Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906, Craiova - d.

28 decembrie 1997, București) a fost

un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri de tablouri
și ilustrații de cărți.
Prin originalitatea, măiestria și realismul ei profund, arta lui Corneliu Baba și-a câștigat o mare
prețuire în țară și peste hotare.

Arta portretului

Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, abia dacă există vreun muzeu mai
important din țară care să nu aibă măcar o operă de-a sa. Una dintre puținele opere din afara
României este tabloul impresionist numit Spaima, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta.
Printre cele mai importate opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l compare
cu Francisco Goya. Printre acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la Muzeul de
Artă Timișoara) și portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (la Muzeul Zambaccian, tot în
București). Aceasta artă a jocului de lumini, inspirată de la Rembrandt este preponderentă în
tablourile care prezintă portretele altor personalități cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu,
Tudor Arghezi, Ion Irimescu(aflat la Muzeul de Artă "Ion Irimescu", mun. Fălticeni, județul Suceava). În
portretele sale a acordat o atenție deosebită mâinilor, ca element cheie în caracterizarea
personalității umane, exact ca Rembrandt și marii portretiști din școala olandeză. Corneliu Baba este
cel mai mare portretist român. Își pregătea portretele, pe urmele maestrului său Rembrandt, printr-
un număr uriaș de schițe ale mâinilor sau ochilor.

Între șaptezeci și optzeci de ani, Baba a realizat o serie extensivă de tablouri de Arlechini și Regi
Nebuni, majoritatea rămânând în colecția sa privată până la moarte. Din nou, se observă o analogie cu
perioada ultimă a lui Goya dar și cu pictura expresionismului german. Critici de artă, cum ar fi Pavel
Șușară, autorul unui album monografic dedicat pictorului, au văzut în acest ciclu de tablouri o reacție
personală a artistului în fața absurdului dictaturii comuniste și al "rinocerizării" României.
Deși ar fi putut fi considerat relativ demodat pentru un pictor care picta în secolul XX, Baba lucra în
tradiția Marilor Maeștri, nefiind nici în legătură cu realismul socialist din blocul comunist, nici
cu modernismul popular în vest. Chiar dacă anumite opere ale sale arată o influență impresionistă
puternică, cele mai bune opere amintesc de Marii Maeștri Spanioli, printre care Francisco Goya. A fost
de asemenea fascinat de peisajele venețiene și spaniole.
A expus la principalele manifestări din țară și la expoziții internaționale, printre care Bienala de la
Veneția (1954, 1956), expoziția "Arta non-abstractă" din Tokio (1964), Berlin (1964), New
York (1970), București (1978); Moscova, Viena, Leningrad (1979).
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Pe Baba îl interesează materialitatea vopselei pe pânză, în sensul cel mai general. Mediul tangibil al
materialului face parte din pictură, ca imagine totală. Ca să ajungă la acest efect, în care atât materia,
cât și reprezentarea sunt prezente simultan, folosește uneori o pictură figurativă puternic
„încețoșată” de textura mediului, care devine suportul – purtător al imaginii.

La nivel optic, e interesat de destrămarea coerenței imaginii fotografice în textura vizibilă a vopselei;
de conturul spart, poros, aluziv și inexact. Prin insistența pe monumental, prin preferința pentru
formatul picturilor – portet enorme, dar și prin preferința pentru clarobscur, Baba e un pictor burghez
conservator, academic, dar dăruit.
Corneliu Baba – Familie de arlechini, 1970

Expoziţia este structurată în jurul unor teme recurente în arta lui Corneliu Baba, dintre care se
remarcă seriile de portrete ale unor personalităţi de seamă din cultura românească (Mihail
Sadoveanu, 1951 şi Tudor Arghezi, 1960), ale soţiei sale (Soţia artistului, 1957) şi autoportretele
artistului (Autoportret, 1984).

Complexitatea psihologică a personajelor, care transpare dincolo de marginile desenului, este o

dovadă a faptului că autorul a fost un subtil cunoscător al sufletului uman, un maestru al genului.
Maniera de realizare a portretelor este asemănătoare tablourilor lui Rembrandt, prin folosirea
frecventă a clarobscurului şi a compoziţiilor somptuoase (Pieta, 1983 şi Pieta-studiu pentru Golgota,
1982).

Corneliu Baba a desenat şi peisaje care evocă spaţii culturale cu rezonanţă, dar şi compoziţii
dramatice (ciclurile Spaima şi Regele nebun). Ilustrând teme obsesive, lucrările au puternice accente
expresioniste şi pot fi considerate o meditaţie metaforică asupra condiţiei umane. Variata creaţie a lui
Corneliu Baba include şi o serie de nuduri (Nud, 1977), compoziţii cu arlechini (Familie de arlechini,
1970) şi ilustraţie de carte (O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu),
atestând preocuparea continuă a artistului pentru înnoirea modalităţilor de expresie a desenului.