Mădălina Radu, CEP I

Ion Andreescu și lucrările sale

Partea I –prezentarea contextului artistic al epocii si al artistului

Impresionismul, curent artistic care se manifestă la finele secolului al XIX-lea în opoziţie
cu arta promovată de Academiile de pictură îşi leagă numele de o pânză a lui Claude Monet,
intitulată Impression, soleil levant, expusă în 1874. Acest epitet, implicând ceva brusc şi trecător,
legat de o operă de artă, care ar trebui să exprime o emoţie durabilă, a părut nepotrivit, ciudat
unor critici, aşa încât, pornind de la această denumire, au calificat, în derâdere, întreaga mişcare
impresionistă.
Teoriile impresioniste, principiile formulate pentru a justifica mişcarea au apărut mai
târziu. Terenul pentru impresionism fusese pregătit prin lucrările lui Courbet şi Delacroix, cel
dintâi afirmând că arta adevărată nu are nimic comun cu regulile în care o îngrădea Academia, ea
trebuind, prin prezentarea unor scene inspirate din viaţa reală, să facă dovada sincerităţii şi
temperamentului artistului.
Întâmpinaţi cu ostilitate de critici şi de opinia publică datorită elementelor noi aduse prin
alegerea temelor, prin maniera de abordare a subiectelor sau prin tehnica folosită, impresioniştii,
ale căror lucrări, rezultate dintr-o ,,atitudine revoluţionară şi indecentă în materie de estetică”,
sunt respinse de juriile Saloanelor oficiale, îşi expun operele în Salonul refuzaţilor constituit în
1863.
Introducând în pictură o tematică foarte largă, impresioniştii înlocuiesc concepţia potrivit
căreia doar anumite subiecte oferă calitate unei lucrări, cu aceea că doar tratarea şi execuţia
artistică sinceră şi ireproşabilă constituie criterii valorice esenţiale pentru o lucrare.
Sursele de inspiraţie le află în viaţa de la finele secolului al XIX-lea. Este vorba despre un
mediu aparte, în marginea societăţii, de anumite profesii şi categorii sociale, neglijate până atunci
de artişti, fiind calificate ca nedemne pentru a pătrunde în domeniul de unde arta se inspira;
descoperă frumuseţea şi originalitatea stampei japoneze şi modalităţile inedite de reprezentare a
aspectelor cotidiene (stampele japoneze, fermecătoare prin coloritul lor, atrag atenţia prin modul
de concepere a compoziţiilor). Spre deosebire de europeni care dădeau scenelor o formă
piramidală de sorginte renascentistă, japonezii aşezau oamenii şi obiectele la întâmplare,
indiferent de raportul dintre personaje. Tonurile, reduse ca număr şi neglijarea nuanţelor în
Mădălina Radu, CEP I

detaliile neimportante lăsau impresia că motivul poate fi limitat la câteva pete de culoare, de
proporţii diferite, puse unele lângă altele. Stampele japoneze au meritul de a-i fi determinat pe
europeni să-şi însuşească o altă metodă de a observa obiectele din natură şi de a le reduce la
trăsăturile esenţiale, aşadar, de a se familiariza cu un procedeu sintetic, rezumativ
în desen şi în tonuri.
O caracteristică a impresionismului este cea a plein-airismului, a picturii realizată în
întregime în mijlocul naturii, nu în ateliere, unde lumina este rece şi egală. Până la ei motivele
pictate la faţa locului nu erau decât schiţe sumare menite să amintească artistului detaliile mai
importante ale unei vederi, executată în atelier. Noua metodă de lucru vine în întâmpinarea
dorinţei artiştilor de a reda aparenţa realităţii.
Pe lângă execuţia simplă, sigură, subordonată trăirilor artistului, Manet introduce în
pictură un raport precis între culoare şi lumină. Dacă până la el lumina într-un tablou rezulta din
redarea unor părţi în tonurile lor naturale, în vreme ce părţile umbrite erau acoperite de un ton
brun sau negru, la impresionişti lumina este consecinţa raportului dintre tonurile clare şi cele
folosite în părţile umbrite, şi acestea însă tot colorate. Aşadar, impresioniştii cred că umbra nu
este neagră, ci colorată. Artiştii tind să sugereze diferenţele dintre zonele luminate şi cele mai
întunecate ale tabloului prin nuanţarea tonurilor şi se servesc în acest scop de culori mai deschise
decât în natură, ceea ce duce la constatarea că picturile impresioniste sunt mai luminoase pentru
că armoniile de culori sunt mai blonde decât în realitate.
În tablourile impresioniste paleta coloristică este dominată de tonuri sigure, distincte,
reduse ca număr, dar vii şi armonizate astfel încât să creeze impresia unui buchet de flori
proaspete. Pentru a obţine tonuri compuse, amestecul de culori se produce pe pânză, nu pe paletă
cum făceau înaintaşii lor, iar pasta nu se aplică în strat omogen ci cu ajutorul liniilor şi
virgulelor, aşa încât ele să se combine de la o anumită distanţă pe retina privitorului, dând iluzia
tonului respectiv. O asemenea tehnică, utilizată la ilustrarea figurilor umane dar şi a peisajelor,
face ca o suprafaţă pictată de un impresionist să nu fie niciodată într-un singur ton, fiind mai
degrabă un melanj de fire şi trăsături de culoare.
Arta românească în secolele XIX-XX ne dezvăluie transformările apărute în arhitectură,
pictură și sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul modernist și în
România. Astfel în arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, eclectismul sau linia națională sunt
curente ce aduc elemente noi în construcția clădirilor pentru a le da o înfățișare cât mai plăcută.
Mădălina Radu, CEP I

