Nume Cornia Georgiana Ioana

Muzica ID Anul II

Clasicismul. Romantismul

“Nici o artă nu are o înrâurire aşa de mare asupra omului ca muzica.”

Schopenhauer

Clasicismul poate fi definit ca o mişcare artistică şi literară care promovează armonia şi

echilibrul. Clasicismul este o epocă stilistică încadrată cronologic între sfârşitul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, fiind o noţiune estetică ce echivalează ca sens cu cel
de echilibru, soliditate, simplitate, sobrietate şi perfecţiune.

Clasicismul poate fi împartit în două perioade: perioada de formare (mijlocul secolului al XVIII-
lea) cu reprezentanţi precum: Giovanni Batista Sammartini (1701-1775), Carl Philipp Emanuel
Bach (1714-1788), Cristoph Willibald Gluck (1714-1787), Johann Stamitz (1717-1757) şi
François Joseph Gossec (1734-1829); si perioada de manifestare (cea de-a doua jumătate a
secolului XVIII şi începutul secolului XIX), avându-i ca reprezentanţi de seamă pe: Joseph
Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) şi Ludwig van Beethoven (1770-
1827).În această perioadă cele mai des utilizate genuri muzicale, folosite de compozitorii clasici
au fost genurile instrumentale, distanţându-se puţin de muzica corală. Compozitorii adoptă ca
metodă principală de exprimare muzicală – simfonismul. Melodica are o naturaleţe şi este
însoţită de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează unităţi simetrice.

Clasicismul vienez întruneşte toate cuceririle anterioare ale muzicii creând o artă nouă cu o mare
putere de generalizare. Aspirând spre simplitate, sinceritate şi naturaleţe, acesta se deosebeşte de
formele Barocului şi stilui lui Johann Sebastian Bach (1685-1750) şi Georg Friedrich Händel
(1685-1759). În Clasicism există o stabilitate între ritm, melodie şi armonie. Trăsăturile
Clasicismului sunt prefigurate de epoca anterioară (a barocului) prin acele elemente de concizie a
formei, de echilibru architectonic, de unitate tematică, de dozaj al elementelor de limbaj, în
lucrările lui Arcangelo Corelli (1653-1713), Domenico Scarlatti (1685-1757), Bach, Händel,
Antonio Vivaldi (1678-1741), trăsături ce vizează înlocuirea polifoniei cu monodia acompaniată,
diversificarea şi cristalizarea unor forme şi genuri specifice precum: sonata, concertul, simfonia.

În Clasicism, armonia, este un element principal de limbaj, ea fiind transparentă, clară, aerisită,
simplă şi transparentă. În această perioadă aproape toate lucrările încep şi se termină în aceeaşi
tonalitate, pe parcurs, ele modulând la dominantă sau la relativa majoră (în cazul în care lucrarea
este scrisă în minor). Ritmica are o simetrie perfectă, elocvența ei stăruind în vigoarea formulelor
ritmice şi în modul de utilizare al acesteia. Un element component devine pauza, ea având un rol
nuanţat.

Melodia clasică este spontană, simplă, de o proporţionalitate desăvârşită, sistemul funcţional

bazat pe major-minor, apărut încă din perioada barocului la Bach în lucrarea cu numele de
"Clavecinul bine temperat. Clasicii iubesc construcţia formală clară, simetria. Şcoala de la
Mannheim are meritul de a fi făcut din muzica simfonică o formă de cultură superioară, iar din
simfonie, cea mai înaltă manifestare a artei sunetelor.

Forma de sonată clasică, a cărei cristalizare se realizează în această perioadă, este constituită din
trei secţiuni: expoziţia (prezentarea materialul tematic al formei), dezvoltarea (prelucrarea
materialului tematic) şi repriza/reexpoziţia (temele revin la o formă apropiată de forma iniţială).

Genurile simfonice presupun amplificarea orchestrei. Bazele orchestri de tip clasic sunt puse de
Wolfgang Amadeus Mozart şi Joseph Haydn. „Simfonismul clasic vienez reprezintă un punct
culminant în dezvoltarea muzicii instrumentale ” spune Gheorghe Goian.

Câteva forme şi genuri muzicale caracteristice stilului clasic perfecţionate în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, sunt: sonata (ca formă şi gen), simfonia, concertul instrumental, lied-ul,
tema cu variaţiuni, muzica de cameră cu trio, cvartetul, cvintetul, etc.; în cadrul muzicii vocale:
opera, missa, oratoriul şi cantata.

