ROMANTISMUL

Romantismul este un termen care desemnează, asemenea clasicismului, o noţiune

estetică şi o epocă istorică în evoluţia muzicii, artelor, literaturii1.

- ca noţiune estetică, romantismul derivă din curentul omonim apărut în literatură,

prefigurat de V. Hugo în prefaţa dramei Cromwell;

- ca epocă istorică, se încadrează între 1827-19012

- în literatură, romantismul înseamnă răsturnarea formelor clasice, renunţarea la regula

celor trei unităţi, dar şi muzicalizarea, plasticizarea textului. - în muzică, romantismul preia
tiparul formelor definite ale clasicismului desemnează poetizare, literaturizarea conţinutului
muzical;

- romantismul introduce trăirea umană, tensiunea sentimentelor contradictorii;

- predispoziţia pentru liric, fantastic, melancolic, pasional;

- este caracterizat de o mare libertate de expresie;

Idealurile estetice ale romantismului

Promotorul ideologiei romantice a fost curentul literar german Sturm und Drang3.

Susţinut de marii poeţi germani Goethe, Schiller şi Heine, curentul promova

originalitatea, titanismul, genialitatea creatoare, reîntoarcerea la natură, exprimarea
afectivităţii şi caracterul robust, viguros al artei.

Literatura germană şi engleză renunţă la temele antice şi iluministe: „Azi prevalează

muzele germane”.4

1
„Romantismul nu există cu precizie nici în alegerea subiectelor, nici în exactitatea veridică, ci în maniera de a
simţi ... Pentru mine, romantismul este expresia cea mai recentă, cea mai actuală a frumosului ... Cine spune
romantism spune artă modernă – adică spiritualitate, culoare, aspiraţie către infinit exprimate prin mijloacele pe
care le posedă artele” declara Baudelaire în 1846.
2
1827 - anul morţii lui Beethoven, 1901 - anul morţii lui Verdi.
3
Furtună şi avânt (1776), titlul dramei lui Klinger.
 - Literatura engleză l-a redescoperit pe Shakespeare: teme „gotice” sau macabre vor fi
preferate de romancieri şi poeţi: W. Scott, Dickens, Shelley, Byron;
- a existat un romantism revoluţionar, progresist, promovat de ideile lui Voltaire şi
Rousseau, dar şi un romantism conservator al geniului neînţeles: Stendhal, Balzac,
Vigny, Musset, Lamartine, Dumas, Hugo;
- mişcările revoluţionare vor deştepta sentimentul naţional şi în ţările din estul
Europei: Tolstoi, Puşkin, Lermontov (Rusia), Mickiewitz (Polonia), Petőfi (Ungaria),
Eminescu (Ţările Române);
- coordonatele estetice: fantastic, grotesc, exotic, rapsodic, demonic – sublim, liric –
elevat sau pitoresc;
- pictorii romantici Vernet, Delacroix, Géricault, Ingres, Goya, Turner, Constable,
surprind printr-o varietate tematică, de la puritate la zugrăvirea destinului tragic
uman, până la un „masacru al picturii”, sau o nouă tratare a naturii;

Genuri şi forme

Opera de artă suferă o transformare în cadrul formei şi a ordinii interioare, fie

comprimarea, fie hipertrofierea ei. În muzică romantismul creează noi genuri şi forme, iar pe
cele existente le amplifică la exces sau le minimizează, materialul sonor urmărind
dramaturgia sentimentelor, a subiectului literar, programul lucrării

Apar genuri noi:

- liedul romantic creat de Schubert, miniatura instrumentală nocturna, balada, studiul

(Schubert, Chopin, Schumann), poemul simfonic (Liszt), drama muzicală – opera lui
Wagner alături de cele tradiţionale, sonata, simfonia, concertul, uvertura, opera

Programatismul romantic

Romantismul aduce primatul sentimentelor, în confruntarea cu raţiunea.

Dramaturgia formei sa va concentra mai mult spre cuvânt şi imagine vizuală, marcând
începutul epocii de glorie a muzicii cu program, specifică genului instrumental şi simfonic.

4
C. Dorat, 1768
Literaturizarea artei muzicale ia forme diferite şi naşte genuri care urmăresc cu insistenţă o
linie dramaturgică, un subiect.

Caracteristicile generale ale acestui curent sunt intensitatea emoţională a muzicii,

libertatea formei muzicale, îmbinarea, deseori, a muzicii cu literatura, instabilitatea tonală,
partitura fiind caracterizată printr-o modulaţie continuă, simboliza neliniştile autorului.

