Commedia dell’Arte / Arlechinul (it.

arlecchino)
Commedia dell’Arte este un gen teatral raspândit in Italia, in secolele XVI –
XVIII. Se numeste dell’arte pentru ca, neexistând un text scris, ci doar o schita foarte
vaga a subiectului - redus la o dezbatere amoroasa plina de piedici ce se inmultesc in
cursul celui de-al doilea act pentru a disparea, ca prin farmec, la sfârsitul celui de-al
treilea -, spectacolul cerea actorilor arta de a improviza situatiile scenice si dialogurile.
Cu timpul, unele dintre personaje s-au cristalizat si au devenit masti fixe,
recognoscibile de catre spectatori. Consecinta aparitiei mastilor a fost specializarea
actorilor intr-un anume rol, pe care ajungeau de multe ori sa-l duca fie la o mare
maiestrie, fie la cabotinism, repetând mereu acele replici, gesturi si situatii despre care
stiau ca vor stârni râsul publicului. Pentru a nu le uita, dar si pentru a le transmite
viitoarelor generatii de actori, incep sa le noteze in niste indrumare, adevarate ghiduri de
comportament scenic si repertorii ale replicilor de succes.
In Commedia dell'arte sunt partu tipuri de personaje
principale.Pantalone,Doctorul,Capitanul si in special vom vorbi despre Valet.
Valetul, ca element activ si ca sustinator principal al intrigii a dat nastere mai multor
tipuri, cunoscute sub denumirea de Zanni. Cuvântul zanni este considerat de Ion
Zmfirescu, derivat din latinescul sanna, care inseamna grimasa, ironie, luare peste picior,
bufonerie,1 in timp ce pentru Vito Pandolfi, Zanni reprezinta numele cel mai frecvent al
barbatilor de la tara, Giovanni / Gianni, rostit in dialectul din nordul Italiei.2
Formarea mastii lui Zanni, (prin care se intelege masca propriu-zisa si
constructia psihologica a personajului pe o singura directie de dezvoltare, care slujeste la
recunoasterea personajului ca tip fix, mereu egal cu sine, jucat sau nu de acelasi actor), s-
a datorat unei realitati sociale din secolul al XVI-lea, când, din cauza saraciei, taranii din
jurul orasului Bergamo au migrat spre Venetia si Genova, majoritatea angajându-se ca
salahori in port (hamali) si servitori. Noii veniti au devenit rapid tinta ironiilor exprimate
in reprezentari parodice, prin care era tintit, in primul rând, limbajul dialectal bergamasc,
devenit jargon pentru venetieni. La mijlocul secolului al XVI-lea, masca Zanni era deja
prezenta in defilarea carelor de carnaval, ridiculizând acest grup social, distinct de
comunitatea locala.
1
. Ion Zamfirescu, Istoria universala a teatrului, vol. II, Craiova, 2002, p. 249-252.
2
. Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, vol. II, Bucuresti, 1971, p. 25-35.
 Ciorapul negru, initial doar in partea de jos a fetei, innodat la spate se constituie
ca vestigiu al mastii de nebuni din cadrul carnavalului Venetian, conducandu-ne la
credinta ca, la origini, au existat si masti ce imitatau aparitiile de sclavi africani. Fruntea
ingusta si plina de negi; Truffaldino care deriva de aici are o masca mai putin rotunjita,
cu ochii alungiti.
Personajul salahorului bergamasc apare in satire, sonete, scenete, iar brosurile
“zannesti” schiteaza monografic viata lui Zanni: calatoria la Venetia, raporturile cu
stapânul, iubirile, mesele, nunta, certurile, aventurile, cântecele si epitaful. Textele disting
perioada petrecuta in locurile natale de viata de la oras, când se produce trecerea de la
conditia de salahor la aceea de servitor. Caracterul sau ne este infatisat destul de uniform
- lenes, cu pofte nestapânite (in realitate , mai inclinat catre placerile mesei decât catre
placerile patului), obraznic, necioplit si totodata viclean -, in timp ce limbajul alterneaza
expresii vulgare cu altele pur lirice.
Din masca lui Zanni evolueaza mastile Arlecchino, Brighella si Pulcinella.