Clasicismul muzical a atins cea mai înaltă formă de realizare artistică şi de organizare în
Clasicismul muzical vienez, aproximativ între anii 1781 (anul când W.A. Mozart s-a stabilit la
Viena) şi 1827 (anul morţii lui L. van Beethoven).

Reprezentanţii cei mai de seamă ai clasicismului au fost Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus
Mozart şi Ludwig van Beethoven. De origine, niciunul nu era din Viena, dar cea mai mare
perioadă de activitate creatoare şi-au desfăşurat-o în acest oraş. Ca si inovatii acestia au adus
urmatoarele: Christoph Willibald Ritter von Gluck (1714-1787) - Orfeu şi Euridice, Joseph
Haydn (1732-1809) - Cvartetul imperial (imnul Germaniei), Antonio Salieri (1750-1825) -
Armida, Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) - Nunta lui Figaro, Flautul fermecat si Ludwig
van Beethoven (1770-1827) - Oda bucuriei, Sonata lunii.

Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in intreaga
Europa. Acest curent cultural s-a manifestat si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a
dogmatismului estetic, a ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si
abstract. Romantismul a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a
originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie.Curentul
romantismului, de o mare diversitate și amploare, a apărut în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea,
cu afirmare deplină în secolul al XIX-lea, ca urmare a frământărilor sociale, generate în Fran ța
de Revoluție, de Imperiul lui Napoleon, de restaurația Burbonilor, de Revolu ția cu monarhia din
iulie, iar în Europa de campaniile napoleoniene, de răsturnare lui Napoleon, apoi de represiunea
revoluțiilor din 1848, care au semănat neliniștea și au accentuat revolta romanticilor. În acea
perioadă idealurile romanticilor aveau un aspect iluzoriu, ele adresându-se fie viitorului, fie
idealizării trecutului. Acest curent a izvorât din dorința de descătușare de lanțurile sociale, dar și
din atitudinea critică față de societatea timpului.În evoluția muzicii secolului al XIX-lea
distingem 4 etape, prima dintre ele marcând începutul romantismului.
1. Această primă etapă se situează între anii 1800-1830, când în Germania își fac
apariția primele opere romantice, prima dintre ele fiind Undine de E. T. A. Hoffmann (1816),
urmată de opera Freischutz a lui Carl Maria von Weber (1821). Spiritul romantic este foarte bine
exprimat și în lucrările lui Schubert, în special în lieduri.
2. Cea de-a doua etapă, cuprinsă între anii 1830-1850 reprezintă apogeul
romantismului, în care se impun în Germania muzicieni ca: Mendelssohn, Schumann, Wagner,
iar în Italia, Verdi. Încă din 1830 asistăm la o explozie a romantismului, ce devine o mi șcare
europeană cu centrul la Paris (V. Hugo, Al. Dumas) unde se înscriu ca principale evenimente
prezentarea Simfoniei Fantastica a lui Berlioz, apariția lui Paganini pe scena Operei Mari din
Paris, cariera de virtuoz a lui Liszt, popularizarea creației lui Chopin și a operelor lui Mayerbeer.
3. Etapa următoare, de după dispariția lui Mendelssohn, Chopin și Schumann,
aproximativ din 1850 până în 1890, reprezintă etapa romantismului tardiv, odată cu conceperea
Poemelor Simfonice ale lui Liszt, a dramei muzicale wagneriene, a operelor de maturitate a lui
Verdi. Este etapa în care se înscriu o nouă generație de muzicieni-compozitori: Brahms,
Bruckner, C. Franck, în care are loc o întrepătrundere a unor curente noi apărute: formalismul,
naturalismul, istorismul, ș.a.
4. Ultima etapă a Romantismului, de prin 1890 până prin 1914 aduce cu sine noi
tendințe foarte diferite, adesea împinse spre extreme, odată cu intrarea în scenă a unor noi
compozitori: Debussy, Puccini, Mahler, Strauss. În curând tonalitatea va fi pusă în centrulaten ției
dintr-o altă perspectivă, prin gândirea Schönberg-iană. Dar, sfârșitul primului Război mondial va
marca începutul unei noi epoci muzicale.
Lărgirea sferei tematice şi vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe echilibrul clasic
al mijloacelor de exprimare. Ordinea şi simetria, proprii stilului clasic, sunt înlocuite cu o variată
proporţionare a frazelor şi cu dese asimetrii. Schimbările frecvente de măsuri, ritmia foarte
variată şi contrastele ritmice ascuţite dau o mai mare vitalitate ţesăturii sonore. Melodica se
diversifică cu linii simetrice, provenite din cântecul popular sau din dans, dar şi cu desfăşurări
libere de tipul recitativului sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme şi modulaţii, ca şi
formule melodice necantabile de factură instrumentală, îmbogăţesc mult exprimarea muzicală,
alături de dese ţesături modale descoperite în folclor, în cântecul vechi sau în cel exotic.
Armonia romantică lărgeşte conceptul tonalităţii, părăsind prezenţa tiranică a celor trei funcţiuni
tonale în favoarea celor secundare, care diluează stabilitatea tonală. Desele acorduri pe treptele
secundare, modulaţiile frecvente şi insolite, alteraţiile, armonia modală, toate conturează o mare
diversitate în cadrul organizării tonale, până când armonia wagnerienă va marca criza tonalităţii.
Din acest moment de diluare tonală, în cultura muzicală se va căuta o nouă modalitate de
organizare sonoră, mergându-se până la anihilarea tonalităţii.
Limbajul romantic cunoaşte o mare varietate coloristică prin dezvoltarea şi diferenţierea
elementelor de dinamică şi de agogică. Gama variată a diferenţierilor de nuanţă, cu contraste
izbitoare, permanenta schimbare (gradată sau bruscă) a tempo-urilor şi alte procedee traduc un
vibrant clocot, necunoscut clasicilor. Şi paleta timbrală îmbogăţeşte mijloacele de exprimare.
Varietatea timbrelor orchestrei creşte nu numai prin folosirea unor instrumente noi sau prin
valorificarea registrelor extreme, dar şi prin multiple şi variate combinări de timbruri
instrumentale, care lărgesc paleta orchestrala. Formele muzicale ale muzicii romantice
instrumentale sunt:
Balada, Rapsodia - Fantezie instrumentala, bazata predilect pe melodii populare. Liedul - Gen
muzical vocal construit pe un text liric sau un poem literar, acompaniat de pian. Impromptu -
Fantezie liber compusa, pentru pian. Elegie, Nocturna - Gen muzical instrumental foarte popular
in perioada romantica., Baracola - Vechi cântec venetian al gondolierilor. Balet, Uvertura - Piesă
orchestrală care precedă o lucrare muzicală de mari proporţii sau care constituie o lucrare
independentă. Piesă instrumentală constituind partea introductivă a suitelor preclasice.
Simfonie - Forma cea mai importanta a compozitiilor orchestrale; deobicei compusa din 4 parti:
prima in forma de sonata, ultima in forma de rondo, variatiune sau sonata; intre ele, o parte lenta
(adagio, andante) şi o alta vivace (menuet, scherzo).
Suita - Succesiune de piese muzicale in acelasi ton, dar cu tacturi diferite.
Principalii reprezentanţi ai romantismului în muzică si cateva creatii ale acestora sunt:
Robert Schumann (1810-1856) - Mireasa din Messina, Johannes Brahms (1833-1897) -
Concertul pentru pian in Re minor, Frédéric Chopin (1810-1849 Nocturna nr 13 op 48, Hector
Berlioz (1803-1869) - Simfonia fantastică, Carl Maria von Weber (1786-1826) , Franz Liszt
(1811-1886), Richard Wagner (1813-1883) Inelul Nibelungilor, Piotr Ilici Ceaikovski (1840-
1893) - Lacul lebedelor, Spargatorul de nuci, Franz Schubert (1797-1828) - Simfonia Nr.8 -
Neterminata, Giuseppe Verdi (1813-1901) - Aida si Johann Strauss (fiul) (1825-1899) - Sange
vienez; Vin, femei si cantec. Unul dintre cei mai importanti compozitori ai acestei perioade este
Franz Schubert. Acesta a adus ca inovatie liedul. Din creaţia lui Schubert menţionăm: peste 600
lieduri, o serie de sonate (în formă tradiţională), simfonii: Simfonia în Do şi Simfonia
Neterminata, cvartete de coarde şi uverturi si lucrări instrumentale: Impromptuuri şi Momente
muzicale pentru pian, fantezia Călătorul, opere şi muzică de scenă, muzica incidentală,
Rosamunda. Alt romantic incurabil, Chopin este autorul baladei instrumentale, tonul epico-
dramatic, dezvoltarea imaginilor din aceste lucrări, pornind de la un argument literar, pregătesc
drumul poemelor lui Liszt.
Creator al scherzo-ului instrumental, are 4 lucrări de acest gen, în care introduce un
conţinut nou, și contraste puternice. În cele 20 de nocturne, gen preferat de romantici, ce reflectă
de regulă romantismul specific momentelor înserării și frumusețea nopților cu lună, sunt
reflectate imagini tipice ale poeziei romantice.
Creația sa mai cuprinde și cele 27 Studii, importante atât din punct de vedere al
conţinutului, cât şi al scopului pedagogic pianistic.
Cele 24 preludii sunt scrise în toate tonalităţile, iar din punct de vedere pianistic sunt mici lucrări
independente, fiecare dintre ele are o singură idee muzicală, valoarea lor constând în
concentrarea conținutului. Din această perspectivă, s-a afirmat că ”Chopin a fost prin
excelențămaestrul expresiei de mare concentrare”.
Niccòlo Paganini reprezintă cea mai importantă personalitate a artei violonistice a tuturor
timpurilor. Născut la 27 octombrie 1782, la Genova, a rămas cunoscut în istoria muzicii ca
violonist, violist, chitarist și compozitor italian. Printre cele mai importante lucrări ale sale se
numără cele 24 de Capricii pentru vioară solo în care autorul tinde să rezolve anumite probleme
tehnice, cum ar fi: problema dublelor coarde, probleme de legato, problema flageoletelor,
probleme de schimbare a aceluiaşi sunet pe diferite coarde etc. Unele capricii au tentă
programatică fiind legată de o anumită idee. Dintre acestea fac parte Capriciul Vânătoresc, Râsul
diavolului, Capriciul 21 subintitulat Amorozo care descoperăafectivitatea sufletului romantic,
răzbătând şi trăsături individuale ale lui Paganini.
Franz Liszt s-a născut în 1811 la Raiding, o localitate din partea maghiară a Imperiului
Austro-Ungar, fapt ce a făcut ca naționalitatea sa să devină o temă controversată de-a lungul
timpului. Noutăţile aduse de Liszt pe tărâmul jocului pianistic sunt amplificarea întinderii pe care
o cuprindea mâna pe claviatură, dispunerea acordurilor cu mai multă bogăţie, prin triluri, pasaje
rapide, glissando-uri (în 3ţe, 6te, 8ve) repartizate, ca şi melodia, între cele două mâini, scotea
efecte noi, neştiute până atunci melodia capătă un aspect, o susţinere sau o căptuşeală nouă, prin
dublarea ei, sau prin profunzimea aceluiaşi acompaniament plin de arpegii, arabescuri,
game.Liszt a scris 12 poeme simfonice pe teme de o mare varietate. Fundamentală în aceste
compoziții este concepția asupra rolului activ al omului în lupta cu viața, cu destinul. Cinci dintre
poemele sale simfonice tratează destinul unui erou, întruchipând o anumită idee poetică sau
filosofică pe care Liszt o urmărește în muzică. Acestea sunt: Hamlet, după drama shakespeariană,
Prometeu, Orfeu (scris după o vizită efectuată la muzeul Louvre, unde compozitorul a fost
impresionat de o gravură pe un vas etrusc reprezentând imaginea lui Orfeu cântând la liră),
Mazeppa (după poemul lui V. Hugo, în care este înfățișat destinul eroului ajuns hatman al
cazacilor, după ce, pedepsit de un principe polonez, a străbătut drumul până în Ucraina, legat de
un cal nărăvaș, din care compozitorul extrage ca etape principale ale poemului simfonic
cavalcada, prăbușirea și triumful), Tasso (în care urmărește supliciul acestui mare artist aruncat
în închisoare de ducele de Ferrara, apoi triumful operei sale nemuritoare).Alături de cele 12
poeme simfonice, Liszt a mai compus și două Simfonii cu program: Faust și Dante, prima fiind
inspirată din drama lui Goethe, iar cea de-a doua, din Divina Comedie a lui Dante Alighieri.
Preocupat de legenda faustică, Liszt a mai compus pentru pian, diabolicul Mefisto Vals, și
Procesiunea nocturnă.