Putem aminti arhitecți de seamă precum: Ion Mincu, Petre Antonescu, Alexandru Orăscu
și alții. Sculptura aduce elemente noi, moderniste, prin schimbarea stilului de lucru și al viziunii
artistice fiind realizate nenumărate capodopere artistice. Numeroși sculptori realizează sculpturi
în piatră, lemn sau modelaj precum: Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Wladimir Hegel,
Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși. Pictura ne aduce o întreagă paletă de schimbări
majoritatea pictorilor români făcându-și studiile la Paris, la München sau în București încearcă
să-și definească propriul stil de lucru îmbinând elemente ale modernismului cu cele ale
tradiționalismului. În domeniul picturii întâlnim foarte mulți artiști români cum ar fi: Ștefan
Luchian, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe
Petrașcu, Theodor Pallady și alții.
Ca și în țările din sud-estul Europei, pe teritoriul României la sfârșitul secolului al XVIII-
lea, se resimte influența culturii bizantine. Îndeosebi în Moldova, și Țara Românească, această
cultură se dezvoltă mai rapid. Spre deosebire de cele două țări românești, în Transilvania sunt
prezente influențe ale curentelor artistice provenite din zona Europei centrale. Astfel, întâlnim
influențe și chiar putem vorbi de arta romanică, gotică, renascentistă, sau barocă. În secolul al
XIX-lea, numit și „secolul națiunilor”, datorită noilor condiții politice, se pune accent pe
legăturile cu Occidentul și astfel, se produce trecerea de la epoca medievală la epoca modernă.
Pe teritoriul României, multă vreme au coexistat elementele orientale și occidentale, dând artei
românești o imagine pitorească. România face legături directe și cu țări precum Franța și Italia de
unde tinerii ce merg să studieze, aduc idei noi ce vor puse în practică în timpul revoluției din
1848. Atât Occidentul cât și Orientul, aduc schimbări accelerate determinând un efort de
sincronizare a culturii și artei românești cu țările din aceste locuri. Asimilarea în ritm accelerat a
schimbărilor în arta și cultura românească, au dat naștere unor fenomene specifice cum ar fi așa-
zisa „ardere a etapelor” în care, anumite curente se succed într-un ritm rapid fără a mai urma
evoluția normală.
La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe
meleagurile românești. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de portrete.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul, astfel ei sunt
numiți „zugravii de subțire” iar ceilalți „zugravii de gros”. Pictorii de pe meleagurile României
provin din rândul iconarilor, al foștilor pictori de biserici sau din pictorii străini experimentați în
țările de unde provin. Portretele realizate de „zugravii de subțire” sunt hieratice, prezentând
Mădălina Radu, CEP I

naivități de desen și în general convenționalism. Spre deosebire de pictură, arta grafică este mai
detailată insistând pe realizarea detaliului în vestimentație, fie orientală sau occidentală.
Lucrările realizate în această perioadă erau în mare parte anonime deoarece, autorii nu își
puneau semnătura neavând conștiința paternității artistice.

Ion Andreescu (1850-1882)

Absolvent al Școlii de Belle-Arte din București, acesta predă timp de șapte ani la Buzău fără a
prevede viitorul său ca pictor. În pictură debutează mai întâi cu subiecte modeste, naturi moarte,
portrete dar adevărata vocație o are ca peisajist, fiind descoperit de Grigorescu cu prilejul unei
ample expoziții a acestuia la București în anul 1873. Ca peisajist mai întâi pictează imagini
nesemnificative a marginilor de sat din preajma Buzăului. La Paris, ajunge în ultimii 3 ani ai
vieții pentru a asimila noutatea în pictura momentului. La îndemnul lui Grigorescu acesta va
lucra mai mult la Barbizon decât va frecventa Academia Juliană. Datorită contactului său cu
stilul parisian, arta sa devine mai senină și capătă un dezechilibru sufletesc. Spre deosebire de
peisajistica lui Grigorescu plină de lumină, înfățișând diverse aspecte de vară, Andreescu
pictează peisaje din toate anotimpurile. Acesta abordează o tentă gravă și concentrată cu o
dominantă rece. De remarcat este claritatea formei care nu se destramă sub influența luminii.
Lucrările precum „Pădurea desfrunzită”, „Iarna în pădure”, „Stejarul”, „Iarna la Barbizon”
exprimă personalitatea sa contemplativă, impresionând prin senzația că privirea noastră ne
introduce într-un spațiu imens dar foarte tensionat. Datorită capacității sale de a pătrunde în
adâncul lucrurilor și a lipsei de sentimentalism, Andreescu se deosebește atât de artiștii obișnuiți
dar și de alți mari pictori

