Sunteți pe pagina 1din 24

ACOLADA 8

Revistă lunară de literatură şi artă


Editor S.C. Pleiade Satu Mare - Editura Pleiade
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Mai 2008 (Anul II) Nr. 5 (8) - 24 pagini - 2,50 lei

yyy

Director general: Radu Ulmeanu


Director: Gheorghe Grigurcu y Redactor-şef: Petre Got y Redactor asociat: Ion Zubaşcu

Gheorghe Grigurcu: Un
tragism versatil

Gabriel Dimisianu: Dosarul


protocronismului

Ilie Constantin: Marea


strategie a imperiului roman

Alexandru Lungu: Poezii

Pavel Şuşară: Corneliu Baba


şi melancoliile central-
europene

Tudorel Urian: Nostalgia


războiului rece

Sorin Lavric: Cavitaţia psihică

Constantin Călin: Zigzaguri

E. Ohanesian: Îngroparea
definitivă a Tezaurului
Acolada nr. 8 - Mai 2008 2

Inamicul comun
Mai zilele trecute, unul dintre capetele de afiş ale ştirilor clădirile bisericilor pe care BOR a pus mâna după scoaterea de către regimul
televizate (şi nu numai) s-a referit la canonizarea de către comunist în afara legii a Bisericii Române Unite şi care se cuveneau a fi restituite,
B.O.R. a patru ţărani care, la 1763, au fost ucişi din ordinul ci şi la credincioşii care, odată cu bisericile, urmau să se întoarcă la matcă.
generalului austric al Mariei Tereza, Nikolaus Adolf von Un adevărat sfânt al Ardealului, pe care însă Biserica Ortodoxă nu a
Bucow, pentru că s-au opus trecerii grănicerilor năsăudeni catadicsit până acum să-l canonizeze, este Părintele Arsenie Boca, colaborator al
la ritul greco-catolic. Unul dintre ţărani, tocmai cel ce Părintelui Dumitru Stăniloaie la traducerea Filocaliei. A fost considerat sfânt încă
depăşise vârsta de 100 de ani, a fost tras pe roată, ca dovadă din timpul liceului, chiar de către colegii săi. A fost hirotonit preot şi numit stareţ
de ce păsărele îi cântau prin minte generalului criminal. al mănăstirii Sâmbăta de Sus în aprilie 1942. Din spusele celor care l-au cunoscut,
Nimic de zis în privinţa unei asemenea canonizări, cu avea puteri miraculoase, vindecând bolnavi şi prezicând viitorul. După moartea
toate că, poate, ar fi fost de preferat una „laică”, adică un lui, conform numeroaselor mărturii, simpla prezenţă la mormântul său avea efecte
monument şi o serie de consemnări în istoria noastră a vindecătoare. Dar marea lui hibă a fost cea amintită mai sus, neimplicarea în
gestului eroic al martirilor ţărani ardeleni. Dar Biserica vreun scandal cu Biserica Unită. Alta, la fel de mare, îmi îngădui să speculez de
Ortodoxă ne-a obişnuit cu gesturi chiar mai ciudate decât acesta (ca să nu zic mai data aceasta, a fost aceea de a fi făcut ani grei de puşcărie în primii ani ai regimului
deşucheate), cum e şi acela al trecerii în rândurile celor sfinţi a lui Ştefan cel Mare, comunist. A avut probleme cu Securitatea pentru că i-a ajutat pe câţiva dintre cei
domnul degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat omorând de regulă la ospeţe şi, ce au luptat în rezistenţa din munţi împotriva comuniştilor. Păcat de neiertat în
desigur, fără vreo judecată, după părerea cronicarului. Ca să nu mai vorbim de ochii unor înalţi prelaţi ortodocşi, mulţi dintre ei deconspiraţi recent de CNSAS
osârdia lui în a lăsa fetele şi muierile cu burta la gură, pentru o simplă toană care, tocmai drept colaboratori ai Securităţii.
ce-i drept, se repeta cu o frecvenţă aparte. Intronizarea Preafericitului Daniel nu a schimbat deloc optica ce
Cum însă fapta celor patru ţărani aduce cu o altă jertfă de sine, pilduitoare, guvernează politica Patriarhiei Române. Dimpotrivă, legăturile oculte par să se
aceea a lui Constantin Brâncoveanu, tot în apărarea credinţei, cred că nu avem strângă şi mai mult sub semnul vechii dependenţe de culoarea albastră a ochilor
niciun motiv să respingem această canonizare. Doar că povestea miroase un pic a suspuşi. Oricum, Securitatea şi Biserica Ortodoxă Română au avut, şi au în
ceea ce pare o adevărată idee fixă a conducerii B.O.R., mai precis teama de Biserica continuare, un inamic comun: Biserica Română Unită cu Roma.
(soră) Unită. Pe care, din 1990 încoace, preacuvioşii prelaţi ortodocşi o anatemizează
cu orice prilej. De ce spun asta? Fiindcă figurile care ar fi meritat cu adevărat o
asemenea canonizare sunt lăsate în umbră, unul din motive fiind acela de a nu fi Radu Ulmeanu
intrat în clenciuri cu marii rivali greco-catolici. Rivalitate care nu se referă doar la

Cuprins:

Acolada apar e sub egida şi cu un sspri


apare prijin
prijin Radu Ulmeanu: Inamicul comun – p. 2
f inanciar al Uniunii Scriit
Uniunii orilor din R
Scriitorilor omânia
România Gheorghe Grigurcu: Un tragism versatil – p. 3
Gabriel Dimisianu: Dosarul protocronismului – p. 4
Barbu Cioculescu: Romanul unei epoci (II) – p. 4
Redacţia şi administraţia: Vasile Proca: Poezii – p. 5
Str. Ioan Slavici nr. 27 Dora Pavel: Ancheta ACOLADA (V) – p. 6 – 7
Satu Mare Ilie Constantin: Marea strategie a imperiului roman – p. 8
Cod Poştal 440042 Alexandru Lungu: Poezii – p. 9
Fax: 0361806597 Şerban Foarţă: Poezii în proză II – p. 9
Tel.: 0740100240 Tudorel Urian: Nostalgia războiului rece – p. 10
On-line: www.editurapleiade.eu Constantin Trandafir: Pe linia realismului fabulos – p. 10
(revista Acolada în format PDF) Ion Scorobete: Evaziunea Celsius (Poezii) – p. 11
E-mail: acolada@editurapleiade.eu Claudiu Groza: “De ce ai venit sa ne tulburi?” – p. 11
Pavel Şuşară: Corneliu Baba şi melacoliile central-
| | | europene – p. 12
Revista Acolada se difuzează în toată ţara prin reţeaua Rodipet. Luca Piţu: Mai bine exeget decât... transgresor – p.13
În Bucureşti, poate fi cumpărată şi de la librăria Muzeului Sorin Lavric: Cavitaţia psihică – p. 14
Literaturii Române Adrian Ţion: Latinist şi menestrel – p. 14 –15
(Bulevardul Dacia) Constantin Călin: Zigzaguri – p. 15
Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la adresa Nicolae Florescu: Reevaluări – p. 16
redacţiei, sau în contul S.C. Pleiade S.R.L:
Mirador – p. 16 – 17
RO39PIRB3200708229001000, Banca Piraeus, Satu Mare, iar
pentru instituţiile bugetare la Trezoreria Satu Mare, Cont
Nicholas Catanoy: Cârja lui Sisif – p. 17
RO34TREZ5465069XXX001050. Cod fiscal: RO 638425. Constantin Mateescu: Desene în peniţă – p. 18
Costul unui abonament pe 3 luni (sau multiplu de 3) este 9 lei Mariana Şenilă-Vasiliu: Haiku sau viaţa în 17 silabe –
(sau 18 etc.), incluzând preţul şi taxele de expediere. p. 18 – 19
I. Zubaşcu: Spre ce se îndreaptă poezia română? – p. 19
| | |
Adrian Dinu Rachieru: Sport şi violenţă (II) – p. 20
În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia Acoladei
Simona Vasilache: Ani, zaruri şi cărţi – p. 20
publică o diversitate de opinii ale colaboratorilor, fără să-şi Magda Ursache: Certoteca – p. 21
asume responsabilitatea pentru acestea. Eduard Ovidiu Ohanesian: Îngroparea definitivă a
Manuscrisele primite la redacţie nu se înapoiază. Sunt
Tezaurului românesc – p. 22
privilegiate textele în format electronic. Sylvestre Clancier –Poezii (Prezentare şi traducere de
Constantin Abăluţă) – p. 23
ISSN 1 188 43 – 56
564545 Gheorghe Grigurcu: Măria Sa Corupţia – p. 24
Ion Zubaşcu: De ce s-a întors Hruşcă la A.Păunescu – p. 24
Foto p. 1: Emil Cioran – Toate fotografiile cu filosoful
român ne-au fost puse la dispoziţie de Luca Piţu
T ipogr af ia G ARAMOND TIP SRL
Acest număr este ilustrat cu desene de
ipografafia GARAMOND
Clu j-N
Cluj-N apoca
j-Napoca
Alexandru Lungu
Cluj-Napoca
3 Acolada nr. 8 - Mai 2008

Un tragism v
tragism er
versatil
ersatil
Ar
Artt a lui Baco via rrezidă
Bacovia ezidă în aceas
aceastătă mirabilă capacit
mirabilă capacitat at
atee de-a con
convver ti perif
erti eria în
periferia
centru,
centr dettaliul în esenţial, sim
u, de simplit
plitat
plit atea
at comple
ea în com plexit
ple xitat
xit ate,
at neajutor
e, neajut orar
orarea
ar hotărîr
ea în hotărîre,
tărîr ve
e, v tustul
etus tul
în actual, cu o ffor
orţă
or sugestie
ţă de suges copleşitoar
tie copleşit oare
oare ce supune la o pr probă
obă deloc uşoară pos postur
tura
tura
analitică.
Înfăţişîndu-ne, într-o am dobîndit noi, cu timpul, impresia că o ironie secretă în doctrina sa, deşi consecinţele ei sunt considerabile,
nouă ediţie, pîndeşte din spatele locurilor comune bacoviene, de şi anume tranziţia de la imaginea coerent-
„revăzută şi unde şi vigoarea receptării acestei poezii în ultimele antropocentrică a fiinţei umane la una heterocentrică,
completată”, eseul d- decenii”, se întreabă criticul, cu toate că e incontestabil destructurantă: „Bacovia primeşte prin experienţa
sale consacrat lui că persiflarea în cauză reprezintă în primul rînd o simbolistă această eliberare de sub tutela tradiţional
Bacovia, din 1979, emergenţă a însuşi textului bacovian, pe care seriile narcisistă şi simte că poate dispune în mod suveran de
Dinu Flămând de cititori îl desfoliază strat după strat, într-o multiplele reprezentări ale chipului interior în variantele
dezvăluie condiţiile consubstanţialitate deopotrivă empatică şi lucidă… lui ipotetice. Noua perspectivă oferă o anume labilitate,
în care i-a fost dat a-l Poncifurile, stereotipiile cu care jonglează Bacovia pot eul poetic se caută, dar se şi reprezintă în ipostaze
scrie, vegheat de fi lesne luate drept semnale ale unei estetici insuficiente, inventate, o anume versatilitate modernă îi distruge
„fantoma cenzo- defazate. Însă n-ar fi mai nimerit să desluşim în această centrul”. Înainte de ivirea lui Bacovia, în genere a
rului”, prezent iluzorie „platitudine”, în acest provincialism buf, cînd simboliştilor, poezia noastră se aşeza în această
precum „statuia nu e direct agasant, o tactică a dramatismului ce se perspectivă ptolemeică a unui antropocentrism
comandorului, pînă disimulează, se insinuează prin mijlocirea contrariului subînţeles a fi sensul superior al creaţiei artistice.
şi în odaia unde te gîndeai la destinul unui autor din său expresiv? „În acest sens Bacovia este un autentic Năzuinţa eului spre înfăptuiri glorioase, spre propria-i
patrimoniul naţional”. Cu toate acestea să admitem că precursor al poeţilor ironici moderni; el obţine efecte măreţie se bizuia pe arhetipul ei pozitiv, pilduitor,
„fantoma” în chestiune s-a dovedit aparent clementă insolite de expresie tocmai prin insinuarea deliberată a Bacovia fiind cel dintîi poet român care se leapădă de
faţă de un poet ce s-ar fi cuvenit a o pune în dificultate desuetului”. Din punctul de vedere al contextului so- reţeta egocentrică: „Acest egoism categorial se va
prin masca sa „nesănătoasă”, de neadaptat cronic, de cial, socotim îndeobşte că un caracter „sublim”, o figură menţine multă vreme, el va constitui un punct impor-
maniac periferic, de înfrînt total, aşadar perfect apolinică n-ar avea nevoie de explicaţii, s-ar impune prin tant în repudierea oficială a simbolismului şi a literaturii
incompatibil cu activismul revoluţionar, cu ea însăşi, pe cînd unui nefericit, unui inadaptabil, care, «nesănătoase» în general. Pînă tîrziu de tot Bacovia
triumfalismul fals luminiscent al propagandei. Forurile evident, pare „suspect”, i se pretind lămuriri, i se cere însuşi va mai fi învinuit (prin Şerban Cioculescu, de
ideologice comuniste s-au silit a şi-l anexa, mereu un alibi: „De ce rămîne stingher, cînd fiecare exemplu) de a fi «în răspăr cu sensul ideal şi spiritual al
transformîndu-l într-o victimă proletară, făcîndu-se a nu trebuie să facă un minim efort de socializare? Or poezia poeziei, care e ascensiune spre conştiinţă şi azur»”. Cea
băga în seamă drama sa existenţială ce transgresa lui Bacovia nu explică nimic şi nu justifică deloc această mai importantă urmare a unei asemenea schimbări o
categoriile istorice, se proiecta în absolutul condiţiei concavitate, groapa istorică din care îşi ridică vocea. constituie abandonarea tragicului consacrat, cu
omeneşti. L -au înscris fără jenă la capitolul de Putem crede ce vrem, putem găsi propriile noastre caracter omogen, ferm în sumbra-i transcriere. În
„precursori”. Urmarea a fost, natural, o falsificare tezistă explicaţii circumstanţiale. Ea, poezia lui Bacovia, se psihologia centrifugală a simboliştilor, acesta e impur,
a bardului, obligat a participa la un soi de „demascare” prezintă ajunsă deja în miezul dramei existenţiale. E fluctuant, conjunctural, contaminat de mediocritatea
şi de „profeţie” ce-l înghesuiau într-o schemă teribil de acolo de cînd lumea şi nu mai are nevoie de introduceri cotidianului, tangent la ironie, la comic, la burlesc, tot
pauperă care nu putea decît a-i ţine la distanţă pe sau de pregătirea terenului”. Desigur. Nu mai puţin mai străin de grandoarea demonică a epocii romantice.
învăţăcei. A fost nevoie de o seamă de eforturi exegetice „drama existenţială” are nevoie de un discurs care s-o E o relativizare, o degradare formală a ţinutei tragicului.
de „reabilitare” pentru ca autorul Plumbului să revină facă perceptibilă, de o tactică a poetului care s-o pună Însuşindu-şi fadoarea, prozaismul, mizeria existenţei
la linia sa de plutire şi nu numai atît, să devină un astru curente, tragicul se insinuează în existenţialul brut, se
saturnian de primă mărime, atingînd cu umbra-i intimizează. Ceea ce nu ilustrează, crede Dinu
ţesută din maleficiu chiar raza suverană a
Luceafărului. La ora actuală, Bacovia e un mit, apt
Cronica literară Flămând, imposibilitatea de-a înlătura tragicul,
potrivit ideii lui Unamuno, ci e un produs al
a concura mitul eminescian. Să fie la mijloc şi o similară tribulaţiilor zilnice, al fenomenalităţii domestice. La
răzbunare a unei biografii sacrificiale? O „înviere” în stare de comunicabilitate. Să fie Bacovia doar un Bacovia înregistrăm cultul „omului concret”, banal,
compensatoare? Perceput odinioară ca un exponent al condei „monoton”, „previzibil”? Nu cumva îşi prepară aparent resignat, cuprins de apatie, de plictis, dar şi
simbolismului indigen, bardul se vede azi depăşindu- în laborator surprinzătoare efecte, în spiritul unei angoasat, asaltat de monştrii iscaţi de rarefierea
se pe sine prin revelarea unui fond modern plurivalent, inventivităţi ce contrariază suprafeţele părelnic sărace, existenţialului său ce virează înspre delir. Un punct de
cu prestanţa unui mister ce se aprofundează odată cu aride ale prezenţei textuale? „Există un Bacovia ascuns, reper rămîne Verlaine, pe care Bacovia l-a citit.
interpretările care i se oferă. Dacă în creaţia sa există o un poet nebănuit, retras în propria lui poezie cu Versatilitatea tragicului topit în capriciul stărilor
obsesie productivă, aceasta pare a se transfera numeroase sertare secrete, trape şi dificultăţi, cu planuri umorale ajunge să şocheze, searbădul poetului francez,
comentatorilor săi. Critica încearcă nu doar a o explicita, multiple disimulate în tablourile aparent plate, cu „în loc să producă indiferenţă, pătrunde, absoarbe, chiar
a-i stabili configuraţia şi resorturile, dar şi, inevitabil, a sentimente amestecate şi contrastante acolo unde ni dezgustă, obligă să ţinem seama de el”, după cum
o reconstitui în propriile sale registre sensibile, a stabili se prezintă doar confesiunea ce nu pare să pună nici o afirmă J.-P.Richard. Cu aerul risipirii , pierderii în
cu ea atît raporturi testimoniale cît şi de, să zicem aşa, problemă, din moment ce figura tutelară a poemului umilitate, în clovnerie, în incoerenţă, autorul Comediilor
complicitate. Impregnate de bacovianism, numeroase nu face decît să cerşească o anumită compasiune”. în ffond
ond izbuteşte a monta tabloul unui tragic cu atît
pagini hermeneutice emulează într-un chip ingenuu- Timid şi ironic, disperat şi ludic, epuizat şi plin de mai penetrant cu cît pare a se dezinteresa de
sofisticat cu motivul căruia i se dedică. Poet el însuşi, resurse, bardul poate adopta şi o poză de rebel, conexiunile sale cu lumea, chiar de a se dezice de pro-
Dinu Flămând atestă un atare fenomen: „Mai întîi poezia bunăoară în Ser enada muncit
Serenada or
muncitor ului, în care, ocazional
orului, pria sa calitate. Un tragic cu aspect compozit şi cu
lui Bacovia te intrigă. După care, treptat, sentimentul înveşmîntat aidoma unui clovn, apostrofează un funcţionalitate aleatorie, alcătuit din trăiri disparate, din
unei mecanice apăsări devine insuportabil. Obsesia burghez-marionetă: „Fanfaronada lui de răzvrătit are aici bucăţi ale sufletului torturat de incapacitatea de a-şi
infernală, tatonînd în aceleaşi zone confuze ale ceva din gesturile patetice, şi delicios simpatice, ale descoperi un centru, de a se structura. Cu, totuşi, un
conştiinţei, irită. Una după alta, poeziile sporesc proletarului Charlie Chaplin, alt răzvrătit neputincios efect de imprevizibilă armonie dizarmonică: „Deşi se
ambiguitatea unei disperări fără obiect”. Şi ce-ar putea împotriva maşinii lumii”. Astfel de travestiuri, de jocuri autoreprezintă învins, în mod invariabil, Bacovia ştie ca
fi mai măgulitor pentru destinul unui creator decît o de-a identitatea se întîlnesc adesea în versurile nimeni altul să orchestreze acea «complexitate» a
asemenea asimilare în însăşi fibra morală a cititorilor bacoviene, ducînd la paradoxala observaţie ce s-a făcut mediocrităţii existenţei, din care pînă la urmă iese domi-
săi specializaţi, în textura emoţională a discursului critic, nu o dată, conform căreia autenticitatea, atît de nant chiar sentimentul puternic al existenţei tragice.
în forma de viaţă sugerată de propoziţiile lui? tulburătoarea sa autenticitate n-ar fi decît rodul unui (…) Pe imensa imagine care este la Bacovia sentimentul
Într-un fel, Bacovia se joacă cu noi de-a v-aţi artificiu, o capacitate (dureroasă ea însăşi ) de-a susţine morţii, se profilează, succesiv, cel mai fantast spectacol
ascunselea. La o primă privire, lirica sa poate părea poza, ilustrînd incapacitatea de confesiune deplină în al mediocrităţii cotidiene; imaginile se alungă una pe
demodată în vocabular, în repetitivitate, într-un circumstanţele unei drame inepuizabile. Arborînd di- alta, dînd o ciudată animaţie de «vălmăşag milionar»,
imaginar ce nu ocoleşte locurile comune, indeciziile, verse măşti, comportîndu-se „ca şi cum”, poetul de spectacol vital periferic”. Arta lui Bacovia rezidă în
oscilaţiile de gust. Un exemplu: folosirea cuvîntului parodiază nu doar simbolismul, ci şi propriul său eu această mirabilă capacitate de-a converti periferia în
amor, avariat, ca să nu zicem de-a dreptul devalorizat prăbuşit într-un scepticism incurabil, într-o dizolvantă centru, detaliul în esenţial, simplitatea în complexitate,
din vremea lui Caragiale, însă abordat de autorul abulie. Eul său se batjocoreşte, se condamnă martiric neajutorarea în hotărîre, vetustul în actual, cu o forţă
Scînt eilor galbene, încărcat cu sarcini alegorice,
Scînteilor la o deriziune fără scăpare. Deviza sa pare să fie „nu de sugestie copleşitoare ce supune la o probă deloc
înzestrat cu o aură de pustiitoare afectivitate: „Amorul sunt ce par a fi”, în duhul unui baroc declinant, atît de uşoară postura analitică.
va avea o frecvenţă suspectă (…), uneori ca un paj de deznădăjduit încît punerea sa în scenă e marcată de-o Scrierea lui Dinu Flămând reprezintă probabil
mahala amestecat în butaforia ridicol sentimentală a disponibilitate fără leac, de-o anihilantă nepăsare. cea mai substanţială contribuţie critică de pînă acum
«suvenirurilor» caligrafiate de «amanţi» pe albumele Să vedem acum cărei tipologii l-am putea ataşa la tema Bacovia, alături de paginile de-o patetică fineţe
domnişoarelor cu poleială franţuzită. Bacovia, pe Bacovia. G.Călinescu socotea că pentru un roman- ale lui Lucian Raicu şi de cele de digresiuni împinse
penitentul artizan al unor strofe cizelate ani în şir, se tic ar fi caracteristică „utopia unui om complet – pînă la o halucinantă tensiune ale lui Ion Caraion.
predă cu inexplicabilă uşurinţă, în mod periodic, unui anormal – (înţelege excepţional), dezechilibrat şi bolnav,
lexic ridicol, în care amorul, amanţii, suvenirul, havuzul adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxi-
sau tot felul de sentimente fatale şi de suspine riscă să mum, rezumînd toate aspectele spirituale de la brută
Gheorghe Grigur
Gheorghe cu
Grigurcu
devieze spre o desuetă dramoletă fără să ia seama că la geniu”. Eroul romantic e prefigurat de clasicism, ca o
se expune ironiei”. Nu cumva însă ironia, înainte de a fi sinteză a unei personalităţi unitare, dar se desparte de
a receptorului, este chiar a poetului? Nu cumva recuzita decadentism printr-o atitudine de amour-desamour, Dinu Flămând: Ascunsul Baco
Bacovv i a , Ed.
simbolistă prăfuită e anume convocată pentru a sugera întrucît acesta se admiră iar decadentul se detestă. Pergamon, 2007, 262 pag.
zădărnicia implacabilă a simţămintelor noastre? „Sau Simbolismul a produs o revoluţie ce n-a fost consemnată
Acolada nr. 8 - Mai 2008 4

