Tenebrismul lui Caravaggio

-examen la disciplina Istoria Artelor-

-semestrul I-

Coordonator disciplină, Student,

Lect. Univ. Dr. Gabriel KELEMEN Rezuș Alexandru
Asist. Maria OROSAN-TELEA Grafică, an II
 CUPRINS

CAPITOLUL 1 : INTRODUCERE

CONTEXT ISTORIC - BAROCUL

CAPITOLUL 2 : TENEBRISMUL

CARAVAGGIO

CAPITOLUL 3: CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL 1 : INTRODUCERE

Michelangelo Merisi (1571-1610), cunoscut mai mult sub numele de Caravaggio, după
numele oraşului în care s-a născut, a fost un maestru al penelului și creatorul unei tehnici
revoluționare, opusă academismului, denumită tenebrism sau dramatism (adică o iluminare
selectivă a formelor din umbre foarte puternice). Tenebrismul se bazează pe un contrast violent
între lumină și umbră. Lumina teatrală clar-obscură l-a transformat pe Caravaggio într-un reper
al picturii baroce și într-unul dintre cei mai mari novatori din istoria artei.1

CONTEXT ISTORIC

Împrejurările care favorizează apariţia şi propagarea artei baroce sunt de ordin istoric,
psihologic şi estetic. În prima jumătate a secolului al XVI-lea se produce mişcarea de reformare
a Bisericii, pe fondul atmosferei de nelinişte religioasă ce domină sfârşitul Evului Mediu şi a
incapacităţii clerului de a o gestiona. Relaxarea moravurilor şi slăbirea principiilor credinţei au
lăsat populaţia pradă superstiţiilor şi discursurilor predicatorilor populari. Aceştia, adversari ai
catolicismului, denunţă cu vehemenţă abuzurile din sânul Bisericii. Încercările de reformă ale
bisericilor naţionale nu au avut success, ceea ce a dus de la o simplificare şi îngrădire a artei, la
o moralizare a ei în subiect şi intenţii. Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria
omenirii, când accesul la artă și cultură era strict limitat celor bogați și celor puternici, în timpul
barocului se remarcă vizibil, pentru prima dată, o diversificare și o lărgire a numărului celor
puteau să se bucure de produsele culturale și artistice. 2
Barocul apare în Italia, la sfârșitul secolului XVI și cunoaște apogeul în secolul XVII.
Difuzarea în restul Europei se face în faze succesive, în partea estică stilul manifestându-se
relativ târziu, în secolul XVIII. Denumirea stilului artistic, baroc, provine dintr-un termen de
origine iberică („barocco”), care desemnează perle asimetrice. Acest stil se află în contradicție
cu cel renascentist, formele armonioase ale Renașterii transformându-se în elemente exagerate de
care se va sluji Barocul. Originea stilului se află în Renaștere, însă ceea ce se preia din perioada

1
Botez Crainic, A. (2004). Istoria artelor plastice vol. II - Arta modernă și contemporană. București: Editura
Niculescu.
2
Martin, J. R.(1977). Baroque – Un studiu amănunțit.
precedentă suferă atât de multe transformări încât, în momentul în care Barocul ajunge la
deplina lui expresie, formele sale nu vor fi doar deosebite, ci în opoziție cu cele ale Renașterii.
Arta, de cele mai multe ori decorativă, este executată în dimensiuni imense, având trăsături
precum: gesticulare exagerată, poze si atitudini violente sau teatral-dramatice. Dictonul secolului
a fost, așa cum preciza Enrique Lafuentes, „realitatea nu este ideea, ci viața însăși”. Astfel
înclinația este de a realiza portrete ale oamenilor de rând, inspirația venind din mediul rural, iar
reprezentările sunt a unor scene cotidiene, compozițiile înfățișand realitatea oricât de dură ar fi
ea.

CAPITOLUL 2 : TENEBRISMUL

Tenebrismul, din italianul „tenebrosso” (întunecat, sumbru, misterios), denumit

ocazional și iluminare dramatică sau „tehnica luminii de lumanare”, este un stil în pictură ce se
aseamănă cu clar-obscurul. Acest stil este caracterizat prin umbre aproape negre, opace,
contrastând fără tranziţie cu lumini la fel de brutale. Totul se detaşează pe un fond aproape
totdeauna negru, dând o uimitoare impresie de plasticitate. Nimic nu vine sa distragă atenția.
Nici peisajul, nici decorul. Această tehnică în care întunericul este dominant, este folosită pentru
a obține un impact dramatic, intensificând iluzia de tridimensionalitate. Deși pare o trăsătură
morbidă a artei, analizată comparativ, nuanțează o personalitate artistică unică. Chiar dacă a mai
fost folosită și înainte de către artiști precum Albrecht Durer, Tintoretto sau El Greco,
Caravaggio este considerat creatorul acestei tehnici.3

 CARAVAGGIO

Pictorul italian Caravaggio Michelangelo Merisi, s-a născut la 18 iulie 1573, în Milano.
În copilărie şi în perioada studenţiei, s-a pregătit la Milano sub aripa aceluiaşi profesor care l-a
ghidat şi pe marele pictor Tiţian şi care i-a "făcut cunoştinţă" cu operele lui Leonardo da Vinci şi
Lambert Lombard, pictorul Simone Peterzano. Se muta la Roma în 1592, după ce pe fondul unui
scandal, raneste un ofiţer de poliţie.