.
Mădălina Radu, CEP I

Stejarul Iarna în pădure Strada în Barbizon în timpul verii

Impresionismul, curentul artistic care încheie secolul al XIX-lea, care îşi propusese să
depăşească convenţiile impuse de Academiile de artă, a fost ţinta acuzelor venite din partea
criticilor şi a consumatorilor de artă. Aceştia considerau că prin noile modalităţi de abordare a
subiectelor şi prin tehnicile inovatoare, impresionismul distruge formele, acesta fiind rezultatul
final la care se ajungea prin analiza extremă a culorii şi redarea luminii prin tonuri. Curentele
artistice ale secolului al XX-lea (cubismul, fovismul etc.) au încercat să inoveze concepţiile,
tehnica picturală, abordarea subiectelor şi tematica compoziţiilor, în conformitate cu schimbările
epocii, iar unele dintre elementele introduse de ele au intrat în contradicţie cu cele propuse de
impresionişti, apărând chiar ca reacţii la acest curent artistic.

Partea II – strategia de promovare a lucrărilor lui Ion Andreescu

Așa cum am observat în prima parte a lucrării o caracteristică a impresionismului este cea
a plein-airismului, adică a picturii realizată în întregime în mijlocul naturii, nu în ateliere, unde
lumina este rece şi egală, iar ceea ce îl face special pe impresionistul român, Ion Andreescu este
faptul că pictează peisaje din toate anotimpurile. Acesta abordează o tentă gravă și concentrată
cu o dominantă rece, iar formele nu se destramă sub influența luminii.
Pornind de la insightul conform căruia crearea unei simple experiențe, la care
consumatorul să fie doar spectator, nu mai este suficient pentru satisfacerea nevoilor sale
emoționale și spirituale, iar într-o eră a participării, individul vrea să fie implicat în conceperea
experienței sale memorabile, propun o campanie prin care omul să fie implicat direct în
Mădălina Radu, CEP I

descoperirea diverselor opere artistice naționale. Campania poate include mai mulți artiști cu mai
multe opere, dar în această lucrare mă voi concentra pe lucrările pictorului Ion Andreescu.
Publicul interesat este format din tineri simpli, ai generațiilor Y și Z, dornici să
experimenteze și să cunoască lucrurile simple care au dus la crearea societății de astăzi. Sunt
oameni pentru care fericirea vine din lucrurile mărunte, care preferă să se pună în pielea
oamenilor simpli și să meargă pe urmele lor. Prin intermediul acestei campanii de promovare se
dorește atragerea tinerilor spre artă, spre redescoperirea ei. Se vrea a fi o abordare atipică, menită
să demitizeze preconcepțiile conform cărora astfel de obiecte sunt lipsite de viață, amorfe, și că
prezintă interes doar pentru persoane în vârstă.

Conceptul campaniei: E cool să fii pictor !

Obiective:
 Creșterea notorietății artiștilor și lucrărilor sale, în cazul de față al lui Ion Andreescu și al
picturilor sale.
 Creșterea interesului pentru artă în rândul generațiilor Y și Z

Loc de desfășurare:
Grădina Botanică din București – pentru a păstra speciful impresioniștilor care lucrau la
operele lor în mijlocul naturii. Ulterior, pentru alți artiști se poate schimba locația – MNAC,
RDW etc.
Mecanism :
În incinta Grădinii Botanice din București se va amenaja un colț al „artiștilor” unde vor fi
expuse lucrările pictorului. Acesta vor conține un cod QR ce poate fi scanat cu ajutorul unor
ochelari VR.
Tablourile lui Ion Andreescu vor fi cele care vor conține peisaje, precum : Margine de
pădure; Pomi înfloriți; Stânci și mesteceni; Marginea satului la apus de soare; Câmp ; Pădure de
fagi; Mesteceni la marginea bălții ; După ploaie; Casă de ciurari; Iarna la Barbizon ; Stâncile de la
Apremont;
Mădălina Radu, CEP I

Odată scanat codul QR, individul va intra în lumea artistului, mai precis în peisajul din
pictură. Astfel va putea vedea în detaliu pictura, va putea observa mult mai bine culorile și
trecerile acestora.
Cu ajutorul a două remote controllere, individul va avea opțiunea să picteze chiar el
peisajul respectiv într-o variantă mai simplă, dar având la dispoziție toate pensulele și culorile în
varianta virtuală.
In funcție de tabloul ales și anotimpul pe care îl ilustrează, vor fi emanate automat
mirosuri specifice prin niște ventilatoare conectate la întregul sistem, pentru a intensifica
experiența.
Mădălina Radu, CEP I

Bibliografie :
BULIGA Mihaela și PANȚU Bogdan, Istoria Artei și Arhitecturii
FRUNZETTI Ion Arta româneascǎ în secolul XIX, , Editura Meridiane, 1991