Sunteți pe pagina 1din 1

Clarobscur, de multe ori clar-obscur, este un termen desemnând un procedeu grafic și

pictural cu ajutorul căruia se obține redarea volumelor, perspectivei și a "adâncimii" unei


imagini fie prin redarea gradată și clară a umbrelor și a luminii, fie prin folosirea
contrastelor puternice între lumină și întuneric.

Cuvântul clarobscur provine din cuvântul italian compus chiar-oscuro, scris mai apoi
chiaroscuro, însemnând redarea clară a părții luminate și a celei lipsită de lumină sau
redarea clară a luminii și a întunericului.
Aplicarea clarobscurului în pictură, ca efect de "modelare" al luminii, se face prin
redarea volumelor și a adâncimii imaginilor prin sugerarea contrastantă a luminii,
umbrelor și a întunericului. Tehnica clarobscurului a fost continuu dezvoltată și
perfecționată de-a lungul întregului secol al XV-lea de către marii maeștri italieni și
flamanzi ai timpului.
Pe lângă această întunecată predilecţie pentru scenele violente, avea totuşi suficient
rafinament, dovedit şi la tinereţe în portretele de tineri bărbaţi, pictaţi cu atâta măiestrie.
Narcis, din aceeaşi perioadă, 1597–1599, atribuit lui Caravaggio de istoricul de artă
Roberto Longhi, pare o asemenea întoarcere melancolică într-o perioadă agitată în care
picta scene ample. Mişcarea în care surprinde personajul mitologic, ca şi tonurile
dominante de brun sunt tipice pentru Caravaggio, ceea ce îndreptăţeşte atribuirea
tabloului aflat în Palatul Barberini din Roma. Şi de această dată artistul ignoră orice
element de peisaj care intra în tradiţia unor asemenea subiecte, Narcis al său privindu-şi
chipul reflectat în apă în afara oricărui decor, ceea ce îi conferă certă originalitate în
tratarea temei. Revelaţia chipului din apă trădează mai degrabă melancolie, în ciuda
luminii puternice răsfrânte nu pe chip, ci pe umărul şi pe genunchiul personajului. Umbre
romantice plutesc asupra acestui Narcis de la sfârşitul veacului al XVI-lea.
În a doua parte a anului 1606, ajunge la Neapole, unde va sta câteva luni. Cele
şapte acţiuni filantropice (Le sette opere di misericordia), pânză imensă, cu o înălţime de
aproape 4 metri, păstrată la Pio Monte della Misericordia din Neapole, e terminată la
începutul anului 1607. Şi aici spiritul rebel al lui Caravaggio îşi pune amprenta. Scena ar
urma întrucâtva modelul cunoscut, tratată desigur cu multă mişcare şi cu aceeaşi
dinamică a clarobscurului. Madona şi îngerii privesc dintr-un balcon scenele consacrate
ale acţiunilor caritabile (împărţirea hranei, îmbrăcarea celor goi, înmormântarea etc.),
numai că în dreapta, un bătrân care scoate capul printre gratii, poate dintr-o temniţă,
sărută sânul oferit cu generozitate de o tânără femeie cu pieptul dezgolit. În spatele femeii
se văd picioarele unui mort, în stânga personajele se precipită, lumina le aprinde chipurile
ş.a.m.d. Nimic nu mai poate fi convenţional într-o scenă imaginată de Caravaggio, nici
măcar în felul în care pictează aripi uriaşe de înger. Cât de departe suntem de arta
rafinatului Rafael, apostolul tonurilor luminoase şi al scenelor serafice!

Stilul baroc este caracterizat de monumentalitatea clădirilor și excesivitatea decorării


interioare și exterioare a acestora (în arhitectură), folosirea scenelor dramatice cu
personaje multiple reprezentate din unghiuri diverse grupate în jurul unui vortex
asimetric plasat în ansamblu (în sculptură), realizarea de compoziții complexe cu
personaje multiple aflate în situații dramatice prin utilizarea diagonalelor și a tehnicii
clarobscurului (în pictură), crearea dramatismului interior și unei anumite "îndrăzneli",
fanteziste chiar utopice, a discursului (în literatură, muzică și poezie).