3
Oprescu, G. (1967). Manual de istoria artei(Barocul), București: Editura Meridiane.
 Își perfecţionează arta în cartierele cele mai degradate ale oraşului papal, unde timp de
ani de zile pictează prostituate şi cerşetori: o umanitate suferindă care mai tâziu avea să se
regăsească sub chipurile Fecioarelor şi ale sfinţilor, pe pânzele comandate de aristocraţi şi de
papi. Artistul are parte de o viaţă tumultoasă, fiind renumit pentru implicarea lui în tot felul de
violenţe şi scandaluri. În urma unei bătăi în stradă, petrecute în 29 mai 1606, Caravaggio a ucis,
probabil fără intenţie, un tânăr fiind nevoit să părăsească Roma şi să se refugieze în Napoli,
unde, departe de jurisdicţia autorităţilor romane şi protejat de nobila familie Colonna, a devenit
farte celebru într-un timp scurt. Aşa se face că a fost solicitat pentru a executa picturi în
numeroase biserici, printre care capodopera "Madona cu rozariul" şi "Cele şapte minuni ale
milei". În 1608, a fost arestat pentru o altă agresiune petrecută în Napoli, dar a reuşit să evadeze.
În încercarea de a se ascunde de oamenii legii, a călătorit prin Milano, Siracuza, Sicilia,
Palermo, Malta şi Messina, onorând, peste tot, comenzile pe care le primea, dovedind o
condiţie artistică excelentă. S-a întors la Napoli pentru a locui cu familia Colonna şi a cerut
iertare Papei, pentru ca în 1609 să fie atacat de către persoane necunoscute, în plină stradă fiind
desfigurat. Un an mai târziu, se îmbarcă spre Roma, în speranţa mult râvnitei clemenţe papale
însă moare în condiţii misterioase la doar 39 de ani, la 18 iulie 1610. Unele teorii susţin că ar fi
murit din cauza malariei, pe o plajă din Toscana, ori a unei intoxicaţii produse de vopselele cu
care picta, altele că decesul a survenit în urma unei infecţii intestinale ori a sifilisului. 4
De-a lungul vieții pictează numeroase tablouri, printre care:  “Sfântul Matei şi
îngerul”5 (operă scandalizată din cauza manierii naturaliste în care este realizată), “Chemarea
Sfântului Matei şi Supliciul”6, “Bachus”7 şi “Cap de meduză”8, „Crucificarea Sf. Petru”9 ,
“Jupiter, Neptun si Pluto”10, dar și “Taierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”11, de la
catedrala din Valetta, considerată una dintre cele mai importante opere ale sale.
Pictorii care au ajuns sa-i imite stilul erau cunoscuți sub denumirea de “caravaggiști”.
Influența pictorului Caravaggio în Roma a fost remarcabilă, dar de scurtă durată, aceasta
rezistând până înspre anul 1620. Cel mai important artist care a fost influențat de tehnica lui
4
Căpiță, C., Ciupală, A. (2005). Istoria artei și a arhitecturii, Ministerul Educației și Cercetării
5
Fig. 1
6
Fig. 2
7
Fig. 3
8
Fig. 4
9
Fig. 5
10
Fig. 6
11
Fig. 7
Caravaggio a fost francezul Georges de La Tour, chiar dacă ecouri ale stilului său se pot
observa și în operele unor giganți ca Rembrandt van Rijn și Diego Velasquez.

CONCLUZII

Arta lui Caravaggio este dominată de un pathos și o teatralitate imagistică în care se

recunosc procedee stilistice precum: ostentația mișcării și mimicii, clar-obscurul sau
transfigurarea corpurilor sub influența trăirilor interioare sau determinate de mistica religioasă a
scenelor, realizate într-o manieră regizorală. Tenebrismul își pune amprenta faustica asupra
spiritualității epocii printr-un echilibru instabil ce se instaurează între formă și conținut, între
unitatea ansamblului și dinamica schemelor compoziționale și între formă și culoare. Spiritul
dramei lui Caravaggio este marcat de această caracteristica: este instabil, intens și se poate
descrie ca o artă a spiritului faustic.12

BIBLIOGRAFIE

1. Botez Crainic, A. (2004). Istoria artelor plastice vol. II - Arta modernă și

contemporană. București: Editura Niculescu.
2. Martin, J. R.(1977). Baroque – Un studiu amănunțit.
3. Bera, O. (2006). Fețe ale alterității
4. Oprescu, G. (1967). Manual de istoria artei(Barocul), București: Editura Meridiane.
5. Căpiță, C., Ciupală, A. (2005). Istoria artei și a arhitecturii, Ministerul Educației și
Cercetării

12
Bera, O. (2006). Fețe ale alterității
 Fig. 1

Fig. 2
Fig. 3

Fig. 4
Fig. 5 Fig. 6

Fig. 7