Cunoaşterea romantismului muzical presupune studierea creaţiei fiecărui compozitor în

parte, fiecare fiind o individualitate bine-definită şi remarcându-se prin gen şi stil specific:

- F. Schubert este poetul muzical al liedului, gen prin excelenţă romantic;

- R. Schumann reprezintă muzical romantismul, dar şi prin activitate de critic muzical;
creaţia sa muzicală este de natură poetică, un stil capricios, tehnică strălucitoare,
surprinde prin contraste;
- Fr. Chopin aduce nou specificul polonez, o agogică inedită şi o melodică ornamentată
măiestrit cu un pronunţat caracter improvizatoric;

Valorificarea creaţiei populare a generat şi o extrem de bogată creaţie de lieduri, gen care
are la bază bogata poezie europeană. Transpunerea liedului pentru instrument a dat acele
forme mici – impromptu, elegie, cântec fără cuvinte, nocturnă, legendă, moment muzical,
noveletă, barcarolă – ca expresii muzicale ale confesiunii lirice.

Franz Schubert (1797-1828).

Renumite sunt Impromptus-urile şi Momentele muzicale, modele de miniaturi pianistice cu

vădite contraste emoţionale. Preluând de la compozitorul ceh Worzischek modelul
Impromptu-ului, el foloseşte diferite procedee în aceste piese, ce sunt apropiate de
universul liric al liedurilor. Şi în Momentele muzicale surprinde diferite crâmpeie din viaţa sa
sufletească, cu spontaneitatea sa obişnuită. În aceste miniaturi, Schubert face, uneori, uz de
variaţiuni, constituind unul din rarele prilejuri de virtuozitate pianistică din opera lui. Singura
lucrare de mari dimensiuni, cu caracter improvizatoric, este fantezia Călătorul, în care
strecoară efecte briliante după modelul lui Hummel (pianist improvizator, apreciat de
vienezi). Este, de fapt, o sonată liberă, în care cele patru secţiuni se cântă fără întrerupere,
alternând episoade de strălucire tehnică cu altele de rafinament poetic.

Robert Schumann (1810 –1856) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei mai
celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un
estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală
a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare
de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea
restrictive. Tematica psihologică a schiţelor pianistice este foarte variată, mergând de la
introspecţie în Piesele fantastice op. 12 şi analiza psihologică în Scene pentru copii op.15 la
exprimarea simbolică a spiritului epocii şi a poeziei unor scene de bal din Carnavalul op. 9 şi
până la imaginile fantastice de tip hoffmannian din Kreisleriana op. 16.

În primul său ciclu pentru pian, Papillons op. 2 (alcătuit din 12 miniaturi), evocă diferite
figuri dintr-o scenă de bal. S-a inspirat din finalul romanului Anii zburdălniciei de J. P.
Richter, unde doi fraţi cu caractere diferite, un poet visător şi un muzician înflăcărat, sunt
îndrăgostiţi de aceeaşi fată. Aflând că Wina este îndrăgostită de fratele său Wult, Walt,
pleacă fără a spune motivul depărtării. Schumann alternează muzica de dans cu pagini lirice,
piese fantastice cu cele groteşti ale măştilor de carnaval. După concisa introducere lentă, se
derulează un vals liniştit, un iureş al balului, un dans greoi şi altul înaripat, o impunătoare
poloneză şi un ecou de vals vienez, o scenă lirică şi un înfocat dans, un întunecat dans vienez
şi o piesă fantastică, o poloneză avântată şi un vals lent, de fapt o veche melodie germană
cu care se încheiau nunţile germane.

Davidsbündlertänze op.6 (Dansurile davidienilor) cuprinde 13 miniaturi fantastice, o frescă

sonoră a frământatului său suflet, cu veşnicele confruntări dintre Florestan şi Eusebius.

Carnavalul op. 9 este o suită de tablouri de caracter şi schiţe umoristice, cuprinzând 20 de

miniaturi inspirate de motivul ASCH, locul de naştere al Ernestinei Fricken. Cu subtitlul
“Darea de seamă a lui Jean qui rit (erou din romanele pentru copii ale contesei de Segur) din
Augsburg asupra ultimului bal istorico-artistic al redactorului”, Schumann realizează o schiţă
simbolică, menită să evoce lupta davidienilor împotriva artiştilor filistini.