Dosar ul
Dosarul Romanul unei epoci (II)
prot ocr
pro onismului
ocronismului În bibliografia salonul Prinţesei, tot acolo s-a lansat George
cuiva care ar studia Enescu.
prezenţa prin timp a Copil fiind, Anton Bibescu îi asculta
Recent au fost acordate premiile pentru debut ale “României românilor la Paris, cântând la pian, în casa părintească, pe
literare” (ediţia a 7-a), în număr de trei, toate revenind în acest an unor monografia dlui C.D. Gounod, pe Delibes, aici venea deseori Anatol
cărţi de critică şi eseu. Un semn, încă unul, al faptului că acea criză a criticii, Zeletin ar fi de un France, la fine dejunuri sau serate, se
de care s-a făcut mult caz într-o vreme, aparţine trecutului. substanţial folos pen- întâlneau Jules Lemaître, Pierre Loti, de câte
Voi înşira aici câteva păreri despre una din cele trei cărţi premiate, tru sfârşitul secolului al ori acesta trecea prin Paris. În salonul Elenei
aceea care prin obiectul ei m-a interesat în chip special. Este vorba de nouăsprezecelea şi Bibescu dădea autografe Ernest Renan pe
studiul amplu dedicat de Alexandra Tomiţă protocronismului (O istorie începutul celui de al cărţile sale, îşi făcea apariţia Leconte de Lisle,
«glorioasă». Dosarul protocronismului românesc , editura Cartea douăzecilea. Este ins- se perindau Maeterlinck, Leon Daudet. Unul
Românească, 2007), un fenomen care a însoţit şi potenţat revoluţia culturală tructiv cum imigraţiei dintre cei mai avizaţi biografi ai Marthei
ceauşistă, de după 1971, aproape echivalent în virulenţă cu proletcultismul. paşoptiste care a făcut Bibescu, Ghislain de Diesbach afirma despre
M-a interesat în chip special cartea Alexandrei Tomiţă pentru că am fost cunoscute în Occident Bibeşti: „Înzestraţi cu un gust superior celui
un martor de aproape al ivirii protocronismului şi al expandării sale, pe existenţa şi proble- al societăţii timpului, care aprecia pe Cabanel,
măsură ce devenea, tot mai mult, expresia oficializată a naţionalismului mele poporului român, Ziem sau Harpignies, ei au cumpărat cei
roşu ceauşist. Şi nu doar martor i-am fost ci şi oponent, dacă nu e mult emigraţie alcătuită din tineri boiernaşi şi mici dintâi pânze de Manet, l-au încurajat pe
spus, împreună, desigur, cu ceilalţi critici literari şi scriitori care au înţeles burghezi, i-a urmat o alta, compusă din Renoir, l-au primit pe Carpeaux. Gloria în
să apere ceea ce se câştigase (de fapt se recâştigase) în cei câţiva ani de reprezentanţi ai celor mai de seamă familii ascensiune a Annei de Noailles se va adăuga
relativă liberalizare culturală (1965-1971). Opunerea la protocronism nu a aristocratice moldo-valahe: Sturdza, gloriei lor.”
putut să ia formele unei lupte deschise pentru principii, şi de la egal la Brâncoveanu, Bibescu, aceştia într-un exil Devenit faimos, salonul Elenei
egal, în condiţiile protecţionismului de voluntar, ca urmare lipsit de cotidienele griji Bibescu a fost frecventat de Richard Wagner,
partid de care a Secv enţe
Secvenţe beneficiat una din părţi. şi neajunsuri ale emigrantului. Franz Liszt a cântat acolo, pe când Camille
In ring unul din combatanţi era nevoit să Nu e lipsit de interes să cercetăm şi de Saint-Saëns a delectat asistenţa cu Valse
urce cu mâinile legate, cum bine se ştie. Rareori, după multe şi istovitoare genraţia de după primul război mondial a nonchalante. Se simţeau în largul lor în acel
demersuri, i se îngăduia cuiva să polemizeze cu protocroniştii, şi atunci românilor stabiliţi sau de lungă şedere la Paris, salon Jules Massenet, Ambroise Thomas,
numai în nume propriu, ca răspuns la un atac de mare violenţă care-l vizase, actori celebri Alice Cocea, Elvira Popescu, Vincent D’Indy, E.Humperdinck, Claude
produs în «Luceafărul» sau în «Săptămâna». Yonnel – oameni de ştiinţă – Ştefan Lupaşcu, Debussy, Jacques Thibaud. Şi ar părea că
In general, opunerea la protocronism s-a manifestat, în anii de Pius Servien (Şerban Coculescu), Matyla înşirăm un pomelnic adăugând lista
«glorie» ai mişcării, prin abţinerea de a-i prelua sloganele sau de a-i proslăvi Ghika – muzicieni – George Enescu – scriitorilor: Frédéric Mistral, Colette, Sully
pe scriitorii care le preluaseră, din oportunism sau chiar, unii, din doctoranzi – Mircea Vulcănescu, Şerban Prudhomme, Henri Bernstein, Leon Blum,
convingere, ca poetul Ion Gheorghe. Revendicarea de la tradiţiile Cioculescu, Alexandru Rally, Alexandru Graur mai târziu prim ministru al Franţei. Tot aşa
democratice şi europene ale culturii noastre era şi ea o formă de împotrivire – lista e, în realitate, mult mai cuprinzătoare. puteau fi întâlniţi în salonul prinţesei
la protocronism, inexplicită dar semnificativă. Formele acestei împotriviri, Ea a rămas însă în umbra generaţiei care a sculptorul Aristide Maillol, sticlarul Gallé,
atâtea câte au putut să fie, sunt analizate pe larg în cartea Alexandrei urmat celui de al doilea război mondial: atunci pictorii Bonnat, Henri Martin, Odilon Redon,
Tomiţă, în implicaţiile lor nu numai literare dar şi social-politice. au rămas în Franţa Emil Cioran, Eugen duci, miniştri, ambasadori. Alexandru
Din nota editorială ce însoţeşte cartea aflăm că Alexandra Tomiţă Ionescu, Mircea Eliade o vreme, ca să nu-i Bibescu, el însuşi vicepreşedinte al Societăţii
s-a născut în 1974, aşadar odată cu protocronismul, dacă e să acceptăm că uităm pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. de lingvistică franceze se ţinea, stingher, de-o
actul de naştere al acestei mişcări este articolul lui Edgar Papu Diferenţele de compoziţie între aceste valuri parte, în modeste haine. Cineva întrebase
«Protocronism românesc», apărut tot în 1974 în revista «Secolul 20». Pentru de emigranţi aruncă o vie lumină asupra cine este lăutarul prăfuit, care se ascundea
autoare aşadar protocronismul este obiect de cercetare istorică efectuată istoriei, aşa cum a definit-o cronicarul într-un ungher. Renegat de părintele său, care-
în bibliotecă, la fel cum ar fi fost pentru mine, dacă aş fi întreprins-o, afirmând că nu sunt vremurile sub l socotea fiu adulterin, Alexandru
cercetarea mişcării legionare, să zicem, despre care am numai vagi amintiri om, ci... Dacă paşoptiştii refugiaţi la Flux-R
Flux-Refef lux Bibescu dispunea, totuşi, în ţară,
eflux
directe din copilărie.Vreau să spun că fiind istorică cercetarea Alexandrei Paris au înflăcărat spirite înalte, de vaste moşii, viile de la Corcova
Tomiţă este şi obiectivă, nemarcată de accente emoţionale, nici de sensibile la apelul lor înfocat, dacă, aşa cum ocupau, înainte de răsmeriţa din 1907 peste
resentimente nici de simpatii, toate concluziile scoţându-le din studierea se spunea, fiecare pariziancă a avut în viaţa trei sute de hectare. Moşiile Epurenilor erau
atentă a textelor protocroniste şi a împrejurărilor în care acestea au făcut ei un moldo-valah, iar tinerimea pariziană încă mai întinse, în Moldova. Legată de
carieră. Textele, şi numai ele, o determină pe cercetătoare să adopte împrumutase coafura cu plete a acestora, cel Bârlad, Elena Bibescu revenea acasă, până
anumite tonalităţi în expunere, să uzeze când este cazul şi de ironie, cum de al doilea grup s-a implantat cu statornicie în ajunul morţii, dădea concerte – totdeauna
o face încă din titlul cărţii de care vorbesc, unde adjectivul glorioasă e cu această particularitate că, trăind la Paris în scopuri de binefacere.
încadrat de ghilimele. Este ironică de multe ori în carte Alexandra Tomiţă, şi frecventând şi alte capitale europene, De altfel, pe măsură ce înaintează în
fără să alunece însă vreodată în pamflet. Perspectiva este peste tot a membrii săi dispuneau în patrie de latifundii lectură, cititorul va remarca, şi nu în târziul
criticului şi niciodată a jurnalistului pamfletar care, activat de umori, de natură a le asigura un trai cu adevărat cărţii, că scoţând în evidenţă eminente figuri
deformează sensurile faptelor, faptele înseşi. Dimpotrivă aici unde totul nobiliar. Şi a fost spre cinstea celor mai mulţi ale trecutului, strigând a fi recuperate, dl.
este riguros argumentat, ilustrat copios prin exemplificări concludente, că au folosit largile mijloace de care C.D.Zeletin a ţinut în principal să aducă un
piese ale unui dosar care a devenit mereu mai voluminos, pe măsură ce dispuneau nu risipindu-le în petreceri şi viaţă omagiu urbei natale, Bârladul cu nobil trecut
politica oficială naţional-comunistă îşi lărgea spaţiile de acţiune iar cultul galantă, ci întru instruire, – parcă spre a cultural. Vom afla că aici, în ziua de duminică
grotesc al dictatorului paranoic tot creştea. Cititorul ajunge repede la ideea dovedi îngăduitoarelor gazde că nu se 24 aprilie a concertat prinţesa Elena Bibescu,
coagulantă a cărţii care este aceea că «protocronismul a fost unul din înşelaseră primindu-i şi, într-o măsură, în onoarea regelui Carol I şi a reginei
avatarurile mitologiei naţionaliste a epocii Ceauşescu, la care regimul a asimilându-i. Unii şi-au cumpărat moşii la faţa Elisabeta, a cărei intimă prietenă şi era.
recurs pentru a dobândi o aură de legitimitate». locului, de care familiile dispun până în ziua Artista moare, tânără, în anul 1902,
In condiţiile dezastrului economic la care se ajunsese în anii 80, de astăzi. an nefast în care se sfârşeşte din viaţă prinţul
devenit insuportabil pentru populatie, regimul a recurs, într-adevăr, la ceea Alexandru Bibescu, soţia sa, Elena, George Bibescu, la Constantinopol, unde
ce Alexandra Tomiţă numeşte «terapia prin mit». Toată recuzita patriotardă Emmanuel şi Anton,, fiii lor, Elena Văcărescu, călătorise spre a ridica o decoraţie conferită
a fost pusă la lucru, sloganele autothtoniste (indigeniste le spune autoarea Ralu Brâncoveanu, Martha Bibescu au lăsat cu un deceniu mai înainte părintelui său. Tot
studiului) au fost activate cu mare zel de protocronişti (străvechimea, o dâră în viaţa culturală a Parisului. Cât se atunci se stinge din viaţă ambasadorul
continuitatea bimilenară ca popor, rezistenţa între imperiile hrăpăreţe, unde poate de amănunţit le putem lua urma din României la Constantinopol, Emanuel
ne aruncase soarta, preeminenţa românească în cultură, în ştiinţe etc., cartea dlui C.D.Zeletin, dedicată în principal Lahovary, iar în toamna anului moare maiorul
etc.), împănându-şi cu ele discursul asurzitor. Credeau în spusele lor Elenei Bibescu, acea mare pianistă de care în I.Ivanovici, autorul celebrului vals Valurile
cultivatorii acestei găunoase retorici ? Nu erau mai degrabă cinici, complici zilele noastre aproape că nu se mai ştie nimic. Dunării. Dacă vorbeam de un roman, poate
ai regimului totalitar care îi proteja şi încuraja, nepăsători de ceea ce se Fiica marelui bărbat politic Manolache că mai potrivit ar fi fost să ne referim la o saga,
petrecea grav în societate în anii aceia de criză profundă ? Scrie Alexandra Kostake Epureanu soseşte la Paris foarte la un curs de istorie a societăţii unor timpuri
Tomiţă în cartea sa: «...citind scrierile protocroniste din această perioadă, tânără, în anul 1873 – anul în care murea fostul rămase în urmă, în jocul sacadat al
este util să evocăm în paralel imaginea unei ţări pauperizate, umilite şi domnitor Gh.D.Bibescu, în care se stingea din generaţiilor.
terorizate. Derularea clişeelor patriotarde, pe acest fundal deplorabil, va viaţă, la Heidelberg, fostul domnitor Într-adevăr, prinţesa Elena BIbescu
anihila impresia că protocroniştii erau idealşti dezinteresaţi, inofensivi, Alexandru Ioan Cuza şi, în exil britanic, însuşi lasă în urmă doi fii, pe Emmanuel şi Anton,
erudiţi şi animaţi de bune intenţii. Acest exerciţiu simplu ar putea întări fostul împărat Napoleon al III-lea. care duc mai departe gloria părinţilor, la Paris,
opiniile ce au sancţionat ridicolul şi cinismul condeierilor care s-au pus în Spirit enciclopedic, dl. Zeletin nu uită şi, la intervaluri, în ţară. Vechi amic al lui
slujba naţionalismului comunist». să ne spună că în acelaşi an avea loc, la Marcel Proust, el însuşi scriitor, dramaturg,
Care a fost soarta condeierilor cu pricina după prăbuşirea Bucureşti, vernisajul primei expoziţii de Anton Bibescu se mai afla în ţară prin 1945,
regimului politic pe care l-au slujit cu osârdie până în ultima lui clipă ? O pictură a lui N.Grigorescu, în tinereţe oaspe spre a asista la premiera piesei sale de teatru
aflăm din epilogul de un trist umor al acestei cărţi. Cariera lor, scrie al Barbizon-ului. Elevă eminentă a celebrului Cine e nebun?. Citea, poate cu satisfacţie,
autoarea, «aproape fără excepţie a atins apogeul după căderea dictaturii» muzician Anton Rubinstein, Elena Bibescu se cronica spectacolului, în ziarul Semnalul ,
. S-au văzut deputaţi, senatori, miniştri, rectori, ambasadori, şefi de partide înconjoară, în salonul locuinţei din strada semnată de Şerban Cioculescu. Al cărui frate
politice, proprietari de ziare, preşedinţi de concerne imobiliare. Nu fără Courcelles numărul 69 de tot ce societatea Radu ocupa la masa de bridge locul lui
acoperire în fapte a înscris C. V. Tudor pe frontispiciul revistei sale , încă franceză a epocii avea mai valoros, sub Antoine, plecat în conquiste. Lady Asquith îl
din 1990, formula-angajament, sfidător-premonitorie : vom fi ce am fost şi raportul receptării noului în arte, în special în preţuia ca jucător. Apoi a venit tăvălugul...
mai mult decât atât. domeniul muzicii. Fiul ei Anton şi-o amintea Şi ar mai fi atâtea de spus! Cartea rămâne
cântând la pian, la patru mâini, cu Saint-Saëns deschisă.
sau cu Fauré. Marele pianist şi compozitor
Gabriel Dimisianu polonez Paderevski a debutat la Paris în Barbu Cioculescu
Barbu
5 Acolada nr. 8 - Mai 2008

P o e z i e

şi fericiţi vom simţi ce miros are Parisul


şi ce miros au colţunii Celui de Sus
F rica învingăt
învingăt orilor
vingătorilor
...de sufletul tău atîrnă ştreangul, aud iar glasul lui:
– Anii stau pe loc în patria învingătorilor cel numit şi Sakyamuni adică ascetul tăcut
de mîine: din neamul Sakya:
frica lor îmbrăcată în tricouri cu mecla lui acum ştiu bine că viaţa mea e cu şapte cuvinte
Che Guevara, binecuvîntată să fie, mai scurtă decît ultima lui vizită
sunt hippyot bătrîn şi port în mine mai şi că a sosit vremea umilinţei: alcoolici geloşi
multe noi intrăm în ploaia de afară şi putrezim încetul cu
nopţi decît zile: încetul,
totdeauna după predica de duminică îmi dar vorba unui Diogene de mahala: tot nu am aflat
plimb ce dracul
anatomia printre punkiştii cu belciuge: pun ăştia în pensii de mor românii aşa repede
binecuvîntaţi
să fie,
morţile noastre sunt rude de gradul unu Par
arttea albă şi par
parttea neagră
...în patria lor, învingătorii şi-au strigat tot a luminii
strigătul de luptă,
cu ulei sfinţit s-au uns: să alunece durerea – Fără curajul de a-şi măsura cuvintele
de pe trupul lor niciodată tînăr vorbeau plictisul, o intensă angoasă, desfrîul, careva...
şi arme să facă răni, mîinile lor puternice mă văzuse cum locuiesc în furtună
duc, şi cum timpul meu stă într-un picior :
participau activ la desfăşurarea
binecuvîntate să fie în patria învingătorilor furtunii
oraşele realizînd fuziunea dintre individ şi situaţie
fumînd haşiş cu bebeluşii în braţe:
eu vin cu trupul altuia lor să mă închin – ...furtuna o memorau cu privirea
Dezbrăcarea de sine
Dezbrăcarea acum şi pururea şi în vecii vecilor, pînă la podul peste care trece
– Mîncăm sfinţişori de post amin depărtarea,
şi bem L’âme rrusse
usse pe lada mortului peste care trece şi cel ce umblă între uşa iadului
şi de ce spunem Tatăl Nostru pe de rost? şi uşa cerului

...ochi şi priviri şi flori de hîrtie


Dr umul sspr
Drumul pre rrai
pre ai ...să nu plecaţi:
cad peste noi, taţi prezumtivi, mîine vin dansatorii în cetate
care trecem printr-o stare de rău în două cu nostalgie – Raiul ăsta cu miros de cîine e ţara asta: purtînd haine cu 99 de petice:
la mulţi ani angoasa mea! locuiesc pe nervii noştri româneşti vor dansa,
...ce idioţi eram ieri cînd amîndoi în numele tău, faţă de melc obosit: la sfîrşit aceste creaturi cu două picioare vor spune:
veseli cîntam Bandiera Rossa,, cu ziarul ud îmi vine să-mi bat copiii şi nevasta viaţa noastră este trăită de altcineva,
avînd în ţeastă o pace mondială, e vremea să pornim spre cel ce învaţă fulgii
memoria rîndului şi fluturi din răşină artificială ... în ţara asta unde oamenii sunt jefuiţi de cum să cadă
personalitate,
priveşte lumea la zi: lîngă marele Licurici, la mulţi ani angoasei mele! – mi-a transmis ...să nu plecaţi:
murim luînd pastile de rîs harul ei printr-un praf de înger: te sărut rămîneţi pe linia care desparte partea neagră
şi în zîmbet de grup umăr la umăr, dintr-o nebună, tristă, mutilată realitate şi partea albă a luminii
fabricăm rachete, roboţi şi minuni fără număr unde brazii încolonaţi şi aranjaţi la multe ace
... în ţara oamenilor cu biografii mincinoase, vor proclama victoria împotriva tufişului unde stă
...fapt este că mîncăm sfinţişori de post la mulţi ani angoasa mea! sunt eu, vagabondul sexos ascuns cel care despătureşte cîrciuma precum o
şi bem Russian sspirit
pirit pe lada mortului, crescut cu vodcocultură în nopţi de zarzavat: hartă
pînă ne dezbrăcăm de sine, drumul spre Rai este pavat cu zaruri de os a marilor comori şi cu lacrimi în ochi spune fără
şi pînă la chircirea sinelui: totul contra cost încetare
... în Românica mea trebuie să fii bazat şi tare în Tatăl Nostru al tuturor beţivilor, desfrînaţilor,
goarnă angoasaţilor
şi zilnic să te dai competent în coaie:
Înmor mînt
Înmormînt ar
mîntar ea unei fr
area unz
frunz
unzee nu-i nevoie de vocabularul moralei, de-o revoluţie
interioară,
– Eu văd un Don Quijote trist şi un Dumnezeu rîzînd la mulţi ani angoasa mea! laie bucălaie Noi ne pieptănăm cu lăut
pieptănăm ari
lăutari
de creaţia Lui
şi aflaţi în locul acela unde toate drumurile ... în ţara asta la bursa ideilor care cîştigă şi a ideilor – Noi avem chipuri de argilă şi priviri emailate,
se adună, care pierd, Cioran e un puţoi iluminat: noi suferim de boala clasei muncitoare,
ei desenează cu ele forma pămîntului: la mulţi ani angoasa mea! acum fugi cu pianul, noi bem bere trezită cu înjurături alcoolizate,
un fel de hartă pestriţă numită de cei doi că se varsă clapele fiinţă mută, m-ai terminat noi avem bube pe limbă şi facem pipi în mare
şi punctul care nu se termină,
dînd apoi dovadă de spirit înalt şi relativist auzi diece, cîntă aşa:
într-un sfîrşit ei spun:
cea mai frumoasă fiinţă este geometria
Viaţa mea bate vîntu-n lemn uscat
viaţa noastră-i de rahat,
bate vîntu-n lemne verzi
...zilnic aşa mi se întîmplă: stau treaz – Viaţa mea este cu şapte cuvinte mai lungă vino moarte să ne vezi
în mirosul prafului de puşcă şi constat decît ultima lui vizită:
că au înfrunzit şi ultimii cîini din oraşul meu în urma lui fiecare zi a mea este neagră ...noi stăm la marginea vieţii în prezentul canceros,
şi fiecare noapte îi de belea: noi suntem, Doamne, rupţi în cur de foame,
ieri am asistat la înmormîntarea unei frunze cu înfăţişarea lui de înger bolnav de viaţă, noi, biete ecorşee ne-a ajuns cuţitul la os:
obscen dar şi inocent, un fel de disperare ascunsă bine de reclame
...zilnic cu mine aşa se întîmplă: şi de o vîrstă cu neamul său,
sedus de farmecul alienării stau treaz mai întîi îmi spune că e timpul să mă dezbar auzi diece, cîntă, cîntă:
în mijlocul unui ochi de fiinţa mea raţională viaţa noastră-i moarte sfîntă
şi asist la epuizarea albastrului şi că trebuie să mă facă martorul unui plăcut infern: şi bate vîntu-n lemn uscat
apoi de-atîta iubire el îşi aruncă sămînţa în ea: viaţa noastră-i de rahat,
...la al treilea gong al nopţii această halucinantă profunzime sunt trist, nervos, iritat
fără pufoiacă, cu pieptul gol, despre care ştiu totul şi nu ştiu nimic:
eul locuit de o mulţime de intruşi se retrage a fost o juisare a adevărului spune el ...noi avem viaţa-n dungi, rogojină şi gîndaci,
la Polul Sud al existenţei: şi începe să moară noi ne împerechem pe străzi la zile mari,
acolo pur şi simplu stă tot timpul într-o cameră ai auzit diacule? acum taci, taci:
ca un gînd ....ce zi de budincă exclam eu şi iau prînzul cu eu şi neamul meu ne pieptănăm cu lăutari
şi doarme în patul făcut nebunii:
din unsprezece mii sticle cu vodcă Dumnezeule, ce poftă au nebunii şi cum îmi strigă:
de către un Dumnezeu vesel şi un Don Quijote trist noi nu mai murim azi: vom ieşi din Peştele ăsta Vasile Pr
Vasile oca
Proca
Acolada nr. 8 - Mai 2008 6

ANCHETA ACOLADA un singur exemplu, aş alege-o pe japoneza Sei Şonagon.


Jur nal de scriit
Jurnal or (V)
scriitor În cazul scriitorilor, mă interesează lucruri diferite, de la
caz la caz. Nu-mi pare rău că unii n-au ţinut jurnal. Nu
pentru că n-aş vrea să ştiu multe despre ei, dar pentru că
astfel rămân învăluiţi într-un mister pentru care am un fel
1. Ţineţi un jurnal? Dacă da, la ce bun? Dacă nu, de ce? de evlavie. N-aş fi vrut să fi lăsat Urmuz un jurnal. Nu i s-
2. În ce măsură creditaţi autenticitatea unui jurnal, ştiut fiind că el este permanent pândit ar fi potrivit. Dar aş fi vrut să se fi găsit un jurnal al lui
de tentaţia ficţionalizării? Ce anume vă interesează într-un jurnal: statutul său de aide-mémoire, Budai-Deleanu. I s-ar fi potrivit.
de document, sau configuraţia lui romanescă? Din toate jurnalele pe care le-am citit, cel mai
tare m-a impresionat jurnalul unei adolescente pe care
3. Reproduceţi (sau comentaţi) una dintre cele mai pregnante pagini jurnaliere pe care le-aţi scris mi l-a dat o prietenă pe când aveam vreo 15-16 ani. Era un
(citit). jurnal adevărat, intim, scris pe un caiet cu cerneală. Fata
să fi avut 17 ani. A fost un şoc. Nu citisem niciodată nimic
într-un stil atât de uman, de simplu, de liber. Mai târziu
prietena mea, Dana (aşadar, ea ar fi putut fi singurul meu am dat de Salinger, care mi-a amintit de stilul acelui jurnal.
SIMONA POPESCU
SIMONA cititor!). Celălalt ascundea lucruri pe care probabil că nici
măcar Dana n-ar fi trebuit să le ştie: erau şiruri de cifre
Nu avusesem de-a face, până atunci, decât cu literatura.
Un anumit tip de literatură. De la noi, modelul rămâne
„ Ar ffii ca un joc de Mar
Marocco”
occo” despărţite prin virgule. Încă păstrez caietul. E amuzant, pentru mine Radu Petrescu. L-aş adăuga pe Livius
deşi adolescenta aia părea să fie, ca toţi adolescenţii când Ciocârlie. Ideal ar fi un text în care spontaneitatea şi
1. scriu în jurnal, foarte gravă şi nefericită, fără să fi avut cu elaborarea trec perpetuu una într-alta, precum reptilele
Într-un fel, da. Atunci când îmi scriu cărţile, nu adevărat motive. adevărate intră în cele desenate pe hârtie (şi invers) dintr-
separat de ele, ci integrat în chiar structura lor. Până acum, Şi, într-un fel, am mai scris de două ori un fel de un desen de Escher.
toate au fost parte a unei construcţii autobiografice, jurnal cu destinatar, un fel de scrisoare lungă şi
inclusiv „critificţiunile” despre Gellu Naum sau eseurile fragmentată, pe zile. Una către soţul meu, Bogdan, pe la 3.
din Volubilis (din care am scos până acum doar un prim începutul anilor ’90. Era plecat în Olanda, ca profesor- E un citat din Lucrări în verde. Nu ştiu dacă e
volum). În ultima carte pe care am publicat-o, Lucrări în invitat la Universitatea din Amsterdam. Eu rămăsesem în „pregnant”. Spun pe scurt ceea ce într-un jurnal obişnuit
verde. Pledoaria mea pentru poezie, am chiar un capitol România şi urma să dau examen pentru un post de mi-ar fi luat mai multe pagini. Eu zic că e mai bine aşa:
întreg, Efectul de câmp, în care sunt mici texte – unele în asistentă la Litere. A fost o perioadă absolut „Miracles. vineri.
versuri – datate, după tipicul jurnalului, numai că eu traumatizantă. Era în facultate pe atunci, la începutul Ascult caseta cu muzica din filmul Arizona
amestec anii sau pun doar lunile (martie, mai) sau zilele anilor ’90, un fost profesor de-al meu care mă preţuise ca Dream. E acolo un personaj, Axel Blackmar
(marţi, miercuri etc.), pentru că nu cronologia e studentă, dar acum, în noul context (social şi cultural şi (Johnny Depp) căruia îi place foarte mult de
importantă. Apoi, într-un alt capitol, spre final, „pulverizez” politic), îmi vroia răul (avusese nu ştiu ce polemici cu unchiul lui, Leo. I was crayz about him because
şi mai mult notaţia de tip jurnal, până acolo încât se intră Bogdan). Am citit atunci o grămadă de romane româneşti he believed in miracles, zice el. Mă gândesc că,
într-un regim al ambiguităţilor cu sensuri bifurcate. Deşi postbelice. Aproape tot, ca să am acoperire. Eram sigură în fond, şi eu eram crazy about him, adică ţineam
perfect denotativ, prin suspendare, prin elipsă, prin con- că avea să fie în comisie, gata să mă încuie întrebându- foarte tare la el nu pentru că era un mare poet, ci
tinua lui fracturare, textul devine larg conotativ (fără a mă de nu ştiu ce roman al lui Fănuş Neagu sau de nu ştiu pur şi simplu pentru că el credea în miracles. E
folosi, pentru asta, simboluri, ermetisme sau alte forme ce detaliu din parabola X. Atunci, cu cărămizile alea singurul om şi poet pe care l-am întâlnit în viaţa
de învăluire). De altfel, capitolul despre care vorbesc se înconjurându-mă, am realizat cât e de greoaie, de mea şi care credea într-un mod frumos în
numeşte Cantos Pulverizate. Vortex(T), parafrază după inactuală, de inutilă mare parte a literaturii noastre miracles. El ar fi numit aceste miracole, ca
după Cantos-urile lui Ezra Pound şi Le Počme pulvérisé. postbelice. Fără aderenţă. Imposibil de interpretat onest. francezii lui cei suprarealişti, merveilleux.
Ca să mă autocitez, „cărţile mele sunt despre viaţa mea – N-avea nimeni curaj să recunoască asta. Atunci am intrat februarie.
despre tot ce face parte din ea! Despre nimic altceva!”, şi în partea de comentarii literare, cronici, recenzii ale unor În cerc de câini. Printre ei
indiferent de forma pe care o iau. Cred, ca şi Radu Petrescu, oameni inteligenţi care se risipiseră ani de zile, investind şi prieteni. Cei mai colţoşi!
că „orice carte de literatură este un jurnal, în realitate, al în ceva care nu avea să mai intereseze pe nimeni în viitor. Şi slugi de lux…
existenţei noastre inefabile”. Tot el face o bizară, dar justă Şi i-am scris lui Bogdan. N-aveam cu cine să vorbesc, Şi-apoi şi restul… toată oboseala… cu capu’
în mintea cuiva ca mine, apropiere între jurnal şi Poezie eliberator, despre asta. Cred că mai am pe undeva caietul. vraişte…
(cu majusculă, aşa cum scrie, uneori, acest cuvânt). Dar, Apoi, în 2002, în anumite împrejurări, am început să scriu Fabrica… şi tot
cu excepţia lui Radu Petrescu, nu cunosc jurnale scrise nişte scrisori care mai apoi s-au transformat într-un fel de Sistemul Om.
de autori români care să se înalţe, ca în cazul lui, la jurnal al cărui destinatar era George Crăciun. Era foarte
înălţimea Poeziei. bolnav şi mi-a intrat în cap că scrisorile l-ar putea salva. Aş vrea, aş vrea… Să ies din pielea mea… să…
Jurnal de scriitor, adică forma aceea de scriitură Era în spital, la reanimare. I-am trimis, prin Bogdan, prima
în care vorbeşti tu cu tine în faţa posterităţii şi în care tu scrisoare, de fapt ceva notat pe un bilet. Când a ieşit din luni.
eşti sincer în absolut, nu produc. E ceva cabotinism în chiar spital, i-am spus că scriu mai departe ceva pentru el, că o Să nu-ţi fie frică! Să nu-ţi fie frică! Uită-te la copil!
impulsul de a scrie jurnal azi, când totul e la vedere, când să-i dau să citească în curând. Dar cum nu terminam, cum Copilul doarme.
confesiunea e o marfă. Apoi, tot ceremonialul, se tot adunau lucruri, am amânat. Apoi, după vreo trei Copilul e frumos.
perseverenţa şi hărnicia celor care depun undeva zilnice ani, alte împrejurări m-au făcut să pun punct, după ce am Copilul doarme.
însemnări, ordonatoare, mă deconcertează. N-aş putea... scris o ultimă scrisoare. Sunt vreo sută de pagini despre Copilul e atâta de frumos...”
Nici n-aş vrea să adun nişte foi de hârtie cu drame de corp, despre scris, despre cărţi, despre prietenie, despre
senzaţii.
creaţie sau lamento-uri tulburi în marginea condiţiei
umane (şi azi, ca întotdeauna, nefericită, precară şi Deci... pentru mine, şi unele scrisori sunt un fel LIVIU IOAN STOICIU
IOAN STOICIU:
dubioasă). Şi-ar mai fi o aversiune faţă de un anumit tip de jurnal. Şi unele interviuri. Chiar răspunsurile la unele
de sinceritate, la îndemână, care se confundă adesea cu anchete! Unele cărţi. De pildă, acum citesc Ecumes, jurnal
„Scriu jur pentru
nal pentr sufle
u suf letul
letul meu”
lipsa de scrupule sau lipsa unui bun simţ (estetic, până la traducerea franceză a unei cărţi a lui Sloterdijk. E un fel
urmă). Un jurnal „exterior” nu merită să ţin. Nu am o viaţă de jurnal (cu tot cu minunatele fotografii ale unor bizarerii
care să intereseze din cale afară pe cineva. Dacă aş scrie de toate felurile) al gândirii unui om la care eu ţin foarte 1.
jurnal, ar fi unul „dezordonat”, cu lucruri neterminate, l-aş mult. Jurnale sunt şi cutiile lui Marcel Duchamp, în care Ţin jurnal, dar e o chestiune strict privată, n-are
transforma într-un spaţiu experimental, l-aş lăsa să el aduna bileţele cu idei de proiecte şi tot felul. Şi „arhivele” legătură cu „meseria publică de scriitor”. Deşi jurnalul face
înainteze „sălbatic”, cu un „stil” imposibil, lacunar, adică unui plastician precum Christian Boltanski. parte (sau ar trebui să facă parte) dintre genurile originale
natural – mă rog, cel puţin aşa înţeleg eu „naturalul” –, cu Creaţie şi jurnal în acelaşi timp. Undeva, Musil ale creaţiei literare. Din liceu am ţinut, când şi când, jurnal
puncte de suspensie ca în prozele lui Bacovia, aş folosi are o frază care ar putea fi emblematică pentru toată (e adevărat, jurnal de impresii), motivat la un moment dat
pagina ca Artaud în Caietele de la Rodez. Ar fi tangent cu filozofia lui: „Vom ajunge astfel la un om în care se de evenimente care mă priveau, în exclusivitate. În
El Rastro al lui Ramon Gomez de la Serna, cu Zibaldone operează o alianţă paradoxală dintre precizie şi perioada de boemă, cât mi-am descoperit „condiţia de
al lui Leopardi sau cu Pollen a lui Novalis – toate cărţi indeterminare”. Ar putea fi o definiţie a ceea ce înţeleg ultim om” (până la 25 de ani, în 1975, când m-am căsătorit
bizare, „bazare”. Ar fi jurnalul meu, dacă ar fi, „un coup de eu prin jurnal, fie el separat sau integrat în cărţi şi mi s-a născut un fiu), am scris jurnal pe fugă, „telegrafic”:
des” de dedus! Ar fi ca un joc de Marocco. Aş „sparge” aparţinând, prin tradiţie, unor genuri diferite. eram atât de preocupat de nefericirea mea, încât nu
stilul convenţional, aşa cum am făcut-o şi când m-am găseam timp să mă concentrez la nimic, nici măcar la a-
apropiat de roman sau de critica literară. O mostră de ce 2. mi plânge de milă. Din 1975 încolo am scris cu o
ar putea să fie un jurnal semnat de mine ar fi un fragment Depinde. Uneori mă interesează doar personajul. regularitate asumată jurnal autobiografic, „pentru sufletul
pe care l-am inserat în cartea-poem Noapte sau zi (care Tot ceea ce el vede, simte şi scrie face parte din el. Se meu”, având efect terapeutic (îmi făcea/ face bine să mă
poate fi citită şi ca un jurnal/ nocturnal, ce dacă e în poate întâmpla ca personajul să fie dezamăgitor. Mai ales mărturisesc; am descoperit intuitiv că era/ este o supapă
versuri?!). Paginile – trei – le-am reluat şi le-am extins într- dacă e un scriitor important. În mod ciudat, dar aproape cotidiană, că scăpam/ scap de o tensiune mare nervoasă
un capitol din Lucrări în verde. niciodată nu m-au dezamăgit jurnalele celor care nu au sau psihică, că mă descărcam/ mă descarc prin
Uneori îmi pare rău că nu notez undeva doar treabă cu literatura. Îmi plac jurnalele marginalilor de orice consemnări în jurnal, nu numai prin scris poezie sau proză,
ceea ce-mi aduce, ca surpriză, hazardul obiectiv, pentru fel. Dintre marginalii puternici, cap de listă rămâne teatru, eseu, publicistică; jurnalul poate fi şi o alternativă
că sunt lucruri foarte interesante şi cumva independente Gombrowicz. Citesc întotdeauna cu emoţie şi cu un enorm la categoriile estetice literare recunoscute, atunci când
de mine. Se leagă într-o coerenţă a lor, apar şi dispar şi iar respect jurnalele celor cu adevărat nefericiţi, ale „simţi nevoia să scrii zilnic” şi eşti nemulţumit că nu eşti
apar sub o altă formă. Eu sunt doar martorul acestor sinucigaşilor, pe care eu îi iubesc foarte mult. Sau ale unor „inspirat”, nu ai „chef de nimic”). În principal, jurnalul are
holograme ale vieţii. Mi-aduc aminte de senzaţia pe care oameni tineri şi oneşti, cum a fost Sorin Stoica. Am scris o rolul de „a-mi aduce aminte” – nu se ştie niciodată când
o avea Kafka cum că „totul pare ca fiind construit”. O am singură dată despre un jurnal, pentru că am simţit acolo am nevoie de date exacte din trecut, uitate, şterse. În
şi eu. multă autenticitate: al lui Jeni Acterian. Apăruse imediat secundar, el mă vindecă de presiunea interioară de a scrie,
Am ţinut un jurnal-jurnal pe când eram după ’90. În cultura noastră bazată până atunci pe cultul „îmi ţine mâna”, nu mă mai complexează (datorită faptului
adolescentă. Am publicat un fragment în Exuvii, într-un scriitorului şi pe ipocrizie, unele dintre afirmaţiile ei mi s- că n-am fost în stare să scriu versuri sau texte epice; dacă
capitol despre prostie. Când l-am scris, nici prin cap nu au părut pline de curaj, aproape sinucigaşe. Mi-a plăcut am scris jurnal e în regulă, înseamnă că m-am mai
mi-ar fi trecut că o să ajung vreodată scriitoare. Era doar lipsa ei de prudenţă amestecată cu mult bun simţ, altfel. echilibrat).
pentru mine şi scriam în el cu senzaţia aia extraordinară Am aşteptări diverse de la jurnale. Nu vreau „stil” Per total, jurnalul mă enervează la culme, că e
că e un lucru secret, numai al meu, şi cu toată convingerea de la jurnalul unui om politic sau descrieri şi lucruri care „un loc al plângerii”, în el mă vaiet, conştient că aşa mă
unei sincerităţi absolute (şi, bineînţeles, ca tot novicele, ţin de intimitatea lui. Sar peste ele. Dar se întâmplă că eliberez de răul acumulat peste zi, chiar dacă numai la
cădeam în toate clişeele de exprimare). Umplusem un dau, în alte părţi, peste descrieri care mă emoţionează. suprafaţă (doar poezia sau proza mă eliberează până la
caiet cu desene, cu lamentări şi exaltări. O parte din el Asta e o mare performanţă literară, cred: să reuşeşti să capăt, în profunzime, de acest rău dinlăuntru acumulat,
era cifrat, pentru orice eventualitate, ca să fiu în siguranţă faci descrieri care emoţionează. În timp ce citesc despre de nedefinit). Nu sunt condiţionat de nimic atunci când
în caz că ar fi dat părinţii peste el sau mi l-ar fi furat cineva. nu ştiu ce detaliu, eu, de fapt, mă uit la ochiul care priveşte. scriu „jurnal intim”, ştiind că e nepublicabil. Am mână
Foloseam, de fapt, două coduri. Unul îl inventasem cu Mă emoţionează privirea, nu descrierea. Dacă ar fi să dau liberă să dezvălui ceea ce mi se tot întâmplă, conştient că
7 Acolada nr. 8 - Mai 2008

la 70 de ani, să zicem, aş putea să-mi arunc ochii pe de acuma, cu lupa. Redactorii de carte sunt mai cenzori
decât au fost, căci sunt ameninţaţi serios. Mircea Opriţă
„jurnalul trecutului” şi aş putea să-mi schimb părerea
despre mine (niciodată nu se ştie). Supărător e că, am RADU ŢUCULESCU
ŢUCULESCU: mi-a spus că nu mai riscă nimic. Nu mai au voie să apară
observat permanent, atunci când scriu jurnal uit să în cărţile de proză miliţieni, activişti, porci!!... adică
consemnez exact ce a fost mai important pentru mine în „Ich liebe Karina” animalele respective!!... Nu e voie să se vorbească despre
acea zi (ce ar putea să aibă o anumită semnificaţie în timp) sifilis! Ca nu cumva să se sperie femeile şi să nu se mai f...
şi că mă pierd în nimicuri biografice. Aţi înţeles, îmi place evitând, astfel, să mai toarne copii!! Am auzit că şi
„jurnalul autobiografic”, subiectiv, care consemnează 1. Sântimbreanu a fost sancţionat pentru o poezie dintr-un
evenimentele personale ale celui ce-l ţine, vrând să-l Primul meu jurnal l-am început în clasa a patra volum publicat la editura lui. Mă întreb ce se va întâmpla
recunosc în viaţa lui „de om” de fiecare zi, „aşa cum e, cu următoarele cuvinte: Ich liebe Karina. Nici că se putea cu romanul meu, cum naiba o să apară, ce surprize îmi
unic”. altfel. Scriam în germană, ca să nu priceapă părinţii cât rezervă ziua de mâine?
de iubăreţ eram eu. Apoi mi-am inventat un alfabet, 4 aprilie ’84
2. deoarece mama, sibiancă, ştia puţină germană. Cred că Manuscrisul mi-a fost trimis la tipografia din Cluj.
Nu mă interesează „jurnalul de idei” (vorba vine), toţi copiii au inventat, la un moment dat, un alfabet al lor. S-a tăiat destul din el, dar am primit corectura şi zic că
de citate şi aforisme, jurnalul care ţine să-mi demonstreze Jurnalul acela, din clasa a patra şi a cincea, mi se pare merge şi aşa. M-am bucurat pentru scurt timp. Cei de la
cât de deştept a fost autorul lui, care ţine să-şi transforme cel mai frust, cel mai sincer! Atunci habar n-aveam că cenzură s-au interesat, iarăşi, de manuscris. De ce dracu’
pagina de jurnal în pagină eseistică sau romanescă… Cât jurnalul se poate şi publica, pentru a arăta cât de deştept iarăşi? Le-a şoptit cineva ceva? Anonimă? Dacă şpalturile
de autentic e jurnalul autobiografic? Depinde de fiecare e autorul, de intuitiv, ce spirit de observaţie şi capacitate vor fi din nou citite, s-ar putea să nu mai rămână nimic din
autor. Că poate avea „statut de aide-mémoire, de docu- de previziune are el, ce curajos a fost în anumite momente roman. Din Ora păianjenului o să devină... Ora
ment”? De ce nu, la nivelul unul jurnal autobiografic sincer, ale vieţii sociale, cât de neînţeles blabla... Am mai scris crepusculului ! E o adevărată prigoană a scriitorilor,
e mai mult decât important: el dă de gol „amestecul or- pagini de jurnal prin clasele de liceu, apoi în studenţie şi reducerea lor la tăcere... Ce dracu’ să fac? Să scriu doar
ganic din care e făcut” scriitorul (şi amprenta lui), cum în anii ’84-85. Pagini sporadice, scrise mai ales atunci când «texte» pseudoeseistice, neutre, despre ce este literatura
arată el în viaţa particulară. Că unii îşi pot confecţiona o viaţa mi se părea cea mai mare porcărie. Nu ţin jurnal... şi cu ce se mănâncă ea? Să scriu pagini nesfârşite despre
biografie, ştiind că ar putea fi luaţi în serios de posteritate? chiar dacă şi acuma există momente când viaţa se cum bate vântul dintr-o parte şi răstoarnă o claie cu fân?
E şi acesta un stil! Dar ar fi regretabil să se dea drept alţii dovedeşte a fi o la fel de... mare porcărie. Dar prefer să-mi Am început să mă controlez, involuntar, când scriu proză.
în jurnal. Eu nu „ficţionalizez” nicio clipă realitatea trăită, drămuiesc timpul liber pentru proză şi teatru. Am scris Mă opresc şi mă trezesc că mă întreb: oare chestia asta
o transpun în jurnal ca pe un fapt relativizat. Totuşi, eu (şi am publicat) un volum de „jurnale” de călătorii – merge, nu vor fi obiecţii? E groaznic. Am început să ne
(ca fiecare dintre noi, dar fiecare „altfel”) sunt un exemplu Aventuri în anticameră –, care seamănă, desigur, mai mult ascundem de propria noastră persoană. Suntem nişte laşi,
de supravieţuitor, născut în 1950 şi mort… (rămâne de cu nişte povestiri. Dar jurnalul de călătorie e altceva, are cu toţii. Nu luăm nicio atitudine. Doamne, de mi-ar apărea
văzut când), care a trăit şi la sfârşitul secolului XX, şi la un ambient „specific” care declanşează emoţii şi reacţii, cartea, măcar aşa cum arată ea acuma, în corectură...
începutul secolului XXI: poate se va găsi vreun curios altele decât cele „obişnuite”. Am evitat, în jurnalele de 29 aprilie ’84
vreodată să-mi frunzărească jurnalele rămase în sertar, călătorii, să comentez muzeele vizitate, să fac disertaţii N-am scăpat de ce mi-a fost frică. Şpalturile au
bancuri (sunt slabe speranţe în acest sens, ştiind că după savante pe marginea unor opere de artă ori locuri istorice fost cerute de consiliu, cu manuscris cu tot. Cică să se
moarte totul va fi aruncat la coşul de gunoi; fiul meu, etc. Prefer străzile, parcurile, cofetăriile şi birturile, malurile confrunte, să se vadă dacă s-au respectat tăieturile. Zile
singurul moştenitor, mi-a spus de la obraz că nu păstrează apelor... contactele şi sporovăiala cu oamenii. Prefer în şir, tăcere din partea Bucureştiului. Apoi m-a sunat
nimic, nici manuscrisele de sertar, nici cărţile cu autograf „poveştile” lor, prefer aglomeraţia din metrouri şi din Sântimbreanu. S-au făcut opt referate pe marginea
adunate, nici revistele în care am publicat, că ele nu pieţele cu vechituri decât înghesuiala din faţa Mona Lisei romanului, singurul pozitiv în întregime fiind al lui
întreţin în casă decât „alergia la praf şi mirosul de trecut”; cea orbită de bliţurile japonezilor... Prefer, chiar, să scriu Nedelciu, pe care ar fi timpul să-l cunosc personal. Dar...
pe de altă parte, din păcate, muzeele literaturii române, despre ciudatul sentiment al singurătăţii care mă cartea tot nu se publică decât pe răspunderea personală
cu doar două locaţii, la Bucureşti şi Iaşi, îndreptăţite să cuprinde când o călătorie se prelungeşte prea mult. a lui Sântimbreanu. Mi-a spus că el îşi ia răspunderea,
preia oficial ce rămâne după un scriitor, nu mai au de mult semnează pentru asta, dar cu condiţia... ca să-l omor pe
spaţiu de depozitare). Jubilez: adevărul e că am hotărât 2. Miş Dron pe ultima pagină. S-a şi gândit cum. Alunecă pe
să-mi ard jurnalele înainte să mor, dacă Dumnezeu îmi Dacă este vorba despre „autenticitate”, cel mai trepte, îşi sparge capul şi... gata. Câteva rânduri. Am dictat
acordă o ultimă dorinţă înainte de a mă trimite între cei mult cred în jurnalele publicate după moartea autorului, acest final tembel la telefon şi am încheiat cum că Miş
drepţi – cum alţii îşi doresc o ţigară, eu îmi doresc să-mi în cele pe care, cel puţin la prima vedere, autorul nu avea Dron e înmormântat în cimitirul de pe deal. Nu se poate
ard jurnalele („să mă purific la flacăra lor”, aşa îmi notam de gând să le publice. Paginile acestora te pot impresiona pe deal, mi s-a spus, că-i aluzie. Şeful suprem tocmai îşi
altădată, mai în glumă, mai în serios). E clar, scriu jurnal, (vezi jurnalul lui Mihail Sebastian) ori cutremura de-a construieşte ceva pe-un deal. Atunci am renunţat la
cum scriu poezie şi proză (sau teatru, eseu, publicistică), dreptul, cum mi s-a întâmplat cu jurnalul unui adolescent propoziţia cu înmormântarea. Ce idiot, ce absurd, să moară
să mă păcălesc în fiecare zi că merită să trăieşti. Mai ex- (nu-mi amintesc numele!) scris în timpul cruntei foamete Miş Dron care nu poate muri în veci... El nu e un «personaj»
act, eu scriu să uit că mai sunt pe aici… Prostii, adevărul e ce bântuia Stalingradul când era încercuit de trupele în carne şi oase, nu are vârstă, stare socială, aspect fizic,
că nu merită. Nimic nu merită, totul e trecător, contează hitleriste. Apoi, desigur, mai există jurnale document care nu are decât nume, nimic altceva. El e dronismul, să-i zic
(şi contezi) cât eşti în viaţă. Altfel, poate e preţios spus, pot fi interesante. Şi jurnalele unor exploratori, ale unor eu aşa, că fiecare avem puţin dronism în noi... Finalul
dar am observat, cu trecerea timpului, că şi versurile mele călători singuratici, ale unor cuceritori de piscuri acesta idiot, lipit pe ultima pagină, nu va fi luat în seamă
s-au transformat într-un „jurnal de stări”, care mă înzăpezite. Astfel de jurnale citeam în adolescenţă şi, de nimeni. Cred.
reprezintă mai fidel decât jurnalul explicit, în sine… recunosc, le citesc şi acuma cu bucurie, când am timp. Înainte de meciurile de fotbal, filarmonica a fost
Îmi închipui că, la rândul meu, cuceresc Everestul, pusă să interpreteze, pe stadion, un mic program! Pentru
3. traversez oceanul pe o simplă plută, ajung la Polul Nord doi lei în plus. Doi lei în plus... pentru cultură. Tot nu mai
Întâmplarea face să am azi culese pe PC pagini ori bântui prin Tibet, ca o nălucă... La aceste cărţi nu voi iau instrumentiştii salariul întreg!
de jurnal-mărturisire din boema mea dusă la extrem, din renunţa niciodată, sunt doza mea de „drog”, superbă Mai ’84
prima tinereţe zbuciumată. Extrag un mic fragment scris excitaţie a imaginaţiei mele, evadarea de care am nevoie... Am fost la Bucureşti pentru bunul de tipar.
la 23 de ani, datat 25 decembrie 1973, la Adjud, când eram Nu cred că un jurnal se poate scrie direct la com- Atmosferă încordată la editură. A venit o comisie care
întors la casa părintească, după o nouă tentativă de puter (eu doar articolele le scriu direct la computer). El se citeşte tot ce s-a tipărit din 1982 până-n 1984 inclusiv. Ce
sinucidere consumată la Năsăud (eram venit la Năsăud scrie la lumina unui bec de veioză, cu pixul, într-un caiet s-a tipărit! De ce dracu se face această cenzură retro? Ce
de la Bucureşti, la începutul iernii, special pentru cu linii, stând în pat sprijinit de-o pernă, iar alături, pe altă greşeli vor să verifice?
sinucidere, să mi se piardă urma). Jurnal care începe cu: pernă, să doarmă o pisică ori un câine ori un îngeraş cu Mai 1985
„E Naşterea Domnului, voi privi în mine. Mă voi plete şi sânişori rozalii... La 12 ianuarie, ora 14,30, în urma unui telefon de
mărturisi. Cinci zile vor sfârşi anul 1973. Iar într-o marţi, În romanul meu Vânzătorul de aripi, eroul prin- la Bucureşti, s-a oprit banda în plină emisie, iar Studioul
19, din luna februarie 1974 voi împlini 24 de ani, sunt cipal, Cristian Manta, ţine un jurnal de-a dreptul.... ciudat. nostru de Radio şi celelalte teritoriale şi-au încetat
nemuritor”… Un jurnal în care scrie doar ceea ce ar dori să facă, ce activitatea. Fără nimic scris, ca şi cum, brusc, ne-am
Şi se termină cu: planuri are, ce i-ar plăcea să se întâmple... Totul la viitor, hotărât toţi, de la director la portar, să părăsim instituţia şi
„Mă aflu neputincios. niciodată ceva confirmat că s-a şi întâmplat, realizat etc. să ne ducem la naiba. Atunci a început coşmarul. N-am
Anul 1973, an dureros pentru mine, an care, Iată o „şansă” de a scrie cel mai autentic jurnal posibil! scris nimic în zilele acelea. Ne adunam în birouri şi
desigur, m-a înrăit. Am avut tentative de sinucidere la comentam până la epuizare şi beam, în timp ce cei de la
Petroşani, Bucureşti, Mărăşeşti, Adjud, Năsăud. 3. judeţeană încercau să ne împrăştie, oferindu-ne posturi şi
Spânzurare, înecare, aruncare în cap de la mare înălţime, Ancheta pornită de prietena Dora Pavel m-a ameninţându-ne pe cei care le refuzam. Atunci am
strivire sub roţi de tren, otrăvire. Niciodată duse până la obligat să răscolesc prin bibliotecă şi să descopăr câteva descoperit faţa jegoasă a unor colegi. Turnătorii, anonime,
capăt, deşi au fost în amănunt pregătite. Cei ce m-au caiete cu linii în care am pagini de jurnal. Le-am recitit cu pentru ca să prindă posturi mai grase. Teamă, frică,
salvat: prima oară, eu, a doua oară Anişoara Haş, a treia emoţie. Niciunul dintre caietele respective nu are mai mult ameninţări că rămânem definitiv pe drumuri dacă nu
oară Ştefan Humăilă, a patra oară Roxana Procopiescu, a de zece până la douăzeci de pagini scrise. M-am hotărât acceptăm posturile noi. Totul trebuia să fie astfel făcut
cincea oară Mircea Dobrovicescu, a şasea oară Elena să public, cu această ocazie, câteva dintre ele. Aşa cum încât să reiasă că, brusc, toţi ne-am cerut transferul la alte
Stoiciu (mama mea de-a doua) şi, în sfârşit, a şaptea le-am scris atunci, fără a interveni în „aranjarea” locuri de muncă!! Am rezistat până acum, în mai, cînd i-
tentativă de sinucidere eşuată prin Victor Pencu. Toţi cei cuvintelor. Oricum, alte pagini de jurnal nu voi mai pub- am cerut lui Conţ, judeţeanul care avea un tic hilar –
pomeniţi ca salvatori aici erau colegi bucureşteni la lica. încerca, mereu, să-şi muşte urechea dreaptă –, să-mi dea
Cenaclul studenţesc «3,14-Pi» (evident, înafara mamei „3 ianuarie 1984 un post de violonist la filarmonică. A râs ca un descreierat.
Elena). Groaznic de tristă e această însemnare. Îmi dau Am fost la Tibi. Băuse. I-am descoperit o latură Bă, chiar acolo vrei unde nu se ia salariul întreg. Chiar
seama că 1973 este cu adevărat un an de cotitură şi că el a firii nebănuită. L-am văzut plângând, după ce m-a pus acolo, bă, i-am răspuns şi m-am simţit foarte viteaz că i-
mă va transforma. să ascult o melodie la magnetofonul său proaspăt am servit înapoi bă-ul. Nu l-a deranjat deloc, era fericit că
Mă interesează anul 1974. Poate o iau de la capăt, cumpărat. L-am auzit bolborosind, ce frumoasă ar fi viaţa a scăpat şi de mine, unul dintre ultimii. Acuma sunt în
dacă am murit în 1973 înlăuntrul meu. De ce să mă fără politică. A încercat să spună mai mult, poate mai clar, orchestră de două săptămâni. Şed cuminte la ultimul
sinucid? Fiindcă în plan social sunt un nimeni? Fiindcă dar nu a reuşit. Cred, totuşi, că l-am înţeles. Trăim acest pupitru de la vioara a doua. Încerc să-mi amintesc cum
nu accept să fiu membru de partid, să parvin? Fiindcă nu sfârşit de secol într-o derută «organizată», într-o continuă trebuie să se cânte la vioară, că n-am mai cântat, pe bune,
am studii înalte? Îmi trebuie «facultate terminată» când suspiciune şi nesiguranţă bine gândite. Cultura e de vreo treişpe ani. Dar majoritatea sunt foşti colegi de-ai
scriu poezie sau proză? E o bazaconie, aud ecoul: batjocorită pe faţă, nu i se acordă niciun credit. Instituţiile mei de conservator şi mă înţeleg. Fac, momentan, mai
Caragiale sau Arghezi nu aveau nici bacalaureatul, ba de cultură au intrat în panică. N-au mai primit nici mult... pantomimă”.
chiar Mihail Şolohov a primit Premiul Nobel pentru jumătate din bugetul anului trecut, oricum şi ăla mic. Pe
Literatură, deşi nu avea decât patru clase. Atât”. câţi vor da afară? Se vor desfiinţa filarmonica, teatrul,
(În paranteză fie spus, eu mai ţineam minte două opera? Aşa rezolvă ei criza în care am intrat de atâţia ani?
dintre tentativele de sinucidere, prima şi ultima, le-am tot Martie ’84
evocat, pe celelalte cinci le-am uitat cu desăvârşire; dacă Evenimentele se precipită. Trăim într-un Anchetă realizată de
n-ar fi existat aceste consemnări de jurnal… Jurnalul adevărat serial. Nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine, cu ce
autobiografic ţine loc de memorie). indicaţii ori decrete te mai pocnesc în moalele capului.
Sunt la modă, iarăşi!, anonimele. Astea se iau în DoraP
Dora avel
Pa
Bucureşti, 29 ianuarie 2008 considerare, de ele se ţine cont. Manuscrisele se vor citi,
Acolada nr. 8 - Mai 2008 8

LECTURI
LE ORIZONT
CTURI LA ORIZONT
Marea sstr
Marea trat
trat egie a im
ategie periului rroman
imperiului oman
Despre Roma şi destinul ei – de la dinastia ca toată lumea antică, pentru a beneficia de întreaga zi solară. Pe la şase dimineaţa,
etruscă la Republică (res publica), la Principat (impe- după o masă îndestulată, ea era gata de marş. Încercaţii (şi încărcaţii!) legionari
rium) şi la cei încă o mie de ani ai Bizanţului – ştim cu romani, cu armele şi uneltele lor, mărşăluiau vreme de opt ore, apoi se opreau pe un
toţii o mulţime de lucruri – din şcoală, din cărţi şi filme, sit dinainte ales. Nu le mai rămânea decât să sape, vreme de trei ore şi mai mult, un
din documentare. Impresionaţi suntem îndeosebi de şanţ adânc de un metru delimitând incinta, să înalţe un val de pământ ca obstacol,
istoria militară romană şi necontenita ei lucrare, care, în să planteze în sol o palisadă de pila muralia şi să înalţe corturile. Acestea erau grupate
câteva secole, a transformat o mică cetate din mijlocul în jurul unei uliţe în formă de T, la mijlocul citadelei lor vremelnice. Nu era vorba
peninsulei italice în stăpâna unei neverosimile şi îndelung durabile de o fortăreaţă; abia instalate, trupele nu pregetau să iasă contra inamicului, în plin
structuri statale, întinsă pe trei continente... câmp, unde forţa de şoc a unei infanterii de elită îşi putea spune cuvântul hotărâtor.
Anat
Anatolol L uttw
Luttw ak a publicat în 1974 o carte
uttwak Când „citadela” era părăsită (adesea în ziua următoare!), ea se cuvenea a fi, cu mici
întitulată Marea strategie a imperiului roman, apărută şi excepţii, distrusă. Pe aceşti neosteniţi soldaţi-constructori legionari, Anatol Luttwak
în traducere franceză (în 1987, la editura Economica, în îi defineşte într-un portret colectiv, făcut din plusuri şi minusuri, din cele mai
foarte exigenta colecţie Bibliothèque stratégique), care a convingătoare:
devenit rapid un clasic în domeniu.Vorbind despre „Tactica romană era aproape întotdeauna solidă, dar nu excepţională, iar
evoluţii militare, epoci, bătălii, substrate diplomatice, soldatul roman al epocii imperiale nu poseda un elan remarcabil. Nu era un luptător
acest erudit consilier al preşedintelui Reagan, hotărât să-şi arate puterea, ci un profesionist căutând avansare: scopul său, şi
păstrează verbul net, fără întortochieri – dar şi fără recompensa, nu erau un sfârşit eroic, ci obţinerea unei pensii. Armamentul roman,
să simplifice chestiuni complexe, pe care numeroşii departe de a fi cel mai evoluat, era adesea inferior celui utilizat de duşmanii pe care
specialişti le examinează la nesfârşit, exploatând tot imperiul îi învinsese constant. Supravieţuirea imperiului prin veacuri nu s-a datorat
ce se poate deduce din sursele scrise şi arheologice. unei fericite succesiuni de mari fapte de arme ale generalilor: armata romană poseda
Domeniul copleşeşte prin amploare, există o mulţime de soldaţi competenţi şi câţiva mari generali, dar eficacitatea ei provenea
„concluzii” de genul unui acord majoritar asupra unor mai mult din metodă decât din improvizaţie.”
puncte esenţiale; chiar şi „înfruntările pe detalii” între savanţi contează, la fiecare De o foarte mare importanţă în strategia imperială a fost sistemul diplo-
pas, căci toate sunt de primă importanţă! matic clientelar – inspirat de concepţia tradiţională a legăturii patron-client în viaţa
Întrebarea centrală, care i-a obsedat pe strategi, şi la care răspunde Anatol municipală. Patronul oferea o beneficia (gratificare) în schimbul unui serviciu (officia)
Luttwak, este următoarea: cum a reuşit Imperiul roman să-şi menţină o vreme atât adus de un client. Roma nu căuta, sau nu se grăbea, să-şi mărească necontenit
de îndelungată dominaţia având la dispoziţie, în medie, doar vreo 200 000 de oameni? teritoriul, deşi aşa s-a întâmplat. Triburile şi regii clienţi – onoraţi cu titlul de amicus
Desigur, populaţia globală a diverselor teritorii era cu mult mai restrânsă decât azi, populi romani – (adesea docili, dar de multe ori ostili), a căror primă şi evidentă
oricât o sporeau emanaţiile de „barbari”, ieşiţi din stepele Asiei şi din alte zări, obligaţie era să asigure propria lor securitate, impuneau imperiului să se servească
năpustindu-se asupra lumii romane. Marile „năvăliri” s-au declanşat spre anul 180 de un adevărat arsenal de opţiuni diplomatice – mergând de la acordarea unor
după Hristos, pe vremea împăratului filosof Marcus Aurelius. Faţă cu soluţiile de subsidii până la operaţii militare de pedepsire.
respingere diplomatică sau militară, de nimicire la frontierele imperiale, Anatol Trebuie imediat amintită şi marea atracţie a civilizaţiei şi prestigiului Romei
Luttwak aminteşte situaţia geostrategică: de care, mai devreme sau mai
„Romanii nu făceau faţă unui singur inamic, nici măcar unui grup definit târziu, clienţii năzuiau să se
de duşmani a căror înfrângere finală le-ar fi asigurat o permanentă securitate. Oricât bucure. Este şi cazul Daciei
de importante ar fi fost victoriile romane, graniţele imperiale rămâneau mereu expuse romane, restrânsă iniţial la
unor atacuri, pentru că ele erau obstacole pe calea migraţiilor seculare ce se scurgeau actuala Oltenie şi la vreo două-
din Nord spre Sud şi din Est spre Vest. Strategia romană nu putea, ca atare, să tindă trei judeţe din Transilvania.
în mod util spre o victorie definitivă, cu orice preţ, căci ameninţarea nu era temporară Între 270 şi 275 e.n., în vremea
ci constantă. Singurul obiectiv rezonabil era să menţină un nivel minimal de lucidului imperator Aurelian,
securitate la preţul cel mai mic posibil pentru societate.” forţele imperiale se retrag, stra-
Termenul tactică, în comentariul istorico-militar, trimite gândul la Hanibal, tegic, la sud de Dunăre. Dar
marele comandant de oşti cartaginez (între 218 şi 201, înainte de Hristos), cu forţa modelului latin de
uluitoarele sale victorii contra legiunilor romane. La Canae, dispunând de doar 40.000 civilizaţie a fost suficientă
de oameni, el zdrobeşte forţele reunite ale celor doi consuli ai Republicii; bilanţul în pentru ca, în secolele
morţi e abia credibil: cartaginezii pierd 6.000 de oameni (15%), iar romanii... 70.000 următoare, „latinizaţii lui
(din vreo 76.000, circa 92%)! Şi totuşi, strivitoarea faptă militară cartagineză nu a Traian” să latinizeze, la rândul
fost hotărâtoare; Hanibal a bântuit peninsula italică vreme de 17 ani, neîndrăznind lor, regiunile de la Tisa la Nistru
să ia cu asalt Roma însăşi – sau fiind conştient de puterea reală a viitorilor „stăpâni în sânul limbii române! Vor fi
ai lumii”. existând, poate, şi alte exemple
Mulţi mari căpitani militari ai omenirii rămân la gloria acestor triumfuri pe mapamond ca o provincie,
tactice. E adevărat că viziunea strategică nu mai este la îndemâna doar a unui cucerită după două grele
general, mareşal, etc.; cu armele din ultimul secol, riscurile trebuiesc împărţite între războaie şi abandonată de
cel puţin câţiva responsabili civili şi militari; iar la ora actuală, se poate spune că cuceritor (după, totuşi, 160 de
întreaga planetă trebuie avută în consideraţie la luarea oricărei decizii strategice. ani de prezenţă!), să continue
Revenind la cartea lui Luttwak, iată cum rezumă el evoluţia gândirii militare romane, demersul nu doar civilizator ci
pe baza practicii bătăliilor: şi lingvistic al imperiului, sub
„După ce au învăţat în epoca republicană anterioară să-şi învingă vecinii puhoaie de invazii încă „barbare”.
pe câmpul de bătaie prin pură tactică, după ce, mai apoi, au stăpânit complexităţile Anatol Luttwak nu avea să se ocupe de această evoluţie (care-i era negreşit
strategice ale unui război la scară mare contra cartaginezilor, romanii învăţară în cunoscută), dar el arată în cartea sa un deosebit interes Daciei în raport cu sistemul
fine că folosirea cea mai de dorit a puterii militare nu era deloc cea militară, ci una clientelar roman. El crede că suveranul Dacilor, învins dar încă puternic după primul
politică. Şi, în fapt, ei cuceriră lumea helenistică cu puţine bătălii dar cu multă război, din 101-102, ar fi putut deveni un foarte util amicus populi romani. Un stat
diplomaţie coercitivă.” dac client ar fi putut împiedica infiltraţiile şi raidurile la graniţa daco-romană, şi ar fi
Anatol Luttwak subliniază subordonarea puterii armatelor romane scopului putut stăvili atacurile Sarmaţilor. Dar concepţia strategică romană se modificase.
politic – de ea depindea succesul strategic al imperiului. În epoca imperială, care Faţă cu un imperiu care reuşea anevoie să concentreze forţe superioare pe teatrul
începe cu August (27 înaintea erei noastre – 15 după Hristos), marea forţă militară dac, şi manifestând puţină înclinaţie pentru a ajunge la o înţelegere, Decebal nu
era lucid considerată ca un instrument limitat de putere, costisitor şi fragil, care se fusese îndeajuns intimidat pentru a deveni un client de încredere.
cuvenea păstrat şi utilizat doar indirect. Marii generali romani, istoric vorbind, au Aşa se explică paradoxala anexiune directă a Daciei; în fruntea unui stat
fost mai întotdeauna bărbaţi politici cărora le incumba ducerea războiului; unii devenit defensiv, Traian se simţea obligat să distrugă independenţa dacilor de vreme
comiteau enorme erori, precum cei doi consuli nimiciţi de Hanibal, sau mai târziu ce autoritatea indirectă nu mai putea fi aplicată de imperiu. Regatul dac fusese un
Varus pierzând trei din preţioasele legiuni ale lui August contra Germanilor lui adversar foarte dur, dacă luăm în consideraţie forţele militare aduse contra lui: din
Arminius, în anul 9 e.n.; cei mai mulţi se arătau, însă, la înălţimea răspunderilor, în cele vreo 30 de legiuni romane, în 87 e.n., Domiţian angajase 9, fără victorie
frunte cu Caesar – cel dintâi mare căpitan modern. determinantă; în 101-102, Traian conducea 12, iar în 105-106, 13 legiuni – aproape
Coborând la nivelul trupelor, varietatea şi evoluţia lor în timp e considerabilă, jumătate din puterea militară a unei uriaşe structuri statale cu un diametru de 6.500
cele mai notorii rămânând legiunile pedestre. Mediterana – imensă spărtură între kilometri!
diversele teritorii – împiedica folosirea din plin a „liniilor interioare” romane (de care Anatol Luttwak explică admirabil în ce consta superioritatea în bătălie –
vor fi profitat alte imperii din istorie). De la Marea Nordului la Marea Neagră, o legiune element esenţial al tacticii, şi condiţie a viziunii strategice înseşi – a forţelor militare
romană „fără bagaje” – traseul fiindu-i pregătit din timp, la etape – avea nevoie de romane:
minimum 50 de zile de marş! Existau unele constante ce limitau viteza de deplasare: „Avantajul prin excelenţă al armatelor romane asupra inamicului ţinea de
chiar şi aceşti incomparabili pedestraşi înaintau cu 5 kilometri pe oră, încărcaţi de lupta însăşi de o mare intensitate: pătrunderea strategică în adâncime, lentă dar
vreo 30 kg. în arme şi unelte (dar pedestraşii lui Napoleon, o mie opt sute de ani mai constantă, în teritoriul duşman, asigurată prin construirea de drumuri şi fortificaţii
târziu, şi ai mai tuturor armatelor de seamă, purtau de-a lungul istoriei cam aceeaşi de-a lungul lor; angajamente la scară mare contra concentrărilor dense de trupe; şi,
povară de 30 de kg. pe cap de om!). mai presus de toate, un război de asediu ofensiv şi defensiv. Superioritatea tactică a
Elementul cel mai umanizant, poate, al trupei legionare în marş era romanilor creştea pe măsură ce sporea concentrarea de forţe şi intensitatea luptelor.”
caracterul ei „meşteşugăresc”: cei ce o compuneau erau soldaţi-constructori! Unitatea
(cam 5.200 de oameni într-o legiune, cu modificări prin secole) se trezea devreme – Ilie Cons
Constt antin

K
9 Acolada nr. 8 - Mai 2008
pe tâmplele burate de-aşteptări
P oezie
ar fi din roua ruginită
Cuvint
Cuvintee neros
neros tit
ostit e
tite o pasăre visată să-şi ia zborul
cu izbăviri învolburând
Grindini negândite
văzduhul şi uitarea
întâmplări înşelătoare
îmi coc în palmă
de n-ar fi ceaţa din orbite
de-a lungul cuvintelor
şi tăinuirea ce mă leagă
pe care nu le-a rostit
de cumpăna însingurării
cel pierdut prea devreme

zadarnic câte o stea Umbra prin tăceri


mbra
zburătoare
se nimereşte a trecut prin tăceri
în cununa neuitării o umbră pârdalnică
de s-au înlăcrimat florile
cuvintele rămân tăinuite şi văzduhul e prins
în tăcerea neclintită în rana păcatului dintâi?
din iarba mormântului
nimeni nu desluşeşte
mişcările răului

întrebători fără dezlegare Unde şi când


suntem stane de piatră
sub desimea grea a norilor
cele ce nu se văd
ce ne despart de lumini tăinuite
şi cele ce se arată
în joncţiunea
Celălalt mal dintre steaua pierdută
şi viitorul amăgitor
cum de trece unicornul se împletesc strâns
apele sâmbetei? în cununa tăcerii

pe lună neagră de nu se mai poate


copitele lui daurite ghici
sparg nevolnica taină unde şi când
se stinge viaţa
Nour ul tăcerii
ourul pe celălalt mal şi adie apropierile morţii
sub luceafăr de ziuă
ar fi din nourul tăcerii cărări de aer subţire
cuvântul ars în suferinţă aştern flori şi ispite
să cadă lin către aşteptarea
Alexandr
Alex uL
andru ungu
Lungu
o ploaie de foc şi dezlegare visătoarelor fecioare

Poezii în proză II
proză VEAŢA
VEA MELETARĂ
ŢA MELETARĂ
Ceea ce aude, zilnic, mareşalul, de când se află în
NUVELĂ EXEMPLARĂ S/Z rezervă, e următorul ordin anonim: „Pune-ţi peste şale,
mareşale, un mare şal, — căci el prezervă de greşale!”
Ştef
Lui Şt efan
ef an Manasia De la o vreme, eram tot mai zinguratici. Zâmbăta „Care greşale?”, se întreabă mareşalul, punîndu-şi
plecam în week-end, zinguri. Ne erau dragi aceste şalul peste şale, — cel ce prezervă de greşale (noi). ?
U n exemplar de câine exemplar dădea o multitudine zâmbete zenine. Nu zdădeam decât pe iarbă verde, pe Ceea ce aude, zilnic, generalul, de când se află în
de semne de amiciţie tuturor, — ca omul. Doamnelor le pajiştea cea mai zuavă. Zgoteam din zac proviziile retragere, rezervă sau orice altă linie moartă, e, în gen-
dădea o coadă amicală peste fesele vesele de aduse şi preparam dejunul. Nevastă-mea gătea numai eral, această frază, care aduce a reclamă (cam fără nerv
cunoştinţă şi, la rigoare,-n dar, câte un peşte: un betta cu zoia. Mâncam, ca să zlăbim, zalate, zupe (din plic), şi nicio vervă): „Fularele prezervă de orice refulare.
splendens sau un guppy, — pescuiţi, aceştia, nu prea şi evitam zlănina. Iubeam, în zghimb, zarmalele de post Defularea vine prin fulare. Dovadă, bieţii spânzuraţi!”
lesne, de prin bazine şi acvarii. Domnişoarelor (fără zare, căci reţine apa). Zerile urcam pe deal, la Numai că pensionarului cu stele, cuvântul defulare-i
hiperemotive, din motivele cele mai varii, în afara zdână, unde zdădeam şi peste noapte. Când zoarele evocă defilarea: frumoasele parăzi de altădată. ? Ceea
galeşelor plesne, — o limbă tandră, în pofida rugozităţii era de două zuliţe pe cer, noi doi eram zgulaţi de mult ce aude, zilnic, colonelul, ce nu se află, încă, în rezervă,
ei canine, între genunchiul, tot rugos, şi mult mai de tot. Ne aşezam din nou pe pajiştea zuavă. Zgoteam e soneria ceasului deşteptător, care răsună silnic, dar
netedele glezne. Domnilor, gen unchiul meu, dresorul din zac proviziile aduse şi preparam micul dejun; pe cu vervă, ca şi cum ar da, mereu, în clocot. Ceasornicul
(al lui şi-al altora) de câini, o labă ca o mână, mână urmă, prânzul. Nevastă-mea gătea numai cu zoia. Mie are un fel de clopot, dar mic, care se cheamă clopoţel.
slabă, dar zdravănă ca shake hand-ul yankeu. Tuturor, mi-era foarte dragă zoia, căci ţineam la propria-mi Dl colonel, când era mic, mai mic (în grad), se apleca
la cerere, un pupi. În ianuarie, când urlau, în z(i)are, ziluetă. Zbre zeară, reîncălecam pe zguter. Le zbuneam din şale, culegând, cu drag, clopoţei albi. Vina-ncepea
lupii, ciulea urechile şi se vâra sub pat. Muzica lui ciobanilor bonzoar şi demaram, apoi, zubit, ca să nu cu florile carmin. El se ruga atunci, în gând, pentru
Galuppi avea însă, asupră-i, un efect terapeutic… Ex- ne prindă ploia rece, chiar lapoviţa şi ninsoarea, — căci, iertarea de greşale, acum şi pururea şi-n vecii vecilor,
emplar fiind, e greu de spus dacă era un câine în unic uneori, ningea zoios. Nu ştiu de ce, viteza vehicului amin!
exemplar. În rest, era cu totul exemplar. Numai că nu nostru mă făcea ză zdrig, de unul zingur, ori, mai curând
vorbea. să zumzăi, când juvenes dum zumus, când cogito, ergo O/0
zum!
CALME
PALME CALME I. Se trezise, într-o zi de august, cu gustul straniu că
uitase ceva, ceva de maxim interes, — dar ce anume?
Ajuns acasă, după lunga zi de muncă, bătea, chiar din Sperând că era vorba de un vis, adăstase câteva
antreu, din palme. O făcea în felurite chipuri: o singură METEOMETEHNE
METEOMETEHNE momente în vederea disipării de la sine, în el, a
dată, pentru câinele Azor (alintat cu numele de Azo), smogului oniric; când, căzându-i ochii pe ceasul de
care-i aducea în dinţi papucii de pâslă verde sau de Oraşul avea această particularitate stranie: ploaia nu perete, avu subita certitudine sinistră că cifrele erau
pluş grena. De două ori, pentru acelaşi personaj, care, cădea aidoma din nori pe două străzi alăturate. Pe acelea pe care tocmai le uitase. Nu ignora ce este liota
însă,-i aducea acum gazeta, tot în dinţi, dar având grijă strada Crinilor, de pildă, putea să plouă cu găleata, pe aceasta de preaciudate glife negre, numai că le
să n-o ude. De două ori (şi jumătate, când se făcea că când, de pe Lalelei, la nouăzeci de paşi distanţă, era pierduse tâlcul. Minus pe-acela, doar, al cifrei 0. — Pe
nu aude), pentru pisica albă colilie, botezată, din vizibil curcubeul. Pe Crizantemei, colţ cu Stânjenelul, care el, ce nu uitase, încă, alfabetul, O cOnfunda cu
greşeală, Tase, invitată zilnic, în această inacceptabilă ploua cu broaşte, cum se spune în popor, în vreme ce slOva O.
manieră, s-o ia numaidecât din loc de pe unicul şezlong pe ultima, deloc. În timp ce populaţia de pe strada II. Se trezise, într-o zi de august, cu gustul straniu că
din garsonieră. De şase ori (plus o fluierătură), pentru Zambilei se temea de inundaţie, locuitorii de pe Rozei uitase ceva, ceva de maxim interes, — dar ce anume?
papagalul de mătase cu ape lilichii, din colivie, în cazul sau Narcisei, la nici zece minute de întâia, le chemau Sperând că era vorba de un vis, adăstase câteva
că acesta uitase să-i ureze, cu tot dragul, celui ce tocmai în ajutor pe paparude. Acestea locuiau cu tatăl lor într- momente în vederea disipării de la sine, în el, a
trecea pragul casei, bun venit. De zece ori în şir, căci o mansardă de pe Orhideei. Meteorologii de serviciu smogului oniric; când, căzându-i ochii pe o carte, avu
era surdă, pentru ţestoasa de sub pat, căreia, broască erau de-a dreptul sideraţi. „Consideraţi, îi întreba câte- subita certitudine sinistră că literele vor fi fost acelea
de apartament, specie mai mult sau mai puţin absurdă, un ziarist, că ar fi vorba de o mână criminală?” pe care tocmai le uitase. Nu ignora ce este liota aceasta
i se atenuase instinctul hibernării. Când nu bătea deloc Meteorologii ridicau din umeri, iar ziariştii publicau în de preaciudate glife negre, numai că le pierduse tâlcul.
din palme, se prezenta ariciul, din oficiu, care, după ce ziare ştiri proaspete despre extratereştrii ce Minus, doar, acela a lui O. — Pe care el, ce nu dăduse,
se învoia să fie oleacă scărpinat pe burtă, se făcea declanşaseră primul război pluvial... Apoi, începea încă, uitării cele zece cifre, îl c0nfunda cu 0v0idul 0.
ghem pentru tot restul vieţii, — care-i atât de scurtă, seceta anuală, nu mai ploua pe nicio stradă, în nicio
dar frumoasă. curte sau grădină, spre tihna paşnicilor cetăţeni. Şerban F
Şerban oar
Foar ţă
oarţă
Acolada nr. 8 - Mai 2008 10
Mişcarea prozei
N os
ostt algia
războiului rrece
ece Pe linia rrealismului
ealismului ffabulos
abulos
Nici o exagerare, ba cu comentează Alexandru Orza. Toţi defoniaşii sunt
O spun verde: sunt un nostalgic al anilor ’80! Nu eforturi de a ţine cât mai dreaptă cuprinşi de o bizară maladie, „un fel de Komugl-tai, ca şi
este niciun pic de ipocrizie sau de teribilism în această cumpăna spiritului critic, cum s-ar fi drogat cu suc de ciuperci halucinogene de
afirmaţie. Mi-e dor de anii războiului rece, de lumea în alb Apostol Gurău este un prozator genul Russula...” Mitologia specifică, vechile credinţe,
şi negru, de anii în care ştiam clar unde este binele şi de de cotă superioară încă aflat într-un armele rituale îşi exacerbează funcţiile pentru a popri
unde ni se trage răul. Mi-aş dori ca într-o bună dimineaţă nedrept con de umbră. Sau, cum căderea definitivă. Intrăm în teritoriul unei fantastici
să mă trezesc din nou în plină „Epocă de Aur”, să-mi caut spunea regretatul Marian deloc „transcendentale”, ca o creştere firească a
cartela de alimente, să-mi pun linguriţele de ceai negru în Papahagi, acest „un prozator cu miraculosului din real, pe traseul prozei muntene: Panait
apa clocotită din ibric, să merg mecanic, mereu pe acelaşi totul remarcabil (...) trebuie citit Istrati, V. Voiculescu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu
drum pe traseul casă-şcoală şi retur, să aştept întreruperea şi cunoscut”. Comentatorii noştri şi cu ecouri din literatura sud-americană.
de curent de la ora 4. Să se facă ora 6,30 să încep să caut „specializaţi” în domeniu l-au
pe undele scurte, făcând slalom printre paraziţii emişi de remarcat la apariţia primelor Un personaj din Defonia , Remus Orza, revine
staţiile de bruiaj, frecvenţa pe care „astăzi” se *
sale cărţi, dar a urmat un hiatus ca reflector coagulant în povestirile din Ispita mării verzi.
recepţionează cel mai bine emisia postului de radio atât în activitatea scriitorului cât Asemenea, şi alte personaje din roman (prinţul Mario
„Europa Liberă”. Mă gândesc cu nostalgie la emoţiile cu şi, normal, în receptarea lui, aşa Uzzolo, Valeria Orza, Silvia Verona, doctorul Angheluţă,
care aşteptam ştirile prezentate de Ioana Măgură Bernard, că încă n-au ajuns să i se soţia sa Marta) populează, episodic sau în rol principal,
sfâşietoarele acorduri ale Rapsodiei nr 1 de George Enescu, găsească locul în tabloul prozei nuvelele. Există, adică, o continuitate, nu numai între
semnalul multaşteptat al emisiunii „Actualitatea noastre actuale. „Optzeciştii” îl omit, pentru că scriitorul cele două cărţi, ci şi între textele aşezate acum sub titlul
Românească”, urmat abrupt de o reflecţie cinică a lui gălăţean n-a făcut parte din nici o confrerie, ci numai
Neculai Constantin Munteanu, în chipe de introducere, stnobilii, texte care par a fi capitolele unui roman în
din lumea deschisă a literaturii române, pe locurile din care personajele principale sunt „nobili” în lumea
demonstraţiile de o logică fără cusur ale lui Emil faţă. O confirmă scrierile lui şi percepţia imediată. Pentru
Hurezeanu, riguroasele comentarii economice ale lui noastră estică. Energia scormonitoare a scriitorului,
confirmare, merită a fi invocaţi martori de seamă: precum şi acel senzaţional al cotidianului, care
Şerban Orăscu, vocea catifelată, ca de actor, a lui Ion „talentul său sesizează mutaţii psihologice frapante (...),
Ioanid. Aş da orice să pot reasculta analizele politice ale constituie pilonii Defoniei, se verifică aici cu o mai mare
care prind interesul cititorului din primele fraze, şi-l aplecare spre real. Faptul artistic izvorăşte şi de astă
lui Mircea Carp şi ale Ralucăi Petrulian, emisiunile creştine captivează, semn al unei înzestrări deosebite...” (Marin
ale lui Nicolae Stroescu-Stânişoară, Tinerama lui Max dată deopotrivă din lumea naturii şi din cea a
Preda, la debutul cu volumul de povestiri Începutul verii reprezentării, deşi Apostol Gurău mizează mult pe „docu-
Bănuş şi chiar ştirile sportive prezentate de Mihai Rusu. astronomice, 1978); Apostol Gurău are „intuiţia acestui
Şi, mai presus de toate, mi-e foarte dor de emisiunile ment”. Suntem avertizaţi şi ne convingem mai apoi că
tip de proză, novatoare, frapantă şi chiar brizantă” (Cor- materia povestirilor este extrasă direct din arhivă:
imbatabilului tandem Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, nel Regman); „senzaţia de puternică realitate învecinată
Teze şi antiteze la Paris şi Actualitatea culturală „Personajele şi întâmplările acestor nuvele au existat în
cu elemente de fantastic este dominantă şi face preţul realitate, în spatele lor stau doar câteva mii de pagini
românească. deosebit al acestei proze, în care sugestia este totul”
În a doua jumătate a anilor ’80, când regimul lui de arhivă, un ossuarium”. Şi totuşi, ceea ce urmează pare
(Mihai Ungheanu); avem de-a face cu „un povestitor de un „Mic Tratat despre Arta Învierii...”, fapt posibil, de
Nicolae Ceauşescu intrase în faza lui suprarealistă evidentă vocaţie şi un stilist căruia nu-i sunt inaccesibile
(originile comune ale comunismului şi suprarealismului bună seamă, numai prin intervenţia ficţiunii. E cunoscut
nici rafinamentul evocării, nici robusta pastă realistă” că documentul ca sursă literară, despre care se vorbea
date de întâlnirile din cafenelele Zürich-ului, dintre liderii (Marian Papahagi); „Meticulozitatea documentară,
mişcării Dada şi V. I. Lenin par să fi rodit major în anii de mult încă de prin l936, „nu poate fi oferit de o literatură
infuzia optimă de fantastic, compoziţia inspirată, fraza plată”, „ci numai de puterea creatoare a duhului artis-
final ai regimului Ceauşescu) ca mulţi alţii, mă înrolasem elegantă, suplă, toate aceste elemente îl califică pe autor
cu gândul într-o armată a onoarei şi demnităţii, ai cărei tic” (Eugen Ionescu).
drept unul de real talent” (Radu Ţuculescu) etc. Ce găseşte scotocitorul de arhivă şi cum se
generali se numeau Milovan Djilas, Leszek Kolakowski, Reamintesc faptul că romanul Defonia
Vaclav Havel, Adam Michnik, Andrei Saharov, Alexandr produce actul „Învierii”? Întâmplările narate au loc la
reprezintă nivelul cel mai de sus, de până acum, al începutul secolului al XX-lea, precedându-le pe cele din
Zinoviev, Alexandr Soljenitzin, Paul Goma, Dorin Tudoran, literaturii lui Apostol Gurău. De remarcat aici calitatea
Mihai Botez. Simpla rostire a acestor nume în emisiunile Defonia. Prinţul senin, frumosul şi melancolicul Mario
evocării, armonizarea dimensiunii textuale cu cea Uzzolo, vine la moşia lui de prin părţile inferioare ale
postului de radio „Europa liberă” ne umplea de fiori şi ne contextuală, realizată în planul expresiei. Accentul cade
dădea iluzia că nu este totul pierdut. În ţară lucrurile erau Siretului, o cunoaşte pe devoratoarea Silvia Verona,
pe structurile imaginarului cu implicarea traseului hălăduieşte buimac prin noroaiele azurii ale luncii şi,
la fel de clare: într-o parte, Dinescu, Manolescu, Pleşu, existenţial. Abnegaţia formală are în vedere deopotrivă
Simion, Buzura, Paler, Paleologu, în cealaltă Păunescu, printr-o ciudată contaminare, dobândeşte culoarea
funcţiile narative şi cele ontologice, stricteţea realului cadrului şi a cerului. „Prinţul e azzuro complet, ca un
Eugen Barbu, Vadim Tudor, Arthur Silvestri şi toţi şi implicarea semnificaţiei etc. În funcţie de acestea,
protocroniştii grupaţi în jurul revistelor „Săptămâna” şi frou-frou de damă”, faţa şi mâinile „aveau pete sinilii,
romanul dă seama de capacitatea conceperii unei lumi ceva mai mari decât cele de pe ouăle de prepeliţă”:
„Luceafărul”. E drept, în anii care au urmat, mai ales după proprii prin ineditul viziunii. Deşi e vorba de o „temă”
căderea comunismului, unii au schimbat tabăra. Pe atunci „Valeţii au intrat în dormitorul său pe vârful picioarelor
obsedantă a romanului din acea vreme nu prea şi i-au privit înmărmuriţi sclipirile de safir ale chipului şi
însă, fiecare era liber să-şi aleagă tabăra şi nimeni nu se
străduia să pară altceva decât era în realitate. Transferuri îndepărtată – compresia istoriei asupra individului –, ale torsului dezvelit: petele azurii se uniseră unele cu
dintr-o tabără în alta nu se prea făceau, prietenii se selectau deşi ruinarea unei lumi străvechi, lumea ţărănească, a altele iar prinţul devenise ceruliu ca o cicoare”. Intră,
pe bază de afinităţi, devotamentul în familia spirituală – constituit sursa multor scrieri, Apostol Gurău ştie să apoi, „într-o stare de delir generos”, luând hotărârea de
sau, mai degrabă, morală – aleasă era total, chiar dacă evite clişeele care se înmulţiseră îngrijorător. Defonia a-şi ceda moşia ţăranilor, ceea ce nu se va întâmpla,
şansele de a-i cunoaşte în realitate pe toţi membrii echipei (numele simbolic al unui sat „ţintat în frunte cu deoarece intervine familia prinţului. Nu mai puţin stranie
tale erau nule. Eu, înainte de 22 decembrie 1989 nu-i năzăreală veşnică”) este scena unor teribile cutremure este contesa-egretă, stăpâna unei proprietăţi, căreia
văzusem niciodată la faţă pe Nicolae Manolescu, Andrei sociale. Fenomenul, privit în generalitatea lui, nu ţăranii nu i-au văzut, decât rareori, pălăria cu pană de
Pleşu sau Alexandru Paleologu. Dar mă simţeam legat cu prezintă o noutate, contează tratamentul estetic, egretă, mişcându-se la fereastra conacului său. Şi totuşi,
mii de fire de fiecare dintre ei. Ce bine ar fi dacă lucrurile distanţarea şi puterea de creaţie. Prozatorul creează ei trebuie să lupte cu această „nălucire” pentru
ar fi la fel de clare şi în ziua de azi. impresia benefică de obiectivitate rebreniană corelativă stăpânirea pământului, proces pe care îl şi câştigă, de
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost un fel fantasticului gogolian (Serile în cătunul de lângă altfel, ţăranii călăuziţi de „preotul politic” Teodor
de părinţi fondatori ai spiritului liberal în plină „Epocă de Dikanka), voiculescian, sud-american... Subiectivitatea Andronic. Caz insolit, personajele din Comtesse-Aigrette,
Aur”. Est-etica Monicăi Lovinescu presupunea ţinuta nu transpare decât dintr-o uşoară nostalgie demult decedate, reapar într-un epilog, trezite din
dreaptă în literatură şi în viaţă. Valoarea estetică nu scuză (nesentimentală) şi din acele pulsiuni fireşti ale somnul lor de veci prin puterea miraculoasă a artei. Cei
compromisurile morale ale autorilor, chiar dacă astăzi unii expresiei. „Cronica” Defoniei înregistrează, aparent neu- chemaţi să depună mărturie iau act de minunea
dintre adepţii ei de ieri susţin contrariul, în febra tral, traseul sinuos al unor destine, constituindu-se într-o „Învierii” lor: „Cineva răscoleşte cenuşa stinsă a vieţii
dezvăluririlor din dosarele CNSAS. Pe de altă parte, lipsa saga realist-simbolică a vieţii ţărăneşti. mele, să fie oare Învierea de Apoi? Poezia este înviere”
de talent nu poate fi surmontată prin eventualele atitudini Tablourile vieţii şi psihologiei se concentrează (Teodor Andronic); „M-a trezit să depun mărturie cineva
corecte din punct de vedere civic. Acest tip de judecată a în jurul unei familii pe parcursul a trei generaţii (ca în puternic în lumea Tenebrelor, poetul, un cocoş sublim,
pus bazele unui nou canon al literaturii române de după clasicele „romane de familie”): Remus Orza, personaj care cântă, te scoală din moarte şi-ţi dăruieşte clipa
cel de-al doilea război mondial, complet diferit de cel oficial, retrospectiv, Valeria Orza, prototip al conservării tradiţiei, dulce a confesiunii... vivat poetul!” (avocatul Petru
întemeiat pe criterii mai degrabă politice. care ocroteşte cu autoritate locul „eternei reîntoarceri” Barozzi, procuratorul general al contesei). În povestirea
În ziua de 19 martie 2006 (o reţin pentru că este şi apără energic valorile arhetipale; Ică Orza, al cărui Holeroi sunt relatate, în manieră cvasi-reportericească,
ziua mea de naştere), am fost pentru prima şi ultima oară destin concentrează sugestia centrală a cărţii – ravagiile pe care le face holera din l909 într-un „district
invitatul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca în casa distrugerea credinţei în „sfânta meserie de plugar”. danubian”. La campania antiepidemică declanşată de
lor de pe strada François Pinton. Însoţit de Mihai Şora, am Alexandru, alt nepot al Valeriei, raisonneur-ul orăşean, primarul urbei, din motive politice, participă voluntar şi
petrecut cea mai fericită seară din viaţa mea. Niciodată, păstrează tainice legături cu lumea originară, în ale cărei Remus Orza care, din această pricină, se alege cu
atunci când ascultam înfrigurat Teze şi antiteze la Paris şi virtuţi regeneratoare crede nestrămutat. Dar, în afara porecla „Holeroi”, când se întoarce în sat, la moşia
când nu ştiam cum arată un paşaport (primul l-am văzut acestor biografii principale, în roman mişună o mulţime Uzzolo, unde este inginer cadastru.
după căderea regimului comunist) nu mi-am imaginat că de personaje episodice, prinse în linii ferme: Păuna şi Ochiul de Argus al scriitorului desluşeşte, în
va veni o clipă astrală în care îmi voi petrece ziua de naştere Pavel Florea, doctorul Angheluţă, Lilică, prinţul Mario dosarul amorf, personaje vii (primarul Nebunelea,
cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Mihai Şora la Paris, Uzzola, Silvia Verona etc. În spiritul bunei proze realist- inginerul Charles Guion, doctorul Predescu, Dinu Polog
în casa din rue François Pinton. A fost o seară de neuitat. fantastice, scriitorul obser
observă vă suprafeţele şi adâncimile şi frumoasele lui fiice, Lucia şi Angelica), o caragialiană
Deşi foarte bolnavi (Virgil Ierunca a murit câteva luni mai cu un ochi pe cât de liniştit pe atât de iscoditor. Defoniei confruntare politică şi o halucinantă imagine a maladiei
târziu), cei doi mi-au oferit, pentru câteva ore, spectacolul „i-a ajuns funia la par”. Ică Orza se prăbuşeşte „în propriu-i holera sicca . Faptul că altă povestire, Cer înstelat, se
unei fascinante întoarceri în timp. Văzându-i în mediul atât surâs amar”, Traian Furcă găseşte „o soluţie ingenioasă referă la altă molimă, „cea mai respingătoare maladie a
de familiar lor, mi i-am imaginat din nou tineri şi puternici. ca să scape de cote: falsul în acte publice”; preşedintele istoriei”, tifosul exantematic, nu-i deloc întâmplător. De
Imaginile din realitate se suprapuneau peste întâmplările Iconaru măreşte lista „burjuilor” din sat, plantând data aceasta, o comunitate rurală se află într-o situaţie-
citite în jurnalele Monicăi Lovinescu. I-am simţit din nou felinare la porţile lor pentru a descuraja „uneltirile unei limită, agresiunea fiind şi mai umilitoare. Pavilionul
tineri discutând cu însufleţire despre disputa dintre Sartre clase care trebuia să moară”. Forţele malefice (de la infecţioşilor este imaginea simbolică, tragică, a speciei
şi Aron, strâmbând din nas în faţa literaturii adepţilor lui colectorul Andrei Leul până la „echipele pentru umane înjosite de absurditate. Şi, potrivit noimei
Michel Butor şi Alain Robbe-Grillet, dându-şi cu părerea lămurire”) capătă înfăţişări groteşti. Tovarăşa caracteristice prozei lui Apostol Gurău, realitatea
despre noul cinematograf al lui Godard şi Truffaut, Marghioliţa Tomescu, „şefa tuturor colectorilor din ajunge, printr-o glisare abia perceptibilă, la confiniile
încântaţi de ultimul volum al lui Michaux, scandalizaţi de raion”, săvârşeşte abuzuri incredibile, care-i atrag fantasticului. Rătăciţi în această lume funambulescă de
mişcările violente din mai 1968. Şi mai ales îi „auzeam” porecla de Măr ţarea, pentru totdeauna la „marginea continentului”, „€stnobilii” duc o existenţă
discutând despre ceea ce se întâmplă în ţară, despre in- compromiţătoare. Iconaru „e inspirat de Codos – prinţul insolită de-o bizarerie, ea însăşi, fantasmagorică:
decent de puţinele acte de curaj şi despre prea desele căzut al cerului”. Doi străini, un bărbat frumos şi „o tipă doamna doctor Marta Angheluţă, doctorul Oscar Ritter,
demisii morale. Am ştiut atunci că Dumnezeu mi-a oferit o de o feminitate provocatoare”, adună la primărie pe cei Remus Orza (în Cer înstelat), personajele mirobolant-
mare şansă. Aceea de a intra în intimitatea oamenilor pe bănuiţi de „conspiraţie”, îi obligă, cu pistolul, să umble reale de la vila Mon Caprice, moşierul Ion Plesnilă,
care i-am admirat toată viaţa, fără iluzia că i-aş putea în patru labe, după care individul, numit acum Veniamin, juristul Demeter Plesnilă (Testament mistic) , domniţele
vreodată cunoaşte . le ordonă să urce în duzii de pe marginea drumului. Bălaşa şi Elena Cantacuzino (Cheia prinţeselor), arhiereii
Astăzi, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca se află Scenele care urmează acestor umiliri deviază în implicaţi în descifrarea teofaniei de la Iveşti, inclusiv
în urnele depuse în cavoul familiei de la Fălticeni. Vorba fabulosul caricatural. „Dar Defonia e inepuizabilă ca şi „jitiile” din spectacolul improvizat al prizonierilor români
lui Virgil Ierunca din Trecut-au anii..., „mi-e greu să mă natura şi tot la fel plină de surprize.” Concomitent cu din lagărul de la Vorkuta , unde naratorul aduce în scena
obişnuiesc cu gândul că va trebui să mă mulţumesc doar prăbuşirea valorilor ei tradiţionale, sporesc, povestirii pe „Omul Nopţii”, Lavrenti Beria. Din
cu umbrele lor”. Cu ei, a murit o epocă în care, dincolo de compensatoriu, semnele de vitalitate invincibile. Actele documente strict autentice, dar cu imaginaţie
lipsuri, m-am simţit om întreg, înconjurat de prieteni, de împotrivire, individuale sau colective, afirmă o neastâmpărată, sunt reconstituite basme pe cât de
posesor al unui sistem de valori care între timp a devenit îndărătnică voinţă de supravieţuire, pe un fond tragi- verosimile pe atât de stranii.
balast, în ochii multora. Pentru a-i mai vedea odată râzând comic. Antologic e capitolul, singurul intitulat, Noaptea
împreună şi a le asculta vorbele înţelepte, ar merita să Cum s-ar vedea, oare, €stbaronii şi €stpolitrucii
Sfântului Andrei de iarnă – o noapte bântuită de strigoi
retrăiesc o întreagă „Epocă de Aur”. şi de alte duhuri rele, noapte de panică, rumori, urgii, postdecembrişti sub condeiul lui Apostol Gurău?
Tudorel U
udorel rian
Urian delir dezlănţuit: „după molime, războaie, revoluţii,
instinctul de conservare se ascute ca şi lupta de clasă”, Cons
Constt antin T
Trrandaf ir
andafir
11 Acolada nr. 8 - Mai 2008

P o e z i e
EVAZIUNEA CELSIUS
EVAZIUNEA
de fenol speranţă
de caniculă îmi ciupeşte degetele afirmate
căci suntem împreună deşi singuri te pe claviatura textului
închipui Pendul care bate pasul pe loc
troana unor sentimente de zahăr deschide fereastra informaţiei
la care nu au acces în marginea iernii lucrurile îşi află cu noul cod
maneliştii din punctele cardinale locul iniţial
mai jos de artera 6 comunală o gospodină împătimită alege din partea opusă o muzică
plante pentru zmeurişul inoportună se livrează
de câmpie la Săcălaz în ambalaj de ocazie
Noap
oaptte de iulie în umbra casei aşez bucuria fructului printre firele de înaltă tensiune
se exersează o familie
de mâine
hârleţul ruginit îmi soarbe de sturzi
în culori de atenţie se desfrânează respiraţia îşi desface nasturii
transpiraţia ca suvenir
cerul de zgură unul după altul
se înfinge în carnea humusului
torţe se scurg pe acoperişul peretele de aer e mai deschis
energia tăcerii bântuite
amurgului livid la obraz
delirul e în cămaşă de in verticala astfel instrumentată
un pendul de vânt testează
la întâlnirea cu oceanul mângîie indiferentă oricare bob
lichidul vegetativ
de cărbune de nisip
al nucului cu vârsta incertă
la clubul desprins din acuarela dă prospeţime culorilor
îi învăluie coroana de-argint
lui Toulouse-Lautrec alertate
pe latura patratului de vest
fierbe ca-ntr-un cazan
avântul păsării
sub pichetul de betoane
Seară la Săcălaz
în poartă-mi aud deznădejdea liberă
Ion Scorobe
obett e
Scorobe
îngustă tot mai îngustă e fâşia se gesturile ferecate
desparte în vecini se tânguie câinele
ape cu întâmplări de care nu ştiu oglindindu-se-n lanţ
să mă bucur se-ndeasă-n pământ aerul
neîndestularea formulei de a ademeni pământul e lapte fiert
pasărea zilei prin arsură cotrobăi
mă întoarce pe dos de pare a fi
povestea altuia
deşi îmi simt pasul lent
în marginea străzii a cincea colţ cu
fântâna sleită
în Săcălazul deşirat
„De ce ai venit să ne
venit
bolnav de discreţie
cum ies din Circumvalaţiunii
spre tramvaiul 5 scăpat
iarba de sârmă-mi vlăguie-ntrebările
cântă abrupt sub tălpi
tulburi?”…
în ultima secundă violina ghimpată
a traseului prundent pe centura când trec gol sub frunzarele …este întrebarea-leitmotiv din Marele inchizitor, spectacol
de deviaţie în culori portocalii spre invitat în afara programului shakespearian la Festivalul
bradul uscat Internaţional „Shakespeare” de la Craiova, din 1-8 mai 2008.
astfel îmi iei pulsul precum ai deschide să percep ocupaţia lecturilor în Spectacolul, creat sub egida Theatre des Bouffes du
o fereastră înţepenită enşpe chei Nord, care durează sub o oră, cu o forţă ce copleşeşte spectatorii,
pentru aerul schimbat şi să dau bot în bot este o adaptare de Marie-Helene Estienne după discursul Marelui
te aşezi neprihănită în tolba mea cu viscolul de jar al lui Celsius Inchizitor către Hristos din Fraţii Karamazov de Dostoievski. Regia îi
de idei roase la guler aparţine celebrului Peter Brook, iar impecabilul interpret al spectacolului este nu
asudate în graba cu care trec în stânga alunii răsuciţi într-o mai puţin cunoscutul actor britanic Bruce Myers.
dintr-o sală în alta cataractă de fum aţipesc Plasată la Sevilla, în plină epocă de glorie a Inchiziţiei, când
a judecăţilor gata făcute pe jurnalele unui secol ce abia rugurile aprinse cu eretici se găseau la fiecare răspântie,
în apărarea frunzelor de vârsta a treia a închis ochii acţiunea acestui monolog dialogal este o dezbatere crudă
învrăjbite în vântul postmodern zvârcolesc imagini şubrede prin asupra destinului creştinătăţii „instituţionalizate”, în care
la fel de absurd cum se zice ar fi fost poemul izbutit în trei colţuri Mântuitorul este un intrus, iar Inchiziţia ar fi veghetoarea
îmbrăţişarea de la Termopile reunite pe ecuaţia celor care succesului credinţei. Un monolog despre libertate şi
l-au înlăturat pe Euclid constrângere, între asumarea individuală a credinţei şi
îmi faci testul vigorii pe curbele impunerea acesteia, pentru că, spune Marele Inchizitor,
sumar acoperite ale junei în dreapta cireşul invadat de trupele „Libertatea şi pâinea pentru toţi nu merg împreună”, iar
care se potriveşte în oglinda unui jet de mucegaiului cărpănos „Omul nu-l caută pe Dumnezeu, ci miracolul”. După câteva
conductă răpusă de stagiu leagănă firave ţipete secole, credinţa a devenit o instituţie, iar Isus nu mai e decât
îmi trezeşti dinamica iniţială prin bricolajul aerului vlăguit un instrument abstract al ei, pe când Diavolul pare să se fi
din firida cinematografului de elemente transformat într-un aliat.
de cartier cu flamuri de zgură îşi conservă magnetic ofilirea de Tulburător, încărcat de semnificaţii, emoţionant, dubitativ, dar şi uşor fa-
mă pustieşti la bariera cu mira accent bolnav natic-sentenţios, falsul dialog al Marelui Inchizitor cu Hristos, la care cel din urmă
să-şi defileze-n torent vagoanele se agaţă de privire ca un sex asistă în tăcere, o tăcere înalt-semnificativă, la rândul său, i-a permis lui Bruce Myers,
burduşite feminin pârguit într-o concepţie scenică minimalistă a lui Peter Brook, edificarea unui spectacol care
mărfarul cu fier vechi în slobozenia braţelor răsucite-n te ţine cu răsuflarea tăiată.
în poarta fantasmelor se mulg caprele sevrage În patrulaterul vid al scenei, în care un colţ e ocupat de Marele Inchizitor,
de dincolo de şine iar celălalt de nemişcatul Mântuitor – a cărui prezenţă fizică poate fi substituită cu o
ţiganii forţează pasajul din spaţiu se prăvale neoprit norul imagine, astfel încât dialogul devine de-a dreptul un monolog, o „ceartă” cu Isus a
mârţoaga se ia cu Dacia-n clonţ de pulbere prelatului catolic – se înfăţişează spectatorilor cea mai abstractă şi totuşi cea mai
eu trebăluiesc printre evenimentele îşi pâlpâie licuricii pregnant-vizuală imagine a conceptului prefăcut în spectacol.
zburătoarelor vânate de gripă şi în fotografia clonei din gazeta Îmbrăcat într-o haină lungă, neagră, pe care şi-o descheie când joacă rolul
aştept în stânga jocului de vest naratorului, apoi o încheie, neutralizându-şi complet expresia corporală, astfel încât
celelalte alambicuri prin care femeia acuplată cu-n turn de ploaie accentul de semnificaţie cade doar pe figura sa aspră, marcată de părul alb, actorul
ar curge esenţa acestui timp fetid zveltă lângă notiţele recurge la cea mai autentică şi solicitantă tehnică de joc: expresia feţei, acompaniată
spre artera lipsită de seducţie faptului divers de o intonaţie din care acutele lipsesc, dar punctele de inflexiune ale replicii ajung
ameninţă discul de foc clare şi ferme la toţi cei ce aud.
eşti nesigură pe tăcerea mea în capătul oraşului „Marele inchizitor” e unul din acele spectacole perfect calibrate, în care nici
ca brăţară cu nestemate rătăcită un artificiu nu e necesar pentru ca emoţia, tensiunea şi empatia ce le urmează să
de un oarecare Oswald în triunghiul într-acolo nădejdea respiră uşoară unească o sală de oameni într-un uluitor flux energetic. Un text formidabil, excelent
bermudelor neliniştea decupat, un actor de elită şi un regizor care ştie să lase deoparte propriile-i orgolii
mă recunoşti după cum împrăştii eu o absorbţie geme lângă alta pentru a crea o operă memorabilă sunt „ingredientele” acestui spectacol deosebit.
cuvinte se luptă parola cu magul Iar textul dostoievskian, spus de Bruce Myers, poate, chiar şi în cel mai
de grâu galinaceelor pragmatic secol al omenirii, să declanşeze în noi lupta dintre lumină şi întuneric.
sub tufele de aluni pârguiţi sub streaşina nopţii îţi mângâi plecarea „Oamenii vor muri cu numele Tău pe buze, dar în mormânt nu vor găsi decât moarte.
îmi rezolvi fuga din apartamentul 10 precum te-ai întoarce Să păstrăm însă acest secret.”
ascult mişcarea vegetală
în boarea acestui asfinţit de grădină
sfera ei arteziană sapă în somnul meu
Claudiu Groza
Groza
curtată
părăsit de ultima pastilă
Acolada nr. 8 - Mai 2008 12
Itinerarii plas
Itinerarii tice
plastice
Cor neliu Baba şi melancoliile centr
Corneliu al-eur
central-eur opene
al-europene
Deşi s-au împlinit de curînd zece ani an de la adevărată în esenţă, îl
dispariţia sa, Corneliu Baba continuă să aibe în cultura transferă însă pe Baba, cu
românească o imagine publică neschimbată; ca şi în prea mare uşurinţă, în
timpul vieţii, el este încă un amestec de prezenţă Apus. In fond, el nu este
retrasă şi de absenţă protectoare. Deşi este invocat, din nici un artist din Răsărit şi
cînd în cînd, ca o figură tutelară, dacă nu chiar ca una nici unul din Apus. El este
de-a dreptul legendară, nu s-a întrebat nimeni în mod fără îndoială un european,
serios, în afara lui însuşi de nenumărate ori, asupra însă unul din Centrul
locului pe care opera sa îl ocupă într-o posibilă geografie Europei şi unul cu o foarte
culturală. Este el un pictor răsăritean sau unul de bună memorie a Nordului.
factură occidentală? Faptul că nu a avut contacte Deşi cea mai mare parte a
directe cu arta europeană decît foarte tîrziu, iar la Paris, vieţii şi-a petrecut-o la
oraşul visat pe atunci de către toţi artiştii lumii, a ajuns Bucureşti, Baba conservă
şi mai tîrziu, poate fi unul cu un impact real asupra de-a lungul vremii, prin
opţiunii sale estetice? natura sensibilităţii sale,
Acum, cînd opera sa este definitiv încheiată, ea însăşi prin rigoarea morală, dar şi
poate răspunde atît întrebărilor de mai sus, cît şi prin gîndirea sa plastică şi
întrebărilor care traversau nenumăratele meditaţii narativă, ref lexele şi
solitare ale artistului. Şi răspunsul este unul categoric. mentalităţile unui locuitor
Nici Parisul, nici călătoriile şi nici un alt tip de al vechiului Imperiu austro-
experienţă nu ar fi modificat hotărîtor topografia şi ungar. Dar al unui Imperiu
spiritul acestei opere. In România anilor 30-40, fără a care şi-a pierdut vigoarea şi
avea aceeaşi anvergură şi fără imensa autoritate a unui strălucirea de altădată şi îşi
Paris care iradia omnidirecţional cultură şi fascina trăieşte agonia ultimelor
aproape mistic, experienţele moderniste şi febrilitatea clipe de dinaintea
cu care se căutau noile resurse ale limbajului artistic completei disoluţii. Atît în
erau comparabile cu acelea europene. Chiar şi fără să familie, cît şi în atelierul
ajungă la Paris, dar interesat de acel segment al tatălui său, Baba a trăit,
expresiei care marca ruptura cu trecutul şi contesta încă din primii ani ai vieţii,
convenţiile obosite, Baba ar fi avut suficient spaţiu fizic experienţe pe care nu i le
şi moral, dar şi suficiente resurse interioare, pentru puteau oferi nici strada, ca
opţiuni total diferite faţă de cele pe care le-a făcut. Dar univers restrîns, şi nici
nu problema unui alt climat cultural şi a unei alte climatul general din spaţiul
atmosfre artistice se pune în acest caz, ci problema vechiului Regat. Cultul
unui sever program interior şi a unei adevărate muncii, ordinea lăuntrică şi
mitologii subiective - ambele aproape cu o existenţă exterioară, conştiinţa vie a
apriorică în metabolismul artistic al pictorului şi în apartenenţei la o geografie
orizontul său intelectual. Pentru că în ciuda viziunii sale fizică şi morală anume,
antropocentriste, în ciuda unui umanism care i-a alături de unele reflexe ale
impregnat fiecare fibră a picturii şi în ciuda unei civilizaţiei vieneze pe care
adevărate fascinaţii pentru individualitatea şi pentru tatăl său le perpetua încă,
exemplaritatea umană, Baba nu este un artist cu o la o anumită scară, în însăşi
structură mentală de tip occidental. Intr-un mai vechi rigoarea academistă a
Cor neliu Baba: Spaima
Corneliu
articol publicat în revista Arta, Gheorghe Ghiţescu, picturii sale, l-au pregătit pe copil, şi mai apoi, pe copilăriei nu puteau decît să se consolideze şi să se
subtil cunoscător al picturii europene, scria, referindu- adolescent, pentru reîntegrarea în peisajul uman din transforme în date constitutive. In atmosfera
se la această problemă, că ,,Baba este un european, nord-vestul României şi în civilizaţia originară a multiculturală şi multiconfesională a Banatului, în care
un apusean, care a optat pentru Descartes şi Racine, părinţilor săi. Urmate de experienţa întoarcerii în Banat, artele aveau simultan un caracter privat şi unul
pentru Poussin şi Ingres, iar nu pentru simbolica în plin exod al administraţiei şi al aristocraţiei austro- comunitar, dialectica individ/gr up şi priv
individ/grup at/public
privat/public
expresivă care a împins arta zilelor noastre spre ungare şi în plin spectacol al prăbuşirii unei lumi, lua o înfăţişare cu totul particulară. In această lume în
originile orientale ale gîndirii,,. Această observaţie, deşi inclusiv prin degradarea simbolurilor sale, imaginile care individul era respectat în mod natural, iar
colectivitatea era însuşi garantul bunei funcţionări a
mecanismului social şi administrativ, s-a născut în timp
un umanism cu coordonate proprii. Impăratul de la
Viena, o abstracţiune, de bună seamă, însă una cu o
enormă autoritate, garanta coerenţa simbolică şi
demnitatea supraindividuală, în timp ce rigoarea
administraţiei, funcţionarea firească a instituţiilor şi a
mecanismelor economice şi sociale dădeau persoanei
un sentiment de siguranţă şi de confort. Baba percepe
destrămarea ordinii administrative şi expierea
simbolică a Imperiului, dar trăieşte în continuare
adevărul unei raportări demne la omul concret şi la cel
social. El poate observa încă, de la distanţă şi cu o
întîrziere considerabilă, ca un martor cu o enormă
capacitate vizuală, dinamica unei evoluţii umane din
care nu sînt excluse nici melancolia şi nici suferinţa,
dar poate vedea şi disoluţia unei civilizaţii, a unei idei,
a unui mod de a exista în lume şi, mai ales, în istorie.
In această atmosferă contradictorie, în care demnitatea
convieţuieşte cu înfrîngerea şi triumful cu trauma s-au
format şi au început să se coaguleze orizontul artistic
al lui Corneliu Baba, reflexele lui morale şi întreaga sa
filosofie umanistă. Nu este întîmplător, în această
perspectivă, că toată energia sa creatoare şi întregul
său interes cultural s-au îndreptat către modele sigure
şi către acele repere pe care nici o furie destructivă nu
le poate anihila. Tradusă în cuvinte, acestă atitudine
vrea să spună că pictura şi arta, în general, pot comenta
eroziunea, disoluţia şi prăbuşirea, dar nu cu preţul
căderii lor în derizoriu. Pentru că mărturia asupra morţii
şi a putrefacţiei nu înseamnă moartea şi putrefacţia
artei înseşi.

Pavel Şuşară
Cor neliu Baba: R
Corneliu epaosul
Repaosul
13 Acolada nr. 8 - Mai 2008

Mai bine exege


exegett decît… transgr
transgresor
ansgresor
I. Antropologia unor în
Antropologia jurături
înjurături nu avură vreme legiunile
traiane să-l captureze pe
O mică încercare de regele sarmisegetusean şi
c o m p a r a t i s m să îi intromită coloana
înjurătorial nu strică. unde ştim, cum i-au
Numai să nu hie făcutără Spaniolii
prea mare! Cuceritori lui
Nu, n-o să fie, dacă-i Cuauhtemoc, pe cînd
voroava despre Carpii + Costobocii
Spanioli, care îşi liber tatis lampada
insultează semenii cu tradiderunt pînă deunăzi,
!
hijos de puta! unii dintre dînşii alergînd
Însă puta designează fiinţa liberă – aia de îşi vinde şi azi prin codrii seculari
neconstrînsă uzufructul momentan al organului geni- de la Slătioara, ca să nu-l
tal ca să trăiască mai bine, comiendo del coño... nişte mai pomenim pe faimosul
bucate foarte gustoase. Cu o asemenea entitate poţi fi dromoman de la Socola,
admirativ, meliorativ şi valorizator, aidoma vechiului carele, deşi nu cară vreo
poemation iberic întîlnit de mine în bibliografia torţă cu el, posedă mereu
Doctorului Otto Rank, exeget psi al burladorului asupra sa chibrituri de
andaluz: slobozie sau brichetă
!
Puta, grandisima puta, descătuşantă. Atunci... de
Mas que puta puñetera: ce injuria number one îi,
En el coño de tu madre la Cuţovlahii noştri, l’invitation cavalière à rentrer dans faci ca el să nu fi fost, să-i retragi statutul ontologic,
Te ponías de manera le con maternel? Asta, de admitem că Glosa folclorică dar definitivamente; să anulezi fostitatea Conului
Que tu padre te jodiera din Bunul simţ ca paradox are dreptate şi că «du-te în Fostulescu... în mod irevocabil. Treaba cu şansa ce i-o
Sin que lo supiera nadie! mă-ta!», «i cunnum tuae matris !» adicătelea, dai adversarului de a reveni cu îmbunătăţiri
Dar uite că insulta cea mai gravă a Mexicanilor, însemnează incitaţie la regressum ad uterum, înţeles substanţiale într-o altă existenţă îi une vue de l’esprit...
hispanofoni şi ei cît încape, insultă captată şi de drept autonihilizare urmată de putirinţa reivirii sub o cam bahtiniană, nu? Fireşte, fireşte, fireşte. Cam
colimatorul hermeneutic al lui Octavio Paz în Labirintul zodie mai fastă. Dacă însă ţinem seama şi de înrîurirea paleologică, nu? Desigur, desigur, desigur.
!
singurătăţii, îi Vete a la Chingada!, ceea ce va să zică slavă, furnizoarea termenului designator al organului Poate şi de aceea obişnuia Conul Precitat să-l trimită,
unei urechi exersate de antropolog prilejual, în cele in genital feminin, lucrurile se înscriu pe alt făgaş, pentru în gîndul său eminamente moţăitor, pe Conardul
!
urmă, Hijo de la chingada madre!, adicătelea «Pui de că, alături de Conul Paleologic, îl mai consultăm pe Susmenţionat – «listac» prostănac, juisor şi ciripitor –
B r o n i s l a w la origini: cu speranţa, cu tainica speranţă, că va reveni
Malinowski, acesta îmbunătăţit, mulţumită şi votului uninominal,
purtător al unei alte în vreo Mare Adunare Dadanubiană, unde, graţiei
perspective Veşnicei Reîntoarceri a lui Acelaşi, aveau să poată
antropologice; îl mai exploata împreună, cîndva, pauzele dintre şedinţele
consultăm şi pe parlamentante întru niscaiva exegeze alchimice ale
dumnealui nu din tribulaţiilor noastre la început de kalpa.
motiv că ne-am ralia
numaidecît vechii II. The Temptation tto
o Shit on
ezitări mircea-
Tem
emp
dinesciene, Comr ade Ceausescu’
Comrade Ceausescu’ss T omb
Tomb
politicească de tot,
între un savant mort Mă bate uneori gîndul, cu clopot de aramă, să o tai
cetăţii – adormit în cătră gară, destul de repejor, pentru a-mi cumpăra belet
ş e d i n ţ e de clasa întîi pînă la Bucale. Odată debarcat în epicentrul
parlamenatre ori vulcanului românesc, iau taxiul pînă la Ţintirimul
mormăitor de Ghencea, iar acolo – iute, vijelios + degrabă – caut
poveşti pentru mormîntul sfînt, mormîntul Tovului Nekulay, spre a trage
adormit babe la o descă(r)care pre el, îmbunătăţită cu mulţi sîmburi de
Casa bahluviană a cireşe.
lui Bazil Pogor – şi un Mă bate uneori gîndul, cu clopot de aramă, să o tai la
Paris, 1 99
199 1
991 prost viu, pulsional + Bucale, înarmat cu un par şi o căruţă de oale...
ciripitor cît Nu mă opreşte de la faptă decît ştiinţa că profanarea
fesenilisticul senator parte-i din sistemul religiei, semnificînd, la urma urmelor,
Doamna Simone Boué, camar camarada ada de viaţă lungă  a Filosofului un cult răsturnat, un cult pe dos, un cult, în cazul de
dumitraşcian,
nosttalgic după Coas
nos Coastta Boacii. LAST BUT NOT LEAST LEAST,, mi-s eu, nebăr
nebărbosul,
bosul, ejaculat parcă faţă, scatologicamente travestit, căci, defecînd pe locul
obsoletul,
obsole Magistr
tul, Magis trul
tr Casvaneu,
ul Casv aneu, rruşine Bucovinei
uşine a Buco vinei Meridionale... derect din coşmarele de veci al Camaradului Ceaushitescu, aş participa şi eu,
mamă siluită!» (cu trimitere – deseori, în popor – la caragialiene. O, nu. Ci fiindcă, în Represiunea sexuală alături cu numeroşii nostalgici, la venerarea
blăstămăţiile Conchistadorilor lui Cortez: căci la din societăţile primitive, cercetătorul de obîrşie polonă persoNULităţii celui ocultat la Loviluţia Decabrie din
conquista de la nueva España nu va fi avut loc prea ne murmură altceva, mult mai versosimil. Conform lui, l989, ofranda-mi fiind oricum primită de pâmîntul
demult, doar jumătate de mileniu a trecut de atunci, şi formulele Slavilor –
se vor fi păstrat uneori, oral sau scriptural, amintirile iofoimati sau idi v
ororii respective, perpetrată de căteva tunuri, cîţiva cai pizdu – nu ar fi
şi o adunătură de neisprăviţi curajoşi, certaţi cu toate injurioase decît în
celea, incapaci să nu nihilizeze ceea ce nu reuşeau să măsura în care
priceapă). Numai că, acum şi pentru Mexicanul de rînd, î n d e a m n ă
neintelectul sau nefilolog, singuri ceilalţi se adeveresc preopinentul la
hijos de la chingada madre şi au toate defectele. acuplare cu instanţa
La fel se va fi întîmplat oare cu ocuparea Daciei Felix mămească sau
de cătră Romani? Nu aşijderi se va fi petrecut la sororală, la incest, la
înfrîngerea Geţilor dinspre Latini? Nu, nu chiar. Iar transgresarea
Decebal, nefiind capturat viu, nu va fi fost viol(ent)at, interdictului
nici expus în Cetatea Eternă laolaltă cu prizonierii întemeietor al
carpatici: atîta doar că, retrăgîndu-se din istorie sau distincţiei dintre
boicotînd-o, Băştinoşii or pierdut memoria Natură şi Cultură, la
evenimentului fondator. [O vor fi regăsit, aproape de s c a n d a l u l
noi, graţie intelighenţiei transilvane de rit greco-catolic scandalurilor, la
ori cronicarilor moldovalahi, căci, în popol, prin colinde, regresiunea în
la calende, singur Bădica Traian rămînea măreţ, animalitate.
ruralizat însă, arhaizat, simbolizat + închipuuit ca Morar Rămîne să
Suprem al gîndirostivieţuirii pămîntene.] Da, da, dar... argumentăm că
unde ni-i joncţiunea ideatică? ro m â n e a s c a
Ştiu eu? Traian venea dinspre Sevilieni, viitorii invitaţiune ar fi
siluitori ai damelor aztece, iar eu de la înjurătura ambivalentă, trimiţătoare prin urmare şi la incest şi la reavăn + mereu împrospătat cu floricelele pioaselor
castiliană porneam şi cu aceea mexicană în comparaţie regenerarea prin retur intrauterin. Iar incitaţiunea Babe Uteciste, vectoriţe ale murmurului că, spre
o puneam, ba şi la invazia romană mă dădeam. Totuşi, secundă, îndrăznesc eu a crede, nu îi clădită doar pe osebire de genocidarul – de cambogiană amintire –
măcar că fruct al violentării Daciei de cătră Latium, nu altruism ori pe creştinească milostenie, posedînd ea şi tovarăş Pol Pot, Comrade Ceauşescu didn’t force them
au creat Moldovala-hotransilvanii injuria cu «odrasla un fond vindicativ inconturnabil cît pisica. Pentru că a to love Him.
răzbunării culme nu e să-l ucizi veşnic pe cineva, ci să
silniciei», necum insulta cu «pui de tată sodomizat», că Luca Piţu
Acolada nr. 8 - Mai 2008 14

Jur nal de idei


Jurnal Latinis
Latinistt şi
Cavit
Cavit aţia psihică
vitaţia
Pesemne că fiecăruia i s-a întîmplat să-şi simtă reţinut: în cazul cavitaţiei însuşi mediul în care te menes
menestrtr el
trel
tălpile pantofilor înfundîndu-se în asfaltul încins. În scufunzi dispare. Apa devine gaz şi dispare odată cu
privinţa asta, femeile sunt cele mai păţite. Păşesc pe tine. Se cască un gol – o cavitaţie – în care eşti absorbit În receptarea
trotuar şi deodată se pomenesc trăgîndu-şi tocurile ca într-o pîlnie care nu lasă în urmă nici un indiciu. operei lui Vasile Sav,
dintr-o melasă lipicioasă. Nici şoferii nu sunt scutiţi de Informaţia privitoare la trecerea ta prin acel loc dispare la cinci ani de la
primejdia afundării. Pneurile se adîncesc preschimbînd complet, ştearsă de un cataclism implacabil. E ca o trecerea lui în
carosabilul în încreţituri ce văluresc suprafaţa şoselei. gaură neagră care nu lasă nimic să-i depăşească nefiinţă nu au
După răcirea unduirilor din asfalt, mici dune de smoală orizontul. După dispariţie, apele se vor închide din nou intervenit modificări
dau străzii aspectul de deal-vale – nefericită şi modernă acoperind scena desfiinţării. În urma ta nu mai rămîne semnificative. Ba
chiar sunt tentat a
întruchipare a trăsăturii definitorii a spaţiului lui Blaga. nimic. Urmele îşi pierd urma – ceea ce nu e pleonasm spune că tabăra
Ce e de reţinut? Că scufundarea se face prin pierderea decît pentru cei care nu au înţeles despre ce e vorba. contestatarilor (în
consistenţei solului pe care calci. Pămîntul îţi fuge de Toate cele patru exemple pe care le-am dat – care au mai intrat
sub picioare aproape la propriu: se topeşte şi trăieşti topirea asfaltului, nisipurile mişcătoare, pruritul epi- câţiva critici „cu
senzaţia că aluneci şi te lipeşti. Neplăcerea e dublă: dermic şi cavitaţia oceanică – par să fie evenimente caşul la gură” – cum
cobori şi pe deasupra tragi dîre după tine. Nu există fără corespondenţă în planul vieţii noastre psihice. ar fi spus eufemistic
decît o scăpare: să ieşi cît mai repede din zona Nimic mai fals. În realitate, pe toate le trăim sufleteşte poetul însuşi) a
rămas pe poziţii la fel
temperaturii critice. Cu alte cuvinte, scapi dacă fugi de în felurite forme. În viaţa omului civilizat există forme de ferme în privinţa
agresiune. de scufundare care nu sînt cu nimic mai prejos de creaţiei originale, în
Ceva asemănător se petrece în cazul fenomenul de cavitaţie acvatică. Într-un cuvînt, trecem vreme ce adulatorii
nisipurilor mişcătoare, cu deosebirea că acum se moare prin clipe cînd ne ducem la fund din cauze aparent situează la loc de
de-adevăratelea. Nu doar că te pomeneşti tras în jos, neînsemnate. Deosebirea este că acum pierderea cinste mai ales op-
dar te sufoci de-a dreptul. Paradoxul e că scăparea terenului ferm poate să nu se petreacă: nimic nu se era trudnică de
traducător,
presupune să nu încerci să scapi. Dacă te lupţi, eşti înmoaie sub noi, în schimb ceva se rupe în noi. Se
răsplătită cum se
pierdut. Pămîntul te absoarbe cu o forţă direct petrece o ruptură de nivel în urma căreia ori te alegi cuvine de forurile tutelare culturale în ultimii ani de viaţă ai
proporţională cu disperarea zvîrcolilor tale. Ce e de cu o revelaţie ori rămîi cu o nebunie. Semnul după literatului clujean. După cum se poate lesne observa,
reţinut? Că repeziciunea scufundării depinde de efortul care poţi să-ţi dai seama că un om a intrat în cavitaţie reticenţele se înmulţesc sensibil în direcţia liricii originale,
pe care îl faci: cu cît de zbaţi mai mult cu atît de scufunzi este că nu se mai poate păstra pe linia de plutire rămasă în mare parte necunoscută publicului larg de cititori.
mai repede. Aşadar, sunt cazuri cînd scăparea se obţine socială: se prăbuşeşte mai lent sau mai repede În afara cronicilor de întâmpinare, exegezele pe care le
prin pasivitate completă. Scapi dacă te laşi în voia respectînd exact mecanismul dependenţei descris mai merită poezia sa n-au apărut încă. Ele ar face lumină într-un
spaţiu livresc prea puţin frecventat. De aceea apar
agresorului. În schimb, dacă vrei să rezişti, intri într-un sus: cercul vicios cu creşterea treptată a vitezei de
controversele şi e firesc să fie aşa. Atipic şi aparent
cerc vicios: efectul sporeşte o cauză care amplifică din parcurgere a etapelor reprezentînd cauza şi efectul. E anacronic, demersul său poetic şochează. Prima reacţie e
nou efectul. Femeile care au scăpat dintr-un viol precum intrarea într-o morişcă a cărei viteză de rotaţie cât se poate de motivată. Având în vedere repertoriul
neschiţînd vreo împotrivire ştiu ce vreau să spun. nu doar că nu mai poate fi oprită, dar care creşte tot lingvistic extrem de colorat, picant, chiar licenţios în
Primejdia nisipurilor mişcătoare seamănă mai mult. Vidul se formează în el şi omul nu-şi dă Catulliene (2002), e de domeniul evidenţei că scrisul său va
izbitor cu cazul pruritului tegumentar, căci mecanismul seama. atrage periodic valuri de pudibonzi rigizi şi vicleni, dispuşi
subiacent e acelaşi: încercarea de a înlătura efectul Întrebarea firească e de ce un asemenea să-i atace, din diverse considerente temporale sau de
circumstanţă, tumultuoasa reverberaţie lirică, expresie
(mîncărimea pielii) prin scărpinare irită pielea cu atît nenorocit nu-şi dă seama că intră în colaps? Nu am fidelă a zvâcnirilor temperamentale ale omului care a fost.
mai mult cu cît senzaţia de uşurare pe care ţi-o dă decît un răspuns. Fiindcă omul îşi umple abisul cu Desigur, la aceste reţineri de ordin lingvistic se adaugă cele
scăpinatul te îndeamnă să te freci mai mult. Te vei opri mecanisme de apărare. Se îndoapă cu himere. De de ordin estetic, începând cu structura discursului, la fel de
numai în momentul cînd rana sîngerîndă căreia i-ai dat pildă, aşa cum pe planul imaginaţiei creierul are singulară în lirica actuală. O îmbinare forţată şi arogantă
naştere te va ustura pînă la insuportabil, avertizîndu-te înclinaţia de a umple golurile de informaţie, astupînd între grandilocvenţa clasicizantă şi poezia de cafenea. Vasile
că ai depăşit măsura. Ce e de reţinut? Că poţi să-ţi faci cu reprezentări proprii locurile vacante din minte, tot Sav a parcurs drumul iniţiatic al frazării de la forma grav-
rău încredinţat fiind că-ţi faci bine, dar asta numai pînă aşa omul prins în nisipurile vieţii îşi acoperă vidul prin protocolară a poeziei în proză din Elogii (1986) la turnarea
expresiei-incantaţie în metrica arhaizantă a retoricii
cînd binele aparent îşi arată adevărata faţă: ulceraţiile tampoane de autoiluzionare. Platoşa lui protectoare catulliene. Un drum anevoios aş spune, făcut cu
inflamate ale pielii. Dar drama abia acum apare: dacă rezistă în majoritatea cazurilor, dar de crăpat nu crapă dezinvoltura cunoscătorului, a cercetătorului competent,
îţi impui să nu te mai scarpini, pruritul poate fi atît de decît în două situaţii: cînd se sileşte să reziste dincolo stăpân pe uneltele sale, în umbra şi în urma poeţilor elegiaci
iritant încît să nu mai ştii la un moment dat ce anume de limita decompensării sau cînd sistemul de ai antichităţii latine pe care i-a tradus: Tibul, Properţiu, Catul.
te chinuie mai mult: senzaţia de mîncărime sau coordonate se năruie. În primul caz, avem absorbirea Seria acestora se încheie cu Ovidiu, la traducerea căruia a
usturimea locului inflamat. Din acest moment ai de ales în vîrtejul nisipurilor mişcătoare; în cel de-al doilea, lucrat până în ultima clipă. Omnia vulnerant, ultima necat.
între două rele: usturimea sau mîncărimea. Ce cavitaţia psihică. În primul caz, mediul te înghite şi te În Catul a găsit Vasile Sav sufletul său pereche,
cel care l-a invitat să pornească necruţător şi zornăitor
înseamnă asta? Că sunt cazuri cînd însănătoşirea este aruncă ca o zdreanţă după ce te-a digerat; în al doilea epopeea deşertăciunilor omeneşti biciuind lingvistic jungla
mai dureroasă decît îmbolnăvirea. Aţi văzut copii care caz, mediul dispare odată cu tine: decorul vieţii se literară şi politică, vulgaritatea vieţii sociale a ultimelor
îşi rîcîie cojile de pe răni din neputinţa de a se opri din năruie cu totul. Cel de-al doilea caz presupune o decenii clujene şi româneşti. Cât de mult a supralicitat
scărpinat? Pentru ei îmbolnăvirea e de preferat chinului catastrofă exterioară: un cataclism sau un război, un maniera cinică şi acidă a predecesorului său luat ca model
de a se vindeca. Or chiar acesta e mecanismