian Aufforderung zum Tanze (considerată o bijuterie exemplară a valsului romantic), și în mod
special opera Der Freischütz, apreciată ca prima operă romantică germană și prima operă
naționalistă germană; aceasta din urmă a devenit rapid foarte cunoscută și frecvent montată în
toată Europa, mai ales că includea și o temă foarte dragă romantismului: poveștile cu fantome.
În 1819, la 33 de ani, compunea așadar Aufforderung zum Tanze/ Invitation to the Dance,
lucrare dedicată soției sale și cunoscută astăzi în varianta de orchestrație realizată de Berlioz, este
printre cele mai interpretate și înregistrate lucrări ale compozitorului. A fost primul concert vals
compus vreodată, adică un vals conceput cu intenția de a fi mai degrabă ascultat decât dansat. A
făcut parte din repertoriul interpretat de Liszt și Chopin, și a fost înregistrat de unii dintre cei mai
mari pianiști din istorie.

Serghei Prokofiev
(1891–1953)

Serghei Prokofiev - un compozitor rusesc remarcabil și

identitatea unei soiuri unice. O persoană care posedă abilități
uimitoare și a intrat în Conservatorul din Petersburg când avea
doar 13 ani. Un om care a părăsit revoluția după revoluție, dar
sa întors în URSS cu onoare și fără stigmatul "defecatorului". O
persoană cu o aspirație neclintită, care nu a fost depășită de
dificultăți de viață. El a fost favorizat de autorități, a obținut cele
mai mari premii de stat, iar apoi, chiar și în timpul vieții sale, a
fost trimis la uitare și rușine. Omul numit "singurul geniu" al
secolului al XX-lea și ale cărui lucrări uimitoare încântă
ascultătorii din întreaga lume.

42
Prokofiev - compozitor
Știm din biografia lui Prokofiev că, la vârsta de cinci ani, Seryozha și-a inventat și și-a cântat
prima piesă de pian (notele au fost scrise de Maria Grigorievna). După ce a vizitat producțiile de
la Moscova de Faust și Frumoasa Adormită în 1900, copilul a fost atât de inspirat să audă că
prima sa operă Giant sa născut la doar șase luni mai târziu. Deja la momentul intrării în
conservator au acumulat mai multe dosare de eseuri.
Ideea primei sale mari operă în complotul romanului de F.M. Jucătorul lui Dostoievski, care, în
tinerețe, Prokofiev intenționa să se transfere la scenă, a fost discutat de compozitor în primul
rând cu S. Dyagilev. Care, cu toate acestea, nu a fost interesat de idee. Spre deosebire de
conducătorul teatrului Mariinsky, A. Coates, care a susținut-o. Operă a fost terminată în 1916,
distribuția partidelor a fost făcută, au început repetiții, dar premiera nu a avut loc din cauza unei
serii nefericite de obstacole. Uneori mai târziu, a doua ediție a operei a fost realizată de
Prokofiev, dar și Teatrul din Bolshoi a pus-o în scenă doar în 1974. În timpul vieții
compozitorului, a fost realizată doar a doua ediție a Teatrului de la Bruxelles La Monnet din
1929, unde opera a fost interpretată în limba franceză. Ultima lucrare, scrisă și interpretată în
pre-revoluționarul St Petersburg, a fost prima simfonie. Pe durata vieții în străinătate au fost
create operele "Dragostea pentru trei portocale" și "Fiul Angel", trei simfonii, multe sonate și
piese, muzica pentru filmul "Locotenent Kizhe", concerte pentru violoncel, pian, viori și
orchestra.
Revenind la URSS este momentul producerii rapide a creației lui Prokofiev, când s-au născut
lucrări care i-au devenit "cartea de vizită" chiar și pentru cei care nu cunosc muzica clasică -
baletul Romeo și Julieta și povestea simfonică Petru și Lupul. În 1940, Opera. KS Stanislavsky
oferă premiera "Semințe Kotko". În același timp, a fost terminată lucrarea la opera
"Angajamentul în mănăstire", unde domnul Mendelssohn a co-autor al libretului.
În 1938, a văzut lumina filmului S. Eisenstein "Alexander Nevsky", care după câțiva ani a fost
destinat să devină un simbol al luptei împotriva invadatorilor nazisti. Muzica acestui film,
precum și al doilea film monumental al regizorului Ivan the Terrible, a fost scris de Serghei
Prokofiev. Anii de război au fost marcați prin evacuarea în Caucaz, precum și lucrările asupra a
trei lucrări majore: cea de-a cincea simfonie, baletul Cenușăreasa, Opera de război și pace. Cel
de-al doilea soț a devenit autorul libretului acestei opere și lucrările ulterioare ale
compozitorului. Perioada postbelică se remarcă în primul rând pentru două simfonii - al șaselea,
care este considerat un recviem special pentru victimele războiului, iar cel de-al șaptelea, dedicat
tinerilor și speranțelor.

43
 Frédéric Chopin
(1810–1849)

Toate compozițiile lui Chopin includ pianul. Majoritatea sunt pentru

pian solo, deși a scris și două concerte de pian, câțiva piese de
44
cameră, iar aproximativ 19 melodii setate pe versuri poloneze. Scrierea sa la pian a fost
solicitantă din punct de vedere tehnic și a extins limitele instrumentului, propriile sale interpretări
fiind remarcate pentru nuanța și sensibilitatea lor. Lucrările sale majore la pian includ, de
asemenea mazurci, valsuri, nocturnele, poloneze, instrumental baladă (pe care Chopin l-a creat
ca gen instrumental), studii, imprompt, scherzos, preludii și sonatele, unele publicate doar
postum. Printre influențele asupra stilului său de compoziție s-au numărat polonezul muzica
folk, tradiția clasică de J. S. Bach, Mozart, și Schubert, și atmosfera saloanelor din Paris la care
era un invitat frecvent. Inovațiile sale în stil, armonie, și forma muzicală, și asocierea sa de
muzică cu naţionalism, au fost influente pe tot parcursul și după târziu Romantic perioadă.
Muzica lui Chopin, statutul său de una dintre cele mai vechi celebrități ale muzicii, asocierea sa
indirectă cu insurecția politică, viața lui amoroasă de înalt profil și moartea sa timpurie l-au făcut
un simbol de vârf al erei romantice. Lucrările sale rămân populare și a făcut obiectul
acesteia numeroase filme și biografii de fidelitate istorică variabilă. Institutul Fryderyk Chopin a
fost creat de Parlamentul Poloniei să cerceteze și să-i promoveze viața și operele. Acesta
găzduiește Concursul internațional de pian Chopin, un concurs de prestigiu dedicat în întregime
operelor sale.

Johannes Brahms
(1833–1897)

Brahms a fost considerat de către mulţi „succesorul”

lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von
Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit şi astăzi).
Activitatea muzicală
Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră,
inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert
45
pentru vioară, un dublu concert pentru vioară şi violoncel şi ampla lucrare corală Un recviem
german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem
tradiţional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din
Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu
variaţiuni, compunând remarcabilele Variaţiuni şi Fugă după o temă de Haendel, Variaţiunile
Paganini şi Variaţiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puţin cunoscute de
alte variaţiuni.

De asemenea, Brahms a compus şi un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele
lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale
pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri,
aparţinându-i un număr de aproape 200. A compus şi un ciclu de preludii corale pentru orgă cu
puţin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul
standard al orgii.

Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem
simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverşunat al muzicii absolute
– muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.

Nu e greu să compui, dar este cumplit de greu să laşi notele inutile să cadă sub masă.
(Johannes Brahms, citat despre muzică)

Georges Bizet
(1838–1875)

Georges Bizet, născut în Paris la 25 octombrie 1838, a

primit de la nașul său prenumele Georges, preferându-l
atât în mediul familial, cât și pentru posteritate. A crescut
într-o familie iubitoare de muzică. Fiind și el un copil cu
aptitudini muzicale deosebite și intuiţie creativă, a învăţat
să citească notele muzicale și literele concomitent, luând
lecţii de pian, armonie, compoziţie și teorie muzicală.

46
A fost admis la Conservatorul din Paris la vârsta de 9 ani. S-a remarcat imediat luând premiul I
la solfegiu și pian, apoi la compoziţie și astfel a ajuns să studieze trei ani la Roma, după
obţinerea premiului „Prix de Rome” pentru cantata „Clovis și Clotilde” (1857). În Italia l-a
fascinat teatrul muzical, orientându-se spre muzica bufă, dar, revenind în Franţa, a întâlnit un
public ostil, reticent la nou, atras mai mult de teatrul convenţional.
     Avea părul negru ondulat, o barbă bogată și purta ochelari, fiind miop. Fuma foarte mult și
era supraponderal – adora dulciurile. Avea un temperament vulcanic, dar s-a luptat și cu stări
depresive de lungă durată, determinate de sănătatea precară, de iubirea pentru Céleste Mogador –
modelul său pentru „Carmen” –, de participarea în războiul franco-prusac, dar în mod special de
lipsa aprecierii lucrărilor sale din partea publicului francez și de dificultăţile financiare ce
derivau din aceasta. Era obligat să își întrerupă adesea activitatea componistică pentru a lucra ca
pianist, aranjor sau ca profesor examinator.
     A finalizat operele altor compozitori, multe dintre lucrările sale rămânând astfel neterminate.
Compoziţiile finalizate, cu orchestraţie de mare virtuozitate, beneficiau eventual de câteva
reprezentaţii și erau apoi date uitării („Don Procopio”, „Pescuitorii de perle”, „Frumoasa fată din
Perth” etc.). Altele nu au ajuns pe scenă decât postmortem („Ivan cel Groaznic”, „Simfonia în
Do major”).
     Georges Bizet este, de asemenea, autorul operei „Carmen”, una dintre cele mai populare, mai
jucate și mai vândute opere la nivel mondial – o revoluţie în opera franceză. A fost primită însă
cu răceală de parizieni la 3 martie 1875 și cu ovaţii, șase luni mai târziu, de către vienezi. În trei
ani de la premieră a devenit o piesă de rezistenţă în repertoriile teatrelor renumite din Europa,
Rusia și SUA.

Carol Miculi
(1821–1897)

Carol Miculi a fost un compozitor, pianist și profesor de muzică

austro-ungar, de origine armeano-polono-român.
Biografie
Mikuli s-a născut la Cernăuți, oraș care făcea parte pe atunci
din Imperiul austriac (în prezent, el se află în Ucraina) într-o familie
de origine pestriță. El a studiat, mai întâi, medicina la Viena, dar în
1844 a plecat la Paris, unde a fost student al lui Frédéric Chopin la

47
cursurile de pian (devenind, mai târziu, asistentul lui) și al lui Napoléon-Henri Reber la cursurile
de compoziție.
S-a întors în țară în 1847, înaintea de începerea Revoluției din 1848. După ce s-a făcut cunoscut
ca pianist în cursul concertelor organizate în mai multe orașe din Austria, Rusia și România, în
anul 1858 a devenit director artistic al Conservatorului din Lemberg. În 1888 a demisionat din
conducerea orchestrei și a fondat o școală privată.
Printre elevii său s-au numărat: Moriz Rosenthal, Raoul Koczalski, Aleksander Michałowski,
Jaroslaw Zieliński, Kornelia Parnas, Rudolf Schwarz, Mieczysław Sołtys și Ciprian Porumbescu.
El este cel mai bine cunoscut ca editor al lucrărilor lui Chopin. Casa de editură "Dover" publică
în mod curent reeditări ale edițiilor sale din 1879 ale muzicii de pian compuse de Chopin,
publicate inițial de F. Kistner (Leipzig). Scopul lui, după cum se menționează în prefața ediției, a
fost de a oferi ediții mai fiabile. El a folosit mai multe surse verificate, cele mai multe dintre
acestea fiind scrise sau corectate de însuși Chopin. Edițiile sale ale compozițiilor lui Chopin au
fost publicate, pentru prima oară, în America în anul 1895.
Mikuli a luat, de asemenea, note detaliate ale lui comentariilor făcute de Chopin în lecții și i-a
intervievat pe martorii la interpretările lui Chopin. Timp de mulți ani el a fost privit ca autoritatea
primară cu privire la Chopin și remarcile sale despre compozițiile lui Chopin au fost adesea
citate de biografi.
Karol Mikuli a a murit la Lemberg, care făcea parte pe atunci din Austro-Ungaria (în prezent,
orașul Liov din Ucraina), și este înmormântat în Cimitirul "Łyczakowski" din Liov. Pe
peretele catedralei armene din Liov se află o placă comemorativă cu imaginea sculptată a
artistului (sculptorul basoreliefului este polonezul Cyprian Godebski).

Gavriil Musicescu
(1847 - 1903)

Gavriil Musicescu și-a început studiile muzicale în 1860 la

Seminarul Teologic din Huși, continuând la Conservatorul din Iași
(1864-1866), unde a studiat viola și vioara cu Gustav Wagner,
teorie-solfegiu cu Pietro Mezzetti, ansamblu coral cu Gheorghe
Burada, armonie cu profesorul Schaltisch și canto cu profesorul
Pasquali.
În paralel cu frecventarea cursurilor Conservatorului din Iași, a
activat ca bibliotecar și pedagog în cadrul Seminarului din Huși,

48
intrând apoi în Corul Episcopal și în cel al Teatrului Național din Iași. În 1866 devine profesor de
muzică al Seminarului din Ismail, unde are ocazia de a cunoaște îndeaproape repertoriul coral
bisericesc al clasicilor ruși.
Făcându-se remarcat pentru iscusinţa dirijorală şi serioasele înclinații spre compoziție, a fost
trimis de episcopul Melchisedec Ştefănescu, fostul său profesor de muzică bisericească de la
Seminarul din Huşi, să se perfecţioneze la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde a studiat
contrapunct, compoziţie și istoria muzicii cu Iosif H. Hunke (1870-1872). Întors la Iași, obţine,
în urma examinării de către o comisie formată din Caudella, Wachmann, Wiest,
Flechtenmacher şi Cartu, conducerea catedrei de armonie a Conservatorului, devenind către
sfârşitul vieţii directorul acestei instituții (1901 - 1903).
La vârsta de numai 25 de ani, în 1876, obținea postul de dirijor al Corului Mitropolitan din Iași,
ansamblu pe care îl va ridica la un nivel necunoscut până atunci, cultivând echilibrul vocilor,
omogenitatea și unitatea interpretării: avea să-l dirijeze până la sfârșitul vieții, susţinând concerte
în ţară şi peste hotare.
Creaţia corală a fost domeniul în care s-a manifestat în mod plenar: a fost cel dintâi compozitor
roman care a introdus în muzica academică folclorul țărănesc; de asemenea, a notat şi armonizat
melodii populare, urmărind să păstreze structura modală a acestora, în opoziţie cu practica
armonizărilor funcţionale utilizate până la el. O deosebită importanţă a avut iniţiativa sa de a
transcrie prin notaţie lineară cântările de strană, însoţite uneori de o măiestrită prelucrare
contrapunctică.
Pe lângă muzica corală (Imnele Dumnezeescei Liturghii op.1, Imnele Sfintei Liturghii, pentru
cor mixt şi pian, Înnoește-te, Noule Ierusalime pentru cor mixt, 12 Melodii naţionale culese,
armonizate şi aranjate pentru cor mixt şi pian (printre care Răsai lună, Stejarul, Nevasta care
iubește, Dor, dorule, Stăncuța, Moș bătrân, Congazu, Baba și moșneagul) a compus și opusuri
pentru pian: Cântece naționale,culese şi armonizate, Olga-Polca, Melodii armonizate (Văleanca;
Vine știuca de la baltă; Moșulică; Corăbiasca; De te-ar prinde neica-n crâng; Răsai lună; Arde-
mă, frige-mă!) .
În paralel, dezvoltă o activitate muzicologică susținută, participând la conferințe,
publicând recenzii, studii muzicale și articole cu tematică națională în Arhiva și Arta din Iași,
ziarele Epoca și Lyra din București. A alcătuit şi publicat patru broşuri didactice, sub titulatura
"Curs practic de muzică vocală, pentru uzul școalelor secundare de ambe sexe".
Personalitate marcantă a culturii muzicale româneşti, Gavriil Musicescu este considerat un
părinte al muzicii corale naţionale de tip nou, ilustrul muzician promovând melosul popular prin
orice modalitate i-a stat la îndemână: prelucrări corale, instrumentale sau pentru vocale, prin
conferințele şi publicaţii în presa vremii. Om de aleasă cultură, Musicescu a acordat o importanţă
majoră cântecului popular în dezvoltarea culturii muzicale academice naţionale.
Corul academic al Filarmonicii "Moldova" din Iași poartă astăzi numele lui Gavriil Musicescu. 

Muzica exercită o influenţă foarte puternică asupra omului; prin mijlocul ei, omul îşi înnobilează
caracterul, iar sufletul îl înalţă spre regiunile ideale... Ea singură e aceea care se răspândeşte cu
iuţeala fulgerului şi a cărei putere s-a probat prin fapte, începând din timpurile cele mai vechi şi
până în zilele noastre.
citat celebru din Gavriil Musicescu
49
 Constantin Rusnac
(n.1948)

Constantin Rusnac s-a născut la 6 februarie 1948 în satul

Trebisăuţi, raionul Briceni. A absolvit Şcoala de Muzică
Republicană de 11 ani şi Institutul de Arte „G. Musicescu” din
Chişinău. A fost profesor de solfegiu, armonie şi teoria muzicii
la aceleaşi instituţii, redactor, redactor-şef al Colegiului de
repertoriu pentru colectivele artistice din ţară, prim-viceministru
al Culturii, rector al Conservatorului Moldovenesc de Stat „G.
Musicescu”. Constantin Rusnac a cules mai mult de 2000 de
creații muzicale folclorice. A compus „Suita” pentru nai, țimbal,
50
vioară și orchestră de cameră; „Lacrima” – meditație pentru voce, clavecin și orchestră;
„Moldova” – tablou muzical ș. a. A publicat culegerea de folclor instrumental „Ca la noi în sat”;
„Oda muncii” pentru cor mixt și orchestră; a scris muzică pentru spectacolul „Sînzeana și
Pepelea”; „Cantată de sărbătoare”. A publicat diferite culegeri de cîntece pentru voce, pian și
cor; poemul vocal-simfonic „Zorile”; piese pentru diferite instrumente; „Steaua limbii noastre” –
imn pe versuri de Grigore Vieru. Compozitorul a alcătuit 2 volume de „Folclor din Moldova”; a
compus multe cîntece pentru copii: „Iepurașul”, „Anișoara”, „Pomul”, „Pisicul la școală” etc. În
2008 a editat CD-ul „Folclor instrumental românesc de pretutindeni”, care include notele a 3600
de melodii, în 2012 – cartea „Acrostihuri. Portrete în timp” şi în 2013 – volumul „101 poeme” în
colecţia „Ideal”. Din 1993 este secretar general al Comisiei Naţionale a Republicii
Moldova pentru UNESCO şi din 2000 – preşedinte al Consiliului Naţional Delfic. În 1976 a fost
distins cu Premiul de Stat pentru lucrarea „Sărbătoreasca”, în 1984 – cu titlul „Maestru al Artei”
şi în 1998 – cu ordinul „Gloria Muncii”. La 20 decembrie 2016 Titlul onorific de Doctor Honoris
Causa al AŞM i-a fost acordat lui Constantin Rusnac, în semn de preţuire şi recunoaştere a
meritelor culturale, didactice şi artistice, de apreciere a contribuţiei sale originale la promovarea
şi sporirea prestigiului artei muzicale naţionale pe meridianele lumii.

Charles-Camille Saint-Saëns
(1835–1921)

Camille Saint-Saëns a fost dirijor, compozitor, pianist și

organist francez din epoca romantică. Saint-Saëns a fost o
minune muzicală care și-a făcut debutul muzical la vârsta de
zece ani. A slujit ca organist de mai bine de două decenii
înainte de demisia și de a deveni un compozitor și pianist
independent, ale cărui servicii erau solicitate atât în Statele
Unite, cât și în Europa.