Arlecchino a aparut in momentul când un Zanni, Zan Ganassa, care a jucat mult in
Franta in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, a adoptat numele, intrucât i s-a parut
mai potrivit exigentelor publicului francez, familiarizat cu traditia diavolilor-bufoni,
cunoscuti sub numele Herlequins sau Hellequins.
Aparitia lui Arlecchino a marcat schimbarea gustului publicului, mutarea interesului de la
sluga violenta cu pofte nestapânite, la servitorul inteligent, vesel si ingenuu.
Initial, personajul reprezenta un comic greoi, compus din trasaturi rudimentare:
lacom, grobian, de o naivitate vecina cu prostia, usor de caracterizat prin sintagma
incurca-lume. Fata era acoperita de o masca infricosatoare si aproape respingatoare, in
care ochii minusculi, deschizându-se in niste orbite uriase, accentuau aspectul bestial al
figurii; sprâncenele dese si lungi impreuna cu mustatile ce-i acopereau buzele, il apropiau
de imaginea diavolului din traditia bufonesca. Folosirea acestei mastii exprima si un fapt
real, care cerea ca salahorii de piata si carbunarii de la munte, majoritatea veniti din vaile
bergamaste, sa aiba fata mânjita cu negreala. Toti Zanni purtau palarie. La inceput a fost
o palarie cu doua colturi, apoi s-a impus palaria cu borul ridicat intr-o parte, sub care
putea fi zarita o calota neagra, lipita de cap, ce amintea de Herlequinii francezi. Piciorul
sau coada de iepure sau, uneori, o pana invocau imaginea legendara a vânatorului
salbatic, in timp ce spatula purtata la sold, atât de asemanatoare cu bâta taranilor din
Campania, folosita in permanenta ca retevei, sceptru sau spada, poate fi socotita o
versiune comica a maciucii lui Hercule.
Dar personajul s-a transformat continuu in cei peste doua sute de ani de existenta
(jumatatea secolului al XVI-lea – secolul al XVIII-lea), datorita interpretarii actorului-
autor, contaminata de contextul cultural al locului si al epocii. La finalul procesului de
elaborare, Arlecchino a devenit un personaj complex, greu de redus la o formula.
Poate fi caracterizat astfel: credincios stapânului; mic de statura, are trupul elastic, cu
miscari senzuale, de felina; pare naiv si nepriceput, dar este ager la minte; nu se pierde cu
firea, nu are reguli si nici criterii; ia totul in râs si nu face nimic cu pasiune; pare o fire
lenesa, dar emana multa energie; poate fi generos, iar câteodata ii lipseste curajul si
demnitatea; face gesturi copilaresti; niciodata nu este trist sau ingândurat, ci vesnic vesel
si indragostit.
Costumul lui Arlecchino, alaturi de mimica si limbaj, accentueaza caracterizarea
tipului. Era confectionat din bucati de materiale multicolore, expresie a multiplelor fatete
ale personajului. Se compunea din pantaloni si jacheta strânse la brâu cu o centura de care
atârnau, pe sold, coada de iepure si reteveiul de lemn. Pe cap purta o bereta din fetru alb,
iar pe figura, o semi-masca (lasa gura vizibila) neagra cu trasaturi demonice.
Incaltamintea avea talpa plata, usoara, pentru a facilita miscarea. In secolul al XVII-lea,
peticele din costumul arlechinului sunt forme triunghiulare dispuse simetric, colorate in
albastru, verde si rosu, marginite cu un galon galben.3
Pe masura ce vesmântul devine mai usor, dobândind o semnificatie stilistica,
limbajul se face mai putin aspru si violent, trecând de la notele rustice ale dialectului
bergamasc la mladierea celui venetian, in timp ce gesturile si mimica, la inceput stângace
si rudimentare, ajung uneori distinse si gratioase, iar atitudinea devine agila, acrobatica,
plina de temperament si miscare dansanta.
Dupa aprecierea lui Carlo Goldoni, autorul care a reformat teatrul italian, facând
trecerea de la personajul-tip la personajul-caracter, “cel mai bun Arlecchino al Italiei” a
fost, in secolul al XVIII-lea, actorul Antonio Sacchi.
SEPTIMIU STOICA

3
. Gaston Baty, Rene Chavance, Viata artei teatrale, Bucuresti, 1969, p. 138-146.