Lucrarea este o capodoperă a artei schumanniene prin inspiraţia sa de o tulburătoare

fantezie. În vârtejul carnavalului se succed diferite personaje reale: luptătorul entuziast
Florestan şi poetul visător Eusebius, Chiarina=Clara, Estrella=Ernestina, Cocheta, Chopin,
Paganini şi eroi ai commediei dell’arte: Pierrot şi Colombina, Pantalon şi Arlechin, alternate
cu piese lirice: Mărturisire, Plimbare, Pauză, Recunoştinţă, un vals german şi în final Marşul
victorios al ligii davidienilor împotriva filistinilor. În pofida diversităţii portretelor şi a
scenelor expresive, suita este unitară prin prezenţa motivului (Asch), care stă la baza
temelor fiecărei miniaturi. Este o tălmăcire literară a “Carnavalului”, de fapt o prezentare
muzicală a programului revistei fondate de el în 1834. Marşul davidienilor şi Preambulul,
înrudite muzical, încadrează această sugestivă şi pitorească frescă muzicală.

Sub pretextul imaginilor fantastice, în Kreisleriana op. 16 (alcătuită din 8 piese), el îşi
clamează iubirea pasionată pentru Clara, fiind o genială răbufnire a sentimentelor sale
înfocate. Deşi contrastul fiecărei piese cunoaşte o anumită gradare, piesele au un caracter
mai unitar, străbătute fiind de un suflu de baladă.

În Carnavalul din Viena op. 26 (1839) adoptă forma ciclică, în schimb Scenele de copii op. 15
completează seria miniaturilor în lanţ, ele constituind un benefic refugiu în lumea candorii şi
purităţii, a visării şi speranţei, răsunând şi ca un protest împotriva lumii înconjurătoare,
vlăguită de ambiţii şi meschine interese. Cei care vor să reînvie sufletul imaculat al copilului,
pot apela la acest mirific univers poetic, plăsmuit de Schumann cu emoţia unei simple
povestiri de la gura sobei sau despre ţări şi oameni îndepărtaţi, cu evocarea jocurilor de-a
baba oarba sau cu căluţul de lemn, a întâmplărilor fericite, prea serioase sau foarte curioase,
cu puritatea viselor sau cu poezia lirică a povestitorului.
Cele 18 miniaturi lirice ale Albumului pentru tineret prezintă o scriitură accesibilă, având un
scop didactic, în schimb Scenele din pădure, cu titluri evocatoare, au profetice şi
transparente ţesături sonore. Lucrarea bachiană Toccata op. 7 vădeşte unele influenţe din
Hummel şi Weber. Atras de figura lui Paganini, îi transcrie Capriciile acestuia în Studiile op. 3.
Piesele nocturne Nachtstücke op. 23, cu titlul preluat de la Hoffmann, conţin piese fantastice
şi funebre, cu presimţiri sumbre.

În anul 1835 termină pentru pian primele două Sonate (în fa diez minor şi sol minor)

Frédéric Chopin (1810-1849) a fost un compozitor polonez din perioada romantismului. Este
considerat drept unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică
pentru pian. Fiu al unei poloneze și al unui expatriat francez, Chopin pleacă la vârsta de 20
de ani către Paris unde își consolidează reputația ca interpret, profesor și compozitor.

Creaţia lui Chopin este destinată aproape în exclusivitate pianului, unde se consideră că a
instaurat un stil inedit: o melodică de origine populară, bogat ornamentată, cu caracter de
virtuozitate, impregnată de sonorităţi în ritmul popular caracteristic al mazurcilor şi
polonezelor, supusă unei armonizări cromatice şi instabilităţii tonale.

Balade (4), Impromptu (4), Mazurci (57 - 11 fără număr de op.), Nocturne (20), Poloneze
(12 şi 7 fără op.), Preludii (24 în toate tonalităţile), Scherzo (4), Studii (24 şi 3 fără număr de
op.), Valsuri (13 şi 4 fără număr de op.).

În domeniul genurilor a creat preludiul, ca piesă independentă, a dat sensuri

poetice studiului şi a poetizat dansurile: mazurca, poloneza, valsul. În genurile ample,
consacră scherzo-ul ca piesă independentă şi încetăţeneşte balada. Având obârşie în dansul
popular, poloneza s-a răspândit în Europa încă din veacul al XVII-lea, fiind prezentă la Bach,
Händel, Telemann, Couperin şi apoi la Mozart şi Weber. Preluând poloneza de la înaintaşii
săi Oginski, Elsner, Kurpinski, Chopin a conferit vigoare şi măreţie polonezelor sale,
zugrăvind patosul eroic şi demnitatea luptătorilor polonezi.

În contrast cu semeţia polonezelor, mazurcile aduc alături de vivacitatea ritmică a dansului,

poezia vieţii rustice sau lirismul feminin. Provenită din mazur (dans popular din Mazovia,
Mazuria), cu variantele oberek şi kujawjak, mazurca stilizată a devenit dans graţios de salon.
La Chopin, unele mazurci sunt adevărate tablouri ce evocă imagini din viaţa simplă a
oamenilor sau frenezia balului citadin. Alteori, ea este un veritabil poem liric, ritmurile de
dans alternând cu efuziuni lirice sau cu expresia tristeţii. Fără a apela la citatul folcloric,
Chopin rămâne apropiat de cântecele populare poloneze, din care foloseşte incize
intonaţionale şi moduri populare. În contrast cu armonia densă a polonezelor, scriitura
mazurcilor este mai transparentă.

Provenit din dansul popular ländler, valsul este introdus în literatura pianului de Schubert,
care a lăsat admirabile miniaturi. La rândul său, Weber dă valsului strălucire şi virtuozitate.
Chopin preia ambele tipuri, scriind valsuri liniştite, impregnate de lirism, precum şi
strălucitoarele valses brillantes. De dimensiuni mai mari, cele patru Impromptus-uri şi
19 Nocturne sunt adevărate poeme sonore. Devenite la Chopin piese independente, cele
patru Scherzo-uri au expresia patosului dramatic, cu sublime secţiuni mediane. În contrast
cu vigoarea acestora, impromptus-urile aduc imagini lirice şi duioase.

Lirica meditaţiei şi tristeţea îngândurată, tragismul durerii şi poezia iubirii constituie

tematica foarte variată a nocturnelor, gen consacrat de J. Field şi dus pe culmi artistice de
Chopin. La fel de variată este sfera tematică a celor 24 Studii op. 10 şiop. 25, fiecare punând
o problemă de tehnică, dar şi de expresivitate, evocând scene de vigoare dramatică, de elan
eroic ori efuziuni lirice. Adevărate aforisme muzicale, cele 24 de Preludii, în pofida titlului,
evocă foarte diverse imagini. Cele patru Balade, adevărate poeme simfonice pentru pian,
sunt transpuneri ale genului vocal în muzica instrumentală. Inspirate din creaţia poetică a lui
Mickwiecz sau din trecutul legendar al poporului său, baladele sale sunt povestiri în care
epicul şi dramaticul alternează cu lirismul ardent.

Ultimele două sonate dintre cele trei, prin forţa lor dramatică şi clocotul lor pasional s-au
menţinut în repertoriul concertistic. Cea mai cunoscută, Sonata în si bemol minor op. 35 este
una dintre cele mai profunde drame, în care suferinţa copleşitoare atinge o intensitate
tragică nemaiîntâlnită. Încordarea dramatică a primei părţi, cu sensul ei atât de desluşit, atât
de elocvent, redă conflictul tragic între dorinţa de viaţă şi dezlănţuirea forţei distrugătoare a
morţii.

Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) a fost primul compozitor rus a cărui muzică a câştigat un
prestigiu internaţional. Faima sa a crescut o dată cu apariţiile sale în calitate de dirijor
invitat în cadrul concertelor susţinute în Europa şi SUA. În cadrul creaţiilor artistului intră
simfonii, concerte, opere, muzică de cameră, precum şi vestitele compoziţii muzicale
destinate teatrelor de balet. Multe dintre aceste lucrări continuă şi astăzi să facă parte din
repertoriul clasic al multor concerte populare şi teatre muzicale din întreaga lume.

Ceaikovski a compus peste o sută de lucrări pianistice, dar cele mai cunoscute sunt
Anotimpurile op. 37b, douăsprezece miniaturi pentru pian, care au un caracter mai
personal, interiorizat. Compuse în perioada decembrie 1875 - noiembrie 1876, fiecare lună
poartă un titlu sugestiv şi sunt precedate de versuri din poeţii ruşi contemporani, în frunte
cu Puşkin. Continuând în stilul miniatural al Scenelor pentru copii şi al Albumului pentru
tineret schumannian, Ceaikovski alătură imagini tipic ruseşti, ca Maşleniţa, sărbătoarea iernii
din luna februarie, Nopţile albe ale lunii mai şi Troica din noiembrie peisajului veneţian, în
ritmul legănat al Barcarolei din luna iunie.