51
Charles-Camille Saint-Saëns a fost singurul copil al lui Jacques Saint-Saëns, un funcționar al
ministerului de interne și soția sa, Francoise Clemence. Sa născut în octombrie 9, 1835, în Rue
du Jardinet, Paris. Jacques Saint-Saëns a murit la două luni după botezul său și datorită sănătății
sale; Mama lui Camille Saint-Saëns la dus la Corbeil unde locuia cu o asistentă medicală timp de
doi ani. Înainte de împlinirea vârstei de 3 ani, Saint-Saëns a prezentat un teren perfect și chiar sa
bucurat de selectarea melodiilor pe pian. Saint-Saëns a învățat pianismul de bază de la mătușa sa
mare, înainte de a deveni studentul lui Camille-Marie Stamaty.
Saint-Saëns și-a făcut debutul la vârsta de zece ani la Salle Pleyel, într-un program care include
concertele de pian ale lui Mozart și Beethoven 3rd. La 1848, sa alăturat Conservatorului din
Paris, o academie de muzică renumită, unde a fost încurajat să se specializeze ca organist. Ca
student, a compus o lucrare corală numită Les Djinns și o simfonie A-majoră. El a concurat
pentru premiul muzical de la Prix de Rome la 1852, dar nu a avut succes. Mai târziu a câștigat
concursul Societe Sainte-Cecile în același an.
Carieră
După ce a părăsit academia muzicală la 1853, Saint-Saëns a devenit organist la biserica Saint
Merri, unde a câștigat un venit confortabil. De asemenea, îi permitea suficient timp să se
concentreze pe compunerea și să urmeze o carieră de pianist. A câștigat din nou concursul
Societe-Cecile cu opusul său, Simfonia în E-flat. În 1858, a devenit organist al bisericii imperiale
a lui La Madeleine. În 1861, Saint-Saëns a devenit profesor la Ecole de Musique Classique et
Religieuse unde a predat lecții de pian. El a demisionat din postul său de predare în 1865 pentru
a-și continua cariera de pianist. Saint-Saëns a avut premiera celui de-al doilea concert de pian în
1868, care ia adus respectul și adorația pe care și-a meritat atât în Franța, cât și în străinătate.
Saint-Saëns a servit în Garda Națională în timpul războiului franco-prusac. Pentru a ajuta la
promovarea muzicii franceze, Bussine și Camille au format Societe Nationale de Musique
împreună cu el în calitate de vicepreședinte. Ulterior a demisionat și a devenit pianist și
compozitor independent.
Provocări
Saint-Saëns sa căsătorit la vârsta de treizeci de ani, dar căsnicia nu a avut succes. Saint-Saëns și
soția sa, Marie Truffot, aveau doi fii care au murit în copilărie. Căsătoria nu a durat, deoarece
Saint-Saëns ia învinuit soția pentru moartea accidentală a fiului său cel mare.
Contribuții majore
Saint-Saëns a scris câteva concerte de pian, inclusiv concertul egiptean din F-major în timp ce se
afla în Luxor. A compus patru poezii simfonice care au urmat modelele folosite de Liszt și cele
patru; simfonia 3rd a fost cea mai faimoasă. Saint-Saens a compus aproximativ zece opere în
timpul vieții sale, dar este cunoscut mai ales pentru opera sa "Samson și Delilah" pe care a scris-
o în 1877. A scris, de asemenea, peste operele 49 de la 1840 până la ultimii ani. Una dintre
faimoasele sale lucrări de cameră a fost Cvintetul de pian pe care la compus în 1855.
Moarte și moștenire
Saint-Saëns a interpretat ultimul recital în noiembrie 1921 la vârsta de 86. A plecat la Alger o
lună mai târziu, iar în decembrie 16, 1921, a murit de un atac de cord. Trupul său a fost dus
acasă, unde a fost așezat să se odihnească la Cimetiere de Montparnasse din Paris.
Saint-Saëns a fost primul renumit compozitor francez care a fost acceptat ca o operă într-o epocă
în care oamenii credeau că organisti, pianiști și simfoniști nu pot scrie opere. El a fost, de
52
asemenea, primul mare compozitor francez care a scris concerte de pian cu succes. Saint-Saëns a
pionierat muzica inregistrata; de fapt, compania de gramofon din Londra și-a trimis producătorul
Gaisberg la Paris pentru a-și înregistra opera.

Louis-Claude Daquin
(1694–1772)

Louis-Claude Daquin este
un compozitor, organist și clavecinist francez .
Louis-Claude Daquin este fiul lui Claude Daquin, burghezul din
Paris de origine evreiască, și al Annei
Tiersant. Daquin sunt d'Aquinos din Italia . Unul dintre marii lui
unchi este un profesor de ebraică la Collège de France . A început
o carieră de copil minune prin prezentarea la curtea lui Ludovic al
XIV-lea la vârsta de șase ani, ca înaintea lui Élisabeth Jacquet,
nașa sa, și Jean-François Dandrieu .
S-a căsătorit în 1722 cu Denise-Thérèse Quirot, fiica unui
funcționar de clădiri. El a fost apoi organist regelui în capela
regală a Palatului și ordinare a muzicii a prințului de Conti .

53
A acumulat titluri de prestigiu: preferat lui Rameau ca organist al Bisericii Saint-Paul-Saint-Louis,
din Paris, a succedat fostului său maestru Louis Marchand în 1732 la organul Cordelierilor,
lui Jean-François Dandrieu în 1739 la Capela Regală, apoi a devenit titularul de organ
al catedralei Notre-Dame de Paris în 1755 ca succesor al Guillaume-Antoine Calvière . Un
virtuos orbitor al tastaturii, a fost foarte apreciat de aristocrație, iar cântecul său de orgă a atras
mulțimi considerabile.
Este tatăl lui Pierre-Louis d'Aquin de Château-Lyon (1720-1796), scriitor, autor al secolului
literar al lui Louis XV .

Personalități clasa a IV-a

Maria Lătăreţu

Maria Lătărețu (născută la 7 noiembrie 1911, Bălcești,

Gorj — decedată la 27
septembrie 1972, Românești, județul Botoșani) a fost o
cântăreață română, de muzică țărănească din Gorj
și populară. A fost una dintre cele mai îndrăgite
interprete din domeniu, fiind supranumită
deseori Privighetoarea Gorjului. Johnny Răducanu o
considera Ella Fitzgerald a României. În cariera sa a
susținut un număr mare de concerte, a realizat numeroase înregistrări discografice și a participat
la un număr mare de emisiuni de radio și TV.
Viața și cariera artistică
54
Încă din copilărie, Maria Lătărețu a cântat la hore, nunți, petreceri boierești etc. La 13 ani fratele
artistei, Ioniță Borcan, îi cumpără o chitară și o învață să se acompanieze.
În 1928 ea se căsătorește cu vioristul Mihai (zis Tică) Lătărețu din comuna Lelești și cântă
împreună în mai toate satele din Gorj.
Ajunge pentru prima oară în București în 1933 unde cântă pentru o scurtă perioadă de timp la
localul „La fânăreasă”, întorcându-se apoi în Gorj.
În 1937 este descoperită în Gorj de o echipă de folcloriști alcătuită din Constantin
Brăiloiu, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru și Mihai Pop. Încântați de vocea, stilul și de
repertoriul său tradițional, au invitat-o la București pentru a o înregistra.
Primele înregistrări ale Mariei Lătărețu au fost efectuate, pe cilindri de fonograf, la data de 19
iulie 1937. Apoi, pe 13 septembrie 1937, înregistrează la casa de discuri „Columbia”, sub
supravegherea artistică a Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor
Români (Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” de azi). Cântă prima
oară la Radio București pe 29 august 1937.
Cântă la localul lui Marcu Căciularu (din strada Vespasian, zona Gării de Nord) în 1937, la
„Luna Bucureștiului” în 1938 și în perioada 1939-1949 la „Dorul Ancuței”, restaurant de lux din
strada Alexandru Lahovari, frecventat de diferiți artiști – scriitori, compozitori, actori. La acesta
din urmă a fost angajată la recomandarea lui Constantin Brăiloiu.
Cântă cu taraful soțului ei până în 1949, când devine prim-solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a
Institutului de Folclor. De aici se pensionează în 1966.
Întreprinde numeroase turnee atât în țară, cât și în
străinătate: Polonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., Egipt, Siria, Elveția, Turcia, Ungaria, Grecia, Bulga
ria, Iugoslavia, Iordania.
De-a lungul carierei sale a cântat cu mari șefi de orchestră și dirijori:Gelu Barabancea, Nicu
Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Radu Voinescu, George Vancu, Ion Luca-
Bănățeanu, Florea Cioacă, Constantin Mirea, Nicu Novac.

55
 Nicolae Sulac

Nicolae Sulac s-a născut în data de 9 septembrie 1936 în satul

Sadîc, Județul Cahul, Regatul României, astăzi Republica
Moldova.
Activitatea sa artistică a început-o în cadrul Republicii
Sovietice Socialiste Moldovenești, și anume în cadrul capelei
corale „Doina" (din 1959). În 1965 Nicolae Sulac devine
solist al ansamblului „Fluieraș", ansamblu care a lansat mulți
interpreți de muzică populară din Moldova. În anii '70 și
începutul anilor '80 concertează în calitate de solist al
ansamblului „Lăutarii".
Nicolae Sulac este laureat al premiilor Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste (URSS), artist al poporului al R.S.S.M. și
ulterior al Republicii Moldova, cavaler al Ordinului
Republicii (1992).
În anul 2002 a creat un fond de susținere a muzicii populare.

56
Nicolae Sulac a interpretat piese exclusiv în limba română fiind aplaudat de fiecare dată de către
toată sala, chiar și de cei ce nu cunoșteau limba română. Potrivit Moldpres, a înregistrat la Radio
Chișinău peste 100 de cântece folclorice. El însuși a compus cântece, majoritatea fiind incluse în
Fonoteca de Aur a Republicii Moldova. Printre acestea se numără: „Într-o iarnă, lungă, grea”,
„Tinereţe, tinereţe”, „Doina mea în codru-i scrisă”, „Puii cucului”, „Ce frumos mai cântă cucul”,
„Balada Mioriţa”, „Foaie verde cinci chiperi”, „Foaie verde matostat”, „Frumoase-s nunţile-n
colhoz”, „Sunt din plaiuri moldovene”, „Mamă, mamă, dor de mamă”, „În Moldova m-am
născut”, „Nistrule, ce curgi la vale”, „Foaie verde grâu mărunt” și multe altele.
Spre sfârșitul vieții Sulac a dorit să se stabilească la Iași, oraș care îi plăcea mult și unde obișnuia
să se întâlnească cu prietenii.
A decedat la Chișinău, în 2003, în urma unui atac cerebral și a fost înmormântat în Cimitirul
Central din Chișinău. La 9 octombrie 2004, în cadrul Cimitirului Central a fost inaugurat un bust
al său.
Numele lui Nicolae Sulac îl poartă Palatul Național din Chișinău, un festival-concurs de rang
naţional al tinerilor interpreţi de muzică populară din Republica Moldova, precum şi Şcoala de
muzică din oraşul Floreşti, în curtea căreia a fost inaugurat un bust al artistului.
În amintirea lui, mai mulţi interpreţi au alcătuit cântece legate de numele Sulac, precum: Ion
Dolănescu – „Plânge Basarabia, c-a pierdut o mare stea: o floare de liliac, pe Nicolae Sulac”;
Arsenie Botnaru – „Visul lui Sulac”, Nicolae Ciubotaru „Frumuseţea va trăi, cât Sulac s-ar auzi”,
Ion Florea – „Sulac mi-a fost alinare”, Alexandru Lozanciuc – „Mi-aduc aminte vorba lui Sulac”.
A colaborat cu Isidor Burdin, Serghei Lunchevici, Vasile Goia, Dumitru Blajinu, Nicolae
Botgros, Ion Dascăl, Petre Zaharia, Ilie Bratu, Petrică Sîrbu, Leonid Moşanu, Constantin
Baranovschi ş.a. Și-a încercat talentul și în proză. În 1997, la Editura ”Știința” i-a apărut cartea
de nuvele ”Vorbă lungă, bogăția omului”, scrie Moldpres.

Alexandru Flechtenmacher

Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823, Iași – d.

28 ianuarie 1898, București) a fost un compozitor, violonist,
dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora
Unirii.
Alexandru Flechtenmacher a fost fiul juristului Christian
Flechtenmacher, un jurist sas stabilit în Principatul Moldovei.
În perioada 1 noiembrie 1864-1869 Alexandru Flechtenmacher a
fost director la Conservatorul de Muzică și Declamațiune din
București, instituție care a devenit ulterior Universitatea
Națională de Muzică din București.
Compozitor
Este autorul primei operete românești, „Baba Hârca“, pe text de
Matei Millo. Premiera a avut loc pe 26 decembrie 1848 la Teatrul Național din Iași, ca operată-
vrăjitorie în două acte și trei tablouri. Matei Millo a interpretat rolul principal fiind și primul
actor român care a jucat în travesti. Costumul este păstrat și astăzi la Muzeul Mihai Eminescu.
57
A compus, de asemenea, muzica pentru Hora Unirii, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile
Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui Vasile Alecsandri și
cântece patriotice.
În perioada 1853-1858 Alexandru Flechtenmacher s-a stabilit la Craiova, unde a dirijat cu
prioritate muzica compusă de el însuși. Dintre compozițiile sale se pot enumera: „opereta-
vrăjitorie” Baba Hârca, melodrama națională cu cântece Cetatea Neamțului, operetele Crai Nou
și Sacagiu, vodevilurile Fermecătorița (după George Sand), Cimpoiul dracului și Banii, gloria și
amorul, drama cu muzică Zavera lui Tudor, opera în trei acte Fata de la Cozia, spectacolele cu
muzică Banul Mărăcine și Iancu Jianu, căpitan de haiduci, feeria muzicală Fata aerului, compusă
în colaborare cu Eduard Wachmann.
Compoziții
 Baba Hârca, operetă-vodevil în două acte (1848, Iași)
 Doi țărani și cinci cârlani, vodevil, după Constantin Negruzzi, (1848, Iași)
 Barbu Lăutarul, după Vasile Alecsandri, (1850, Iași)
 Scara mâței, vodevil, (1850, Iași)
 Coana Chirița sau două fete și-o neneacă, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850)
 Întoarcerea Coanei Chirița sau Coana Chirița în provincie, vodevil, după Vasile
Alecsandri (1850, Iași)
 Banii, Gloria și Amorul, vodevil, (1861, București)
 Răzvan și Vidra, dramă istorică în cinci acte, după Bogdan Petriceicu Hasdeu, (1867,
București)
 Fata de la Cozia, operă în trei acte după Dimitrie Bolintineanu (1870, neterminată)

58
Isidor Vorobchevici
(1836-1903)

59
Compozitor şi preot român de origine ucraineană. Născut în Cernăuţi. Preot în
Davideni (1861-1865) şi Ruşii Moldoviţei (1865-1867). Profesor de muzică vocală
şi corală în Cernăuţi (1869-1900). Redactor la revista Candela (1882-1900). A
cules şi prelucrat melodii populare din Bucovina. A publicat sub pseudonimul
Danilo Mlaca diverse scrieri lirice, epice şi dramatice în limba ucraineană.
Valorile folclorului nostru au stat la baza creaţiilor multor compozitori înaintaşi. În
rândul acestora se află şi Isidor Vorobchevici (1836–1903), originar din orașul
Cernăuţi. Dânsul este autorul multor cântece inspirate din intonaţiile şi ritmurile
muzicii folclorice. Unul dintre acestea este Doina – cântec ce exprimă o gamă
întreagă de sentimente.

Maria Cebotari

Născută la 10 februarie în anul 1910 la Chişinău.

În anul 1929 − a absolvit Conservatorul din Chișinău. Începînd cu
anul 1929, a studiat la Berlin. În anul 1931 a debutat la Dresda
(Mimi din „La Boheme”) şi Festivalul de la Salzburg în „Orfeu şi
Euridice”, de C. Gluck. În anii 1932-1949 − primadonă la  opera
din Dresda, Berlin şi Viena, interpreta principală a rolurilor de
soprano în operele de W. A. Mozart, R. Strauss, G. Verdi si G.
Puccini. Ultimul rol interpretat de cîntăreaţă pe data 31
martie 1949 a fost Laura în opereta „Studentul cerşetor".
Repertoriul ei a inclus opere de W. A. Mozart (Susanna şi Contesa
din „Nunta lui Figaro”, Zerlina şi Anna Donna din „Don
Giovanni”, Constanza în „Răpirea din Serai”) şi Richard Strauss
(Daphne în opera omonimă, Sophie în „Cavalerul rozelor”) şi Giuseppe Verdi (Violetta din
„Traviata”), şi Giacomo Puccini (Cio-Cio-San din „Madame Butterfly”), „Turandot”, „Salome”.

60
De la 12 ani fetiţa Maria cînta în corul Catedralei mitropolitane din Chişinău sub bagheta
reghentului A. Iacovlev. De aici a ajuns la Conservatorul din Chişinău unde cu ea sa ocupat
maestro Afanasiu în anii 1924-1929.
Cariera de cîntăreaţă profesionistă a început-o în echipa lui A. Vîruboi unde Maria înterpreta
cîntecele ţigăneşti în spectacolul "Cadavrul viu" după L. N. Tolstoi. Măritînduse după Vîrubov
Miria pleacă cu el în turneu la Bucureşti şi Paris după ce Vîrubov închee un contract cu firma
cinematografică germană UFA şi se aşează cu traiul la Berlin. Aici Maria începe cariera sa
cinematografică. La norocul ei în aceşţi ani cinematografia a căpătat vocea şi a devenit sonoră.
La Berlin Maria a absolvit Şcoala muzicală superioară sub conducerea profesorului Oscar Daniel
şi este invitată în calitate de solistă la Teatrul de operă din Drezda. Debutul ei la această operă a
fost în anul 1931 cu interpretarea partidei Mimi în opera lui G. Puccini "Boema". Anume din
Drezda începe calea de triumf a Mariei prin Germania şi Austria unde în toate oraşele e primită
cu deosebită căldură şi atenţie. După aceasta începe primul său turneu prin mai multe scene de
operă din lume, unde se începe cariera ei de primadonă de operă de rang mondial. Este aplaudată
de spectatorii din Roma şi Milano, Florenţia şi Paris, Londra şi Bruxel, Amsterdam şi Praha,
Stocholm şi New Yorc. Acuma ea cîntă sub bagheta lui R. Ştraus, A. Toscanini, C. Crauze şi a.
În curs de zece ani (1935-1945) ea este primadonă a operei berlineze. Cîntă în "Boema" cu
legendarul Dgini. În repertoriul Mariei deacum sunt 60 de roluri de la Tatiana din "Evghenii
Oneghin" a lui P. Ceaicovschii pînă la "Cio-Cio san" de Giacomo Pucci ni.
Un loc deosebit în creaţia Măriei au avut partidele din operele lui R. Ştraus "Femeile în alb" -
Amita, "Ari adna din Nacsos" - Ariadna precum şi Arabela şi Dafna din opere cu acelaş nume.
Nu mai puţin loc în creaţia Măriei începe să fie ocupat şi de cinematograf. Aici ea a activat şi ca
actriţă dramatică. Mai mult sa filmat în filmele germane şi italiene. Perioada aceasta a coincis cu
instaurarea regimurilor fasciste în Italia şi Germania. Atunci ea a fost invinuită de colaborarea cu
aceste regimuri dubioase. Cele mai multe pretenţii a fost la filmul "Odesa în flăcări" unde Maria
a interpretat unul din roluri centrale. Însă mai multe filme din această perioadă au fost apolitice.
Cu regret, anume din această pricină primadona cu nume mondial a fost ignorată de toate sursele
informative şi enciclopedii, editate la noi în Moldova în anii după război pîna la începutul
secolului XXI. Numai în ultimii ani cineaştii moldoveni D. Olărescu, V.Druc şi a. A turnat un
film documentar de lung metraj despre Maria Cibotari. Acest film a fost menţionat cu Premiul I
la festivalul OWH Studio în 2005.
Europa a fost mai tolerantă la cîntăreața din Chişinău. În anii de după război Maria permanent a
fost primadonă operei Vieneze. În 1948 Maria face ultimul său turneu prin Italia. Acolo ea cîntă
în opera "La Scala". Filmele în care ea sa filmat rămîn un tezaur al artei de operă.

61
 Eduard Caudella

Compozitorul Eduard Caudella s-a născut la Iaşi, la 22 mai 1841, tatăl

său fiind Francisc Caudella, compozitor şi profesor. A studiat mai întâi
la Scheia şi Iaşi, între 1850-1853, vioară şi teorie-solfegii.

Şi-a continuat studiile de vioară, armonie şi pian, la Berlin (1853-1857),

Paris (1857-1858) şi Frankfurt-pe-Main (1860-1861), potrivit
dicţionarului "Muzicieni români. Compozitori şi muzicologi" de Viorel
Cosma (Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1970).

A fost violonist al Curţii lui Alexandru Ioan Cuza, între 1861-1864, profesor de vioară (1861-
1901), de orchestră şi director (1893-1901) la Conservatorul din Iaşi.

De asemenea, a fost dirijor al Teatrului Naţional din Iaşi (1861-1875), al Trupei germane de
teatru din Iaşi (1868-1870) şi al Operei italiene din Iaşi (1870-1874), precum şi profesor de
estetică muzicală la Universitatea din Iaşi (1875-1877).

Violonist concertist, Eduard Caudella a susţinut o deosebită activitate artistică în ţară şi peste
hotare, în ţări precum Franţa, Germania, Rusia.
62
A scris studii, articole, recenzii, amintiri, pamflete, în: "Muzica", "Revista muzicală şi teatrală",
"Curierul artelor", "Izvoraşul", "Arta română" etc. A cules, a prelucrat şi a publicat cântece
populare.

A predat lecţii particulare de vioară, pian şi compoziţie, printre cei cărora le-a fost profesor
numărându-se şi George Enescu. Astfel, în copilărie, George Enescu a început să studieze sub
îndrumarea lui Eduard Caudella, profesor la Conservatorul din Iaşi, şi tot la sfatul acestuia
George Enescu s-a înscris şi a studiat la Conservatorul de Muzică din Viena (1888-1894).

Eduard Caudella a condus formaţii de muzică de cameră din Iaşi, a revigorat activitatea
orchestrei Conservatorului, prezentând concerte de popularizare a creaţiei clasice universale.

Unul dintre cei mai remarcabili compozitori români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX, Eduard Caudella a abordat numeroase forme şi genuri muzicale,
remarcându-se în special în domeniul teatrului muzical. A compus, astfel, vodeviluri, operete,
opere comice, muzică simfonică, muzică de cameră, muzică corală, concerte pentru vioară şi
orchestră, lieduri etc. Amintim dintre compoziţiile sale: ''Petru Rareş'', ''Harţă răzeşul'',
''Olteanca'', ''Hatmanul Baltag'', ''Fata răzeşului'', ''Traian şi Dochia'', ''Amintiri din Carpaţi'' etc.

A murit la Iaşi, la 15 aprilie 1924.

Maria Bieşu

Maria Bieșu s-a născut la 3 august 1935 în localitatea Volintiri,

raionul Ștefan Vodă, într-o familie de oameni simpli. Debutează ca
solistă în cadrul formației de muzică populară „Fluieraș” cu piesa
Struguraș de pe colină, la un concurs raional, alături de celebrii
Tamara Ciobanu și Serghei Lunchevici.
Talentul muzical și dragostea pentru cântec le-a moștenit de la
mama sa, cea mai bună cântăreață în satul natal. În 1951 Maria
Bieșu a absolvit școala din Volintiri și a continuat studiile la o
instituție de profil agrar din Leova.
În timpul studenției participa activ la diverse activități culturale:
cânta, dansa, conducea un cor. În 1955 este admisă fără examene la Conservatorul de Stat din
Chișinău în clasa pedagogului S. Zarifian, cu care a studiat timp de 4 ani.
Debutul cu success al Mariei Bieșu pe scena Teatrului de operă a avut loc în 1962, când a
interpretat aria Florei Tosca din opera „Tosca” de G. Puccini.

63
În 1965 - 1967 tânăra solistă face stagiunea la teatrul „La Scala” din Milano, unde sub
conducerea renumitului pedagog Enrico Piazzi pregătește în limba italiană ariile Toscai, Aidei,
Cio-Cio-San și Leonorei din operele lui G. Puccini și G. Verdi.
În 1967 obține titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san” la Concursul Internațional Miura Tomaki
(Ediția I Tokio, Japonia). Din acest moment, Maria Bieșu a început să fie invitată în juriu, în
concerte sau să țină prelegeri la diverse instituții muzicale din Europa, America și Asia.
În 1965 Maria Bieșu este invitată de Teatrul Mare din Moscova să interpreteze rolul Tatianei din
opera Evgheni Oneghin de P. Ceaikovski. Soprana a impresionat cu calitățile sale vocale lumea
muzicală moscovită, iar dirijorul B. Haikin, pe lângă felicitările călduroase în urma acelui
spectacol, îi propuse o permanentă colaborare.
Viața Mariei Bieșu a cunoscut o perioadă complicată la începutul anilor '90 ai secolului trecut.
Primadona n-a putut să-și păstreze intact repertoriul, a pierdut publicul spectator numeros, pe
unii din prietenii și colegii de teatru, despărțiți de noile hotare și orânduieli.
Maria Bieșu a fost constrânsă de circumstanțe să se reorienteze. Astfel a pornit să propage ideea
unui Festival al muzicii de operă. Visa ca Chișinăul să devină un centru al muzicii de operă, să se
adune în capitala Moldovei cântăreți de operă din toată lumea.
Astfel, în septembrie 1990, la Chișinău a fost inaugurat Primul Festival Internațional al starurilor
de operă și balet, intitulat Invită Maria Bieșu. De atunci, pe meleagurile Moldovei, toamna,
poposește fluturele gingaș (logotip al Festivalului Invită Maria Bieșu), împreună cu talente
recunoscute în toată lumea ale muzicii de operă și balet.

Mihail Jora

Mihail Jora s-a nascut la 2 august 1891 la Roman, Neamt, si a

murit la 10 mai 1971, la Bucuresti. A fost un compozitor si
dirijor roman, membru titular (1955) al Academiei Romane,
profesor si Rector al Academiei Regale de Muzica din
Bucuresti.
Mihail Jora si-a facut studiile la Leipzig si la Paris. Ca profesor
de compozitie la Conservatorul din Bucuresti, Mihail Jora a
format o pleiada de compozitori. Creatia sa cuprinde balete
(printre care „Curtea veche”, „La piata”, „Cand strugurii se coc”
si „Intoarcerea din adancuri”), suita simfonica „Privelisti
moldovenesti” (suita in patru parti – „Pe malul Tazlaului”, „La
joc”, „Grau sub soare”, „Alai tiganesc” – care are la baza un motiv melodic din folclor), poemul
simfonic „Poveste indica”, „Burlesca” pentru orchestra, „Simfonia in do”, „Balada pentru bariton
si orchestra”, lucrari de muzica de camera (printre care „Cvartetul de coarde”) s. a.

64
Mihail Jora este unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai liedului in muzica romaneasca. De
remarcat este faptul ca si-a numit cele peste o suta de partituri de gen Cantece, tocmai pentru a
sugera caracterul romanesc si particularitatile care despart aceste lucrari de traditia liedului
german, reprezentat in special de compozitiile lui Schubert, Schumann si Brahms.
Mihail Jora a compus, pe versuri ale marilor poeti romani, numeroase lucrari de aceasta factura,
care se disting printr-o expresivitate aparte. Creatiile lui Jora se caracterizeaza prin continutul lor
bogat si variat. Unele lucrari ale sale sunt strabatute de o unda de umor si ironie.
Opera lui Jora se remarca prin maiestria interpretarii elementelor melodice si ritmice, specifice
cantecului popular. A fost printre primii compozitori romani care au intrezarit virtutile artistice
ale baletului.
Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romine,
compozitorului Mihail Jora i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populara
Romina „pentru merite deosebite in activitatea desfasurata in domeniul teatrului, muzicii, artelor
plastice si cinematografiei”.
Uniunea Criticilor Muzicali ii poarta numele si organizeaza anual la Bucuresti Concursul
National de Interpretare Muzicala „Mihail Jora”.
Numele Mihail Jora il poarta si Studioul de Concerte al Palatului Radio, cea mai mare sala de
concerte simfonice si corale din Romania (1000 de locuri).

Dumitru Gheorghiţă

Născut la 16 februarie (23 februarie – în alte

surse) 1917 la Chișinău, în familia lui Efim și Varvara Gheorgiță.
În familie erau 4 copii, în casa cărora răsuna des muzica: tatăl
cânta la armonică, mamei îi plăcea să fredoneze melodii. De pe
când era elev, Dumitru era pasionat de muzică și începuse să
cânte în fanfara școlii. Absolvind școala primară, D.
Gheorghiță urmează studiile la liceul B. P. Hasdeu și, simultan, la
conservator, în clasa de trompetă condusă de S. Zlatov. Avea pe
atunci doar 12 ani. Ulterior starea de sănătate nu i-a permis
lui Dumitru să cânte la trompetă.
      Absolvind în 1933 conservatorul, se angajează destul de greu
într-o orchestră de restaurant, condusă de Nicolae Bodoi. Urmă o
viață grea, plină de umilinință și dificultăți. Trebuia să se conformeze gusturilor burgheze ale
ofițerilor, clienților și să le între în voie tuturor. În iunie 1940 ia ființă orchestra radioului sub
65
conducerea lui Petru Bacinin. Pentru a evolua în componența ei, sânt invitați numeroși muzicanți
(Dumitru Gheorghiță, Eugeniu Coca – eminent compozitor din Moldova, pe atunci și muzicant
de restaurant). Orchestra interpreta muzică populară. Anume atunci Gheorghiță a simțit pentru
prima dată necesitatea acută de a crea, de a da glas la tot ce-i umple sufletul. Astfel se născu
prima piesă pentru acordion. 
      Piesele lui Dumitru Gheorgiță sânt incluse în repertoriul a numeroase formații de artiști
amatori, se difuzează la radio, cunoscând o populartitate imensă. Numele autorului devine din ce
în ce mai cunoscut. Orchsestra de muzică populară Fluieraș îi propagă în permanență melodiile.
Ele constituie piesele de rezistență ale repertoriului solistei Tamara Ceban. Compozitorul e în
permanență sensibil la suflul timpului, la problemele contemporanietății. Tema Patriei ocupă un
loc aparte în creația lui Dumitru Gheorghiță. În cântecele sale el glorifică meleagul natal,
strugurii și apele străbunului Nistru. 
      Așa s-a întâmplat dintotdeauna cu muzicanții-lăutari – suflet din sufletul neamului lor – care
în creațiile lor se inspirau în permanență din folclor, restituindu-i apoi cu generozitate poporului
opere mai desăvârșite, mai cizelate. 
      În anul 1960 cântecele lui Dumitru Gheorghiță răsună în cadrul concertelor din
cadrul Decadei Artei Moldovenești la Moscova. Compozitorul e distins cu oridinul Insigna de
Onoare. În 1961 este primit în rândurile Uniunii Compozitorilor din URSS. În anul 1964
compozitorului i se oferă onorificul titlu de Lucrător Emerit al Artelor din RSSM. În același an la
editura Cartea Moldovenească apare prima lui culegere de cântece pe versuri de poeți moldoveni
(P. Zadnipru, Gr. Vieru, V. Russu, V. Roșca ș.a.). 
      Cântecele lui D. Gheorghiță sânt interpretate de cei mai valoroși soliști din Moldova: Tamara
Ceban, Gheorghe Eșanu, Nicolae Sulac, Ion Bas și Maria Bieșu (evoluând pe atunci în
orchestra Fluieraș).
      În 1967 compozitorului i se conferă titlul de Artist al Poporului din RSSM.
      Din  vasta palitră intonațională a muzicii populare el selectează minuțios tonalitățile cele mai
viguroase, mai expresive, mai cu perspectivă și, reunind să le îmbine organic, creează imagini
artistice desăvârșite.
       Melodist prin vocație, el tinde spre o largă respirație a motivului, având grijă, totodată să
asigure dezvăluirea plenară a cuvântului, a imaginii artistice, create cu ajutorul lui. El pornește în
opera sa de la ritmurile vieții, operează cu imaginile intonaționale și ritmice ale folclorului
național, din care și provin cântecele lui.
       În activitatea ca Dumitru Gheorghiță nu se limitează doar la cântec, cu toate că acestuia îi
revine un loc de frunte în creația compozitorului. El este și autorul unor valoroase miniaturi
instrumentale. Piesele lui ne cuceresc prin caracterul lor cantabil și melodios, în care se face
simțită puternica influență a creației muzicale populare. Compozitorul studiază mult orchestrația,
pentru a-și putea crea singur aranjamentul instrumental al cântecelor și pieselor ce-i aparțin. El
compune piese pentru țambal și fluier, semnează o fantezie orchestrală, intitulată Doina codrilor,
pentru taraf, piese pentru oboi și vioară și orchestră.
      Creator de cântece prin execelență, Dumitru Gheorghiță și în operele sale instrumentale
instrumentale operează cu imagini muzicale proprii cântecului, exploatând la maximum calitățile
interpretative ale instrumentelor populare.

66
      Compozitorul conduce o orchestră de muzică populară, evoluează de în cadrul diferitelor
concepte și serate de creație.
      În anul 1973 Casa Republicană de Creație Populară a publicat cea mai completă culegere de
cântece ale compozitorului, care conține 32 de lucrări, scrise pe versurile mai multor poeți
moldoveni. Culegerea Cântăm Moldova cuprinde piese compuse de Dumitru Gheorghiță la
sfârșitul anilor ‘60 – începutul anilor ‘70, care pot fi considerate culmi ale creației artistice a
compozitorului. Printre ele menționăm Nunta miresei.
      La 7 noiembrie 1976 compozitorului Dumitru Gheorghiță i-a fost acordat Premiul de Stat al
URSS, gest de profundă recunoștință și înaltă apreciere din partea poporului. 
      Este deținătorul diplomei Comitetului Sovietic pentru apărarea păcii (1969) și a
diplomelor: Comitetului moldovenesc pentru apărarea păcii (1976, 1981, 1987). 
    A compus lucrări simfonice, pentru orchestră de muzică populară, piese corale, cântece pentru
copii, romanțe în caracter popular.
      A câtat în ansamblu cu: Simion Glec, David Fedov, Leonid Moșanu, Anatol Davâdov, Ion
Fazlî, Eugen Doga, Dumitru Rotaru, Maria Bieșu, Dumitru Blajinu, Alexandru Ranga ș.a.
        A înregistrat la Radio Chișinău melodii populare (Fluiera un tren în gară, Măi ciobane, Fata
de la moară, Treceam valea, Trandafir frumos, Azi e luni, Frunză verde sălcioară etc.).

Ştefan Neaga

Ştefan Neaga - pianist, dirijor, profesor şi compozitor.

S-a născut la 24 noiembrie anul 1900 în Chişinău. Studiile
muzicale le-a început la vîrsta de 8 ani, a studiat vioara.
Continuă studiile la Şcoala de muzică din Chișinău (1915-
1919), instrumental – pian, apoi – Academia Regală de Muzică
şi Artă Dramatică din Bucureşti (1922-1927), pian şi „Ecole
normalle de musique” la Paris (1937-1939), pian.
În anii 1919-1920 lucrează ca pianist în formaţia lui Grigoraş
Dinicu, în anii 1922-1927 ̶  în alte ansambluri instrumentale din
Bucureşti; profesor la Conservatorul din Moscova (1942-1943) şi Conservatorul
din Chișinău (1947-1951).
În anii 1945-1951 – este dirijor al Orchestrei simfonice a Filarmonicii Naţionale din Moldova.

67
A avut turnee artistice în Romania, Franţa, Rusia ş. a. A compus creaţii vocal-simfonice,
simfonice, instrumentale de camera, corale, vocale şi altele.
Premii şi titluri onorifice:
1944 – Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova;
1950 – Laureat al Premiului de Stat.
Din 1934 a fost Membru al Societăţii Compozitorilor Români; din 1944 – membru al Uniunii
Compozitorilor din Republica Moldova.

A decedat la 30 mai în anul 1951 la Chișinău.

Gheorghe Neaga

Gheorghe Ştefan Neaga – compozitor, Maestru Emerit al Artei

din Republica Sovietică Socialistă din Moldova (1979).
Născut la 19 martie 1922 la Chișinău, în familia compozitorului
Ştefan Neaga. A început să studieze vioara cu profesorul Garabet
Avakian. În anul 1937-1940 este student al Academiei Regale de
Muzică şi Arta Dramatică din Bucureşti.
A absolvit Conservatorul „P. I. Ceaikovski” de la Moscova, clasa
vioară (1948) şi Conservatorul de la Chișinău, clasa de
compoziţie (1958).
A fost profesor de vioară, şef al catedrei „Instrumente de coarde”
la Conservatorul de Stat. Din anul 1957 este membru al Uniunii

68
Compozitorilor Republicii Moldova.
Laureat al Premiul de Stat în anul 1969.
În 1979 a primit Titlul onorific Maestru în artă al Republicii Moldova. A compus creaţii de
scene, vocal-simfonice, simfonice, instrumentale de camera, corale. A început să compună
muzica pentru filmele turnate în Moldova în 1963.
În 1999 s-a stabilit cu traiul în SUA.
Gheorghe Neaga a decedat la 24 noiembrie 2003, fiind înmormîntat la Dallas, SUA.
Opere:
Muzică simfonică
„Aria, Bolero, Allegro, pentru orchestră de cameră” (1982)
„Simfonia N.3” (1983)
Opere
„Cornul de aur”: operă, libretul de Gheorghe Dimitriu (1982)
„Nefertiti”: monooperă, libretul de Gheorghe Dimitriu (1995)
Muzică de cameră instrumentală
„Cvartet de coarde N.2” (1980)
„Piesă” pentru violoncel şi pian (1980)
„Piesă” pentru contrabas solo (1980)
„Cvartet” pentru flaut, vioară, violoncel şi pian (1984)
„Suită” pentru violoncel şi pian, în 5 părţi (1986)
„Nocturnă”, pentru contrabas şi pian (1986)
Piesă de concert pentru ansamblu de cameră (1995)
Muzică vocală de cameră
„De dragoste”: ciclul vocal, versuri de Mihai Eminescu, („Ce te legeni”; „Prin nopţi tăcute”;
„Ea-şi urma cărarea-n codru”; „De ce nu-mi vii”; „La steaua”) (1986)
„Perpetuum mobile”: simfonia de cameră în 13 părţi, pentru soprano şi ansamblu de cameră
(1987)
„Inimă”: ciclu vocal pentru soprano, vioară şi pian, versuri de Gheorghe Dimitriu (1993)
„Credinţa”: ciclu vocal pentru soprano şi pian, versuri de Gheorghe Dimitriu (1994)
Muzică corală
„Mai am un singur dor”, pentru cor mixt a cappella, versuri de Mihai Eminescu (1993)

69
 Constantin Rusnac

S-a născut la 6 februarie în anul 1948 în satul Trebisăuți,

raionul Briceni, Republica Moldova. După 7 clase ale școlii
medii şi-a urmat studiile la școala de muzică (în prezent –
Liceul „Ciprian Porumbescu”) din Chișinău.
În anul 1956 – participă la primul festival republican al elevilor,
unde a cîntat la „xilofon” (opt sticle cu apă, umplute pînă la
diferite nivele) și a ocupat locul I.
În anul 1965 a absolvit școala de muzică cu medalia de aur. Apoi începe să învețe la
Conservatorul de Stat „Gavriil Musicescu” (în prezent – Academia de Muzică, Teatru și Arte
plastice) la două specialități: muzicologie și contrabas. În anul 1969 – compune prima lucrare

70
„Sîrba din Trebisăuți”, fantezie pentru orchestra de muzică populară. În anul 1970 a absolvit
Conservatorul și a devenit profesor la Catedra de folclor.
Între anii 1970-1975 publică articole muzicale și s-a ocupat de prelucrarea melodiilor populare.
1971-1979 – este membru al Colegiului redacțional și de repertoriu pentru dramaturgie și creații
muzicale al Ministerului Culturii al Republicii Moldova.
1976 primește Premiul de Stat al Republicii Moldova pentru creația „Sărbătoreasca”.
1977 – devine membru al Uniunii Compozitorilor din Moldova.
1979 – devine Laureat al festivalului „Cîntecul – 79” (Moscova).
1979-1984 – este redactor-șef al Colegiului pentru repertoriile colectivelor artistice în cadrul
Ministerului Culturii al Republicii Moldova.
1984 – este prim-vice ministru al ministrului culturii.
1984-1999 – este rector al Conservatorului de Stat „Gavriil Musicescu”.
Constantin Rusnac a cules mai mult de 2000 de creații muzicale folclorice. A compus „Suita”
pentru nai, țimbal, vioară și orchestră de cameră; „Lacrima” – meditație pentru voce, clavecin și
orchestră; „Moldova” – tablou muzical ș. a.; a publicat culegerea de folclor instrumental „Ca la
noi în sat”; „Oda muncii” pentru cor mixt și orchestră; a scris muzică pentru spectacolul
„Sînzeana și Pepelea”; „Cantată de sărbătoare”; a publicat diferite culegeri de cîntece pentru
voce, pian și cor; poemul vocal-simfonic „Zorile”; piese pentru diferite instrumente; „Steaua
limbii noastre” – imn pe versuri de Grigore Vieru; a alcătuit 2 volume de „Folclor din Moldova”;
a compus multe cîntece pentru copii: „Iepurașul”, „Anișoara”, „Pomul”, „Pisicul la școală” etc.;
a scris romanțe, rugăciuni; este autor de emisiuni radio şi de televiziune.
În anul 1986 i-a fost conferit titlul de conferențiar, în 1990 – de profesor universitar.
Din anul 1993 este numit în funcția de Secretar general al Comisiei Naționale a Republicii
Moldova pentru UNESCO.

Gheorghe Mustea

S-a născut la 01 mai 1951 s, Mîndrești jud. Telenești (Moldova).

A studiat flautul cu prof. Vladimir Rotaru, compoziţia cu

prof. Vasile Zagorschi şi dirijat simfonic cu Isai Alterman la
Conservatorul de Stat „Gavriil Musicescu” din Chișinău. Şi-a
perfecţionat maestria cu Alexandru Dmitriev la Sankt-
Petersburg (1984-1986).
Şi-a început cariera de solist (apoi director muzical şi dirijor) în
orchestra Ansamblului de Dansuri populare „Joc”.

71
În anii 1983-1989 a fost dirijor al Orchestrei simfonice a Filarmonicii Naționale din Moldova. A
fost rector al Universităţii de Stat a Artelor din Chișinău. Din anul 1989 este director artistic şi
prim dirijor al orchestrei simfonice a Companiei de Stat „Teleradio-Moldova”, a concertat în
Europa.
Premii şi titluri:
1989 − Maestru emerit al Artei din Republica Moldova.
1990 − Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova.
1991 − Artist al Poporului din Republica Moldova.
1998 − Ordinul “Gloria muncii”
Opere:
Muzică simfonică
Vals pentru orchestră simfonică (1985)
„Fantezie-capriciu pentru pian, orchestră de coarde, vioară şi toba mare” (1988)
„La Movila Măgurii, pentru acordeon şi orchestră simfonică” (1998)
Concert pentru orchestră Nr.2 (1990)
Operă
„Alexandru Lăpuşneanu”: operă în 2 acte, libretul de Gheorghe Dimitriu după nuvela
de Constantin Negruzzi (1985)
"Ștefan cel Mare" (2019)
Muzică vocal-simfonică
„Balada Moldovei”, pentru soprano şi orchestră simfonică, versuri de Ion Hadîrcă (1984)
„În miez de noapte cînd tresar”, pentru soprano şi orchestră de cameră, versuri de Ion
Podoleanu (1985)
„Patrie veşnică”, pentru cor, fanfară şi orchestră simfonică, versuri de Gheorghe Dimitriu (1986)
„Ciocîrlia”: Romanţă pentru tenor şi orchestră de cameră, versuri de Bogdan Petriceicu Haşdeu
(1988)
„Păstorul şi mioara”: Romanţă pentru soprano şi orchestră de cameră, versuri de Grigore
Vieru (1989)
„Porţi de altar”: Romanţă pentru soprano şi orchestră de cameră, versuri de Ludmila Sobiețchi
(1989)
„Trei mari iubiri”: Romanţă pentru tenor şi orchestră simfonică, versuri de Gr. Vieru (1989)
versiunea pentru orchestra de cameră (1989)
„Balada haiducului”, pentru bariton şi orchestră simfonică, versuri de Iulian Filip (1990)
„Ce linişte din ceruri se coboară”: Ariozo pentru soprano şi orchestră simfonică, versuri de
Gheorghe Dimitriu (1991)
„Moldovă, baştină dragă: Marşul grănicerilor”, pentru cor şi orchestră simfonică, versuri de
Galina Furdui (1996)
Muzică de cameră instrumentală
„Ecoul codrului”, pentru ansamblul de viorişti şi pian (1982)
Muzică de cameră vocală
„Codrule la primăvară”, pentru tenor şi pian, versuri populare (1980)
„Dorul”: elegie pentru tenor şi pian, versuri de Gheorghe Asachi (1988)
„Te duci”: romanţă pentru voce şi pian, versuri de Mihai Eminescu (1999) versiunea pentru nai
şi orchestră simfonică (2000)
„Vorbeşte-ncet: romanţă pentru voce şi pian”, versuri de Mihai Eminescu
72
Muzică pentru cor
„Imnul Patriei”, pentru cor a cappella, versuri de Gheorghe Dimitriu (1982)
„Basarabenilor”, pentru cor a cappella, versuri de Alexei Mateevici (1991)

Zlata Tcaci

Zlata Tcaci s-a născut la 16 mai 1928, în satul

Lozova, Nisporeni, în familia violonistului,
dirijorului şi pedagogului Moise Berihman, care mai
cânta şi la unele instrumente de alamă. Primele lecţii
de muzică le ia la vârsta de trei ani. Tatăl a fost cel
care i-a transmis dragostea pentru muzică, învăţând-
o să mânuiască vioara şi pianul.
Urmează patru clase la şcoala primară şi două clase
– la Liceul Regina Maria din Chişinău. La treisprezece ani (1941), în timpul celui de-al doilea
război mondial, se află la o casă de copii din oraşul Namangan, Uzbekistan. Acolo organizează
un ansamblu de copii şi face primele încercări în domeniul compoziţiei. În 1943 familia se
reuneşte. Impreună cu tatăl său Zlata cântă la vioară în orchestra Teatrului Alişer
Navoi din oraşul Namangan. În anul 1945 revine la Chişinău. Fiind elevă în clasa a zecea,
73
lucrează la o grădinită de copii în calitate de conducător muzical, compune şi interpretează
propriile sale creaţii. După absolvirea cu menţiune a şcolii medii se înscrie la Universitatea de
Stat din Chişinău, Facultatea de Fizică şi Matematică, pe care o abandonează, pentru a face studii
la Conservatorul de Stat Gavriil Musicescu (azi Academia de Muzică). Urmează cursurile
pregătitoare, paralel cântă la vioară în Orchestra Simfonică a Filarmonicii dirijată de Boris
Miliutin. În 1947 îşi continuă studiile la Conservator, clasa vioară, avându-l ca profesor pe Iosif
Dailis, ulterior trece la Facultatea de Teoria Muzicii. Concomitent lucrează ca acompaniator la o
şcoală medie specială de muzică. În 1949 se căsătoreşte cu viitorul muzicolog Efim Tcaci, pe
atunci student la aceeaşi instituţie de invătământ. După absolvirea Conservatorului, în 1953,
specialitatea Muzicologie, devine profesoară de teoria muzicii la Şcoala de Muzică Ştefan
Neaga (azi Colegiul de Muzică Ştefan Neaga) din Chişinău, unde activează până în 1963.
Ulterior îşi destăşoară activitatea la Institutul de Arte Gavriil Musicescu (1963-1984),
Conservatorul de Stat Gavriil Musicescu (1984-1993), iar după comasarea acestor două institutii
— la Academia de Muzică Gavriil Musicescu. În 1962 devine membru al Uniunii
Compozitorilor din Moldova, iar din 1973 — membru al comitetului de conducere al Uniunii
Compozitorilor din Moldova.
Debutează în 1953 cu cântecul pentru copii N-am cănd să mă plictisesc, pentru voce şi pian,
versuri de G. Perov. În 1957 îi apare prima lucrare de proporţii — cantata Căntecul Nistrului,
versuri de Emil Loteanu.
Creaţia Zlatei Tcaci este adresată celor mai diferite categorii de auditori. Mai bine zis, portofoliul
ei de creaţie cuprinde lucrări pentru orice vârstă şi acceptie de gust: pentru copii şi maturi,
miniaturi pentru instrumente solistice şi ansambluri instrumentale, cicluri vocale de cameră,
piese pentru cor şi instrumentale, cantate şi poeme, concerte, muzică de scenă, inclusiv pentru
teatrul de păpuşi, muzică de film, abecedare muzicale, basme pentru grupele de concert
filarmonice, opere pentru scena mare şi mică…
De o deosebită popularitate, atât în republică, cât şi peste hotarele ei, s-au bucurat lucrările
Domniei sale pentru copii: operele Capra cu trei iezi, Bobocel cu ale lui; baletul Andries; basmul
muzical Floarea cu şapte petale; cantatele Poemul Nistrului, Orasul, copiii, soarele ş.a.; suitele
vocal-simfonice Şase aintece pentru copii, vocal-coregrafice Răsai, soare, Hora florilor, Bună
dimineaţa de Gr. Vieru şi corale Plaiul soarelui ş.a.
În republica noastră Zlata Tcaci este autoarea primelor tratate metodologice din
domeniu: Metoda de aranjament coral şi Culegerea de dicteuri polifonice de proprie compozitie;
semnează lucrări aparţinând „genurilor didactice” pentru iniţierea şi instruirea copiilor; materiale
pentru manualele de muzică; piese de repertoriu şi culegeri pentru învăţăceii şcolilor de muzică,
inclusiv Concertul de scoală pentru violină.
În anul 1974 Zlatei Tcaci i se atribuie Titlul Onorific de Maestru Emerit al Artei din RSSM,
Premiul de Stat al RSSM (1982), iar în 1998 — Ordinul Gloria Muncii.
S-a stins din viată la 1 ianuarie 2006.

74
 Tudor Chiriac

S-a născut la 21 martie în anul 1949, în satul Ciuciuleni,

Nisporeni (Moldova).
A absolvit Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga”
din Chișinău şi Institutul de Arte „Gavriil Musicescu”
din Chișinău, clasa de compoziţie a profesorului Solomon
Lobel (1975).
În anii 1976-1980 este profesor la Colegiul de Muzică
„Ştefan Neaga”, a fost membru al colegiului redacţional de
repertoriu al Ministerului culturii al Moldovei. Din anul
1987 a fost conferenţiar la Conservatorul de stat „Gavriil
Musicescu” din Chișinău.
75
În anii 1979-1985 a fost membru al Comitetului de conducere al Uniunii Compozitorilor din
Republica Moldova (UCRM). În anii '90 a fost secretar al UCRM.
Este Laureat al Premiului „Boris Glavan” pentru tineret (1979) şi Premiului de Stat al Republicii
Moldova (1988), în continuare Maestru al Artelor al Republicii Moldova.
Creația lui Tudor Chiriac stă sub semnul principiului integritate în diversitate, şi s-a constituit ca
atare în urma unui perseverent proces de căutare a identităţii sale. Sfera genurilor muzicale
abordate de compozitor – diversă – este guvernată de concepția muzicii cu entitate integră: de
filiație ancestrală românească. Sintagma aparține lui Tudor Chiriac și reprezintă acel perimetru al
muzicii universale în care creația sa se înscrie cu exactitate și onestitate. Pe această direcție,
prioritară pentru compozitor se află muzica de factură academică și genul muzical superior
românesc – un concept ce apare pentru prima dată în scrierile lui Teodor Burada şi Constantin
Brăiloiu. Ei au afirmat că muzica românească se va constitui în propriile-i genuri superioare, care
nu vor avea nimic comun cu disciplina simfonică germană (C. Brăiloiu, Opere, volumul III, p.
189).
Opere:
Muzică simfonică
Dacofonia nr. 1 pentru nai, țambal, taragot, vioară și orchestră simfonică mare
Dacofonia nr. 2 pentru narator și orchestră simfonică mare
"La porțile Sarmisegetuzei" pentru orchestră simfonică mare
"Prin Voloseni" (Vîrtejul) pentru orchestră simfonică mică
"Voiniceasca de la Regidava" pentru orchestră simfonică mare
"Ecouri carpatine": concert pentru trompetă, vioară complementară și orchestră
Muzică vocal-simfonică
„Carmina Daciae”: Basm muzical pentru narator, cor de copii şi orchestră simfonică mică,
versuri: Grigore Vieru, proze scurte Spiridon Vangheli, alte versuri, proze și comentariul
semantic Tudor Chiriac
„Divertimento solenne”, pentru cor mic şi orchestră simfonică mare, versuri de Grigore
Vieru (1980)
Imnul "Voi, Carpați!" pentru cor mixt și orchestră simfonică mare
Muzică corală
„Litanie de priveghi”, versuri de Grigore Vieru (1987)
„Doinatoriu - Opus Sacrum Dacicum" pentru solist/narator, cor mixt, orgă de catedrală, nai,
vibrafon, clopote de biserică şi toaca, versuri de Mihai Eminescu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija
(1990)
„Tatăl nostru”, pentru cor mixt a cappella, text liturgic
"La moartea lui Ștefan Vodă": variațiuni corale pe tema unui compozitor anonim pentru cor mic
acapella
"De la Tiras, pîn' la Tissa": cantată-concert pentru solistă, cor mixt și grup de cordofone
Muzică de cameră vocală
„Mioriţă”: poem pentru voce, orgă de catedrală, clopote de biserică şi bandă magnetică, versuri
Vasile Alecsandri (1983)
În arta muzicală modernă, Tudor Chiriac promovează cultul frumosului și estetica firescului.
Lucrările sale au fost interpretate în Moldova, România, Odessa, Tașkent, Gorki, Leningrad,
Moscova, Kuibîșev, Riga, precum și la Plenarele și Congresele Internaționale ale Compozitorilor

76
din ex-URSS, unde s-au bucurat de apreciere atât din partea publicului meloman, cît și a
profesioniștilor de elită.

Ghenadie Ciobanu

77
Născut la 6.04.1957 în Brătuşeni, Republica Moldova.
În 1982 a absolvit clasa pian din Moscova (actualmente Academia rusă de muzică) şi cea de
compoziţie a Conservatorului „Gavriil Musicescu” din Chișinău în 1986.
A compus simfonii, lucrări pentru diverse ansambluri camerale, coruri, muzică pentru teatru şi
film etc. Participă la diferite festivaluri din Moldova şi în multe alte ţări (România, Franţa, Rusia,
Italia etc.).
Conferenţiar universitar, Ghenadie Ciobanu activează şi la Catedra de Teoria Muzicii şi
Compoziţie din cadrul Academiei de Muzică din Chișinău.  
Din 1990 este Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Moldova, din 1993  ̶  al
Asociaţiei Moldoveneşti de Muzică Contemporană.

Creaţiile lui Genadie Ciobanu sunt înregistrate pe 4 CD-uri. Compozitorul realizează unele
cicluri de emisiuni radiofonice pentru Radio Moldova (Studioul Muzicii Noi şi Continuum:
Interferenţe muzicale).

Este laureat al Premiului Naţional al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei (1998);
Premiul Departamentului de Stat pentru Tineret şi Sport (1991); deţinător al mai multor premii
ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Moldova (1995, 1997-2002); a obţinut Premiul I
la Concursul dedicat aniversării a 50 de ani ai UNESCO şi ONU (Chișinău, 1995); Premiul
Festivalului Teatral Naţional de Dramaturgie contemporană (Chișinău, 1998) pentru muzică;
premiul „Antena de aur” al Companiei de Stat „Teleradio-Moldova” (1999).
Lui Ghenadie Ciobanu i s-a conferit titlul onorific „Maestru în artă” al Republicii Moldova
(1999).  În anul 2000 a fost decorat cu medalia „Mihai Eminescu” şi Ordinul Naţional „Steaua
României” în gradul de Comandor (România, 2000).
Opere:
Muzica simfonică
„Musica dolorosa”: Poem simfonic (1986-87)
„Sub soare şi stele”: Simfonia (1989)

78
„Un viaggio immagginario”, pentru orchestra de coarde (2000)
„Păsările şi apa”: Tablouri simfonice din Balet (2001)
Muzica vocal-simfonică
„De profundis...” (Generaţia mea): cantata-monument, versuri de Anna Ahmatova (1985)
Muzica de concert
Rapsodia-concert pentru pian şi orchestra simfonică (1984)
„Nostalgie pentru sărbătoare”: Concert pentru pian N.2 (1988)
Moment bacovian pentru pian şi orchestra simfonică (1998)
Muzică de Fanfară
„Imnul pămîntului natal” (1986)
Muzica de cameră
Ciclu din trei piese pentru pian (Peisaj, Ostinato, Rondo) (1979).
„Improvizaţie pentru pian” (1980)
Sonatină în trei părţi pentru pian (Burlesque; Andante sostenuto; Allegro vivace) (1982)
„Variaţiuni pentru orgă” (1983)
Album pentru copii. Caietul N.1 (6 piese) (1987)
Album pentru copii. Caietul N.2 (10 piese) (1985-1988)
Capriciul N.1 (pentru pian) (1987-1989)
Cîntări calofonice N.1 (pentru orgă) (1989)
Cîntări calofonice N.2 (pentru orgă) (1989)
„Simboluri triste”: pentru clarinet solo (1990)
„Oiţele”: piesă pentru pian (1990)
„Hitiricorno” N.1-2 pentru corn englez (1992)
În continuarea unei idei a marşului în stil „nou vienez" pentru vioară solo (1992)
„Natură statică cu flori, melodii şi armonii” (1993)
„Din cîntecele şi dansurile lunii melancolice N.1” pentru fagot (oboi, clarinet sau saxofon),
(1995) Versiune pentru corn englez (1999)
„Spatium sonans” pentru flaut solo (1997)
„Din vremuri vechi”: piesă pentru pian (1999)
Duete
„Scherzo” pentru vioară şi pian (1982)
Melodia turcească (Tiurk havasî) pentru vioară şi pian (1991)
„Publicului filarmonic chişinăuian” pentru 2 piane (1. Dumneavoastră. 2. Sie.) (1996)
„Din cîntecele şi dansurile lunii melancolice” N.2 pentru clarinet şi percuţie (2000)
„Din cîntecele şi dansurile lunii melancolice” N.3 pentru clarinet şi percuţie (2000)
Trio
Trio pentru vioară, contrabas, pian sau sintetizator, în 2 părţi (1992)
„Aproape biblica călătorie pe un măgăruş - 2” pentru vioară, contrabas şi marimba (1995)
Cvartet
Cvartet pentru 2 viori, contrabas şi pian (1981)
„Pentaculus minus” pentru cvartet de clarinete (1995)
„Pentaculus minus”, vers. a 2-a: pentru cvartet de suflători (1996)
„Un viaggio immagginario con il quartetto Spazio musica” (2000)
„Brass Quintet” (1991), prima audiţie 19 mai anul 1991, Belfort (France)
79
„Un pendul imens într-un peisaj de vară” pentru flaut, oboi (corn englez), clarinet, fagot şi corn
(1994)
„Pentaculus” pentru cvintet de suflători (1994)
Sextet
Sextet pentru flaut, clarinet şi cvartet de coarde (1984)
Studiu sonor N.1: Ei vor veni din tăcere, pentru ansamblu (1995)
Studiu sonor N.2: ...şi venind cîte unu ei se vor uni, pentru ansamblu (1995)
Studiu sonor N.3: Tăcerea albă, pentru ansamblu  (1997)
Două „proteste” pentru percuţie şi banda magnetică („Protestul zilei întîi”; „Rock-protest”)
(2002)
Muzica vocală de cameră
„Voci după coline”: romanţă pentru soprană şi pian, versuri de D. Samoilov (în rusă) (1980)
„La gura codrului”: romanţă pentru soprană şi pian, versuri de A. Gujel (1980)
„Două sonete pentru bariton şi pian”, versuri de Innokentii Annenskii şi Ivan Bunin (1983)
„Dorul”: romanţă pentru soprană, flaut şi orchestra de cameră, versuri de Bogdan Petriceicu
Haşdeu (1988) versiune pentru soprană şi pian
„Poate, la toamnă...” pentru bariton şi pian, text de Mihai Eminescu (fragment din scrisoare)
(1988)
„Cîntări uitate” (Închinare muzicală lui Dosoftei) pentru bas sau bariton şi ansamblu de solişti,
versuri de Dosoftei (1989)
„Ghicitori pentru copii”, versuri de Vlad Codiţă (1990)
„A noua lună în cer” pentru mezzo-soprană, corn englez şi percuţie, după poezia clasică chineză
(în chineză), versiunea a 2-a (1992)
„Katai Tayama Songs” pentru mezzo-soprano, corn englez şi percuţie, după poezie japoneză (în
japoneză) (2000)
Studiu sonor Nr.4: „...De dincolo” pentru mezzo-soprano şi ansamblu instrumental, versuri de
Traianus ” (2003)
Muzica corală
Două cîntece moldoveneşti („De la mînă pîn' la cot”, „Leru-i ler”), pentru cor mixt a capella,
versuri populare (1983)
Axion „Vrednică eşti” pentru cor barbatesc, text religios, (1990)
Şapte coruri pentru cor mixt a capella, texte religioase (1993)
„Jalea miresei”, pentru cor mixt, versuri populare (1993)
„Tatăl nostru”, pentru cor mixt a capella, text canonic religios (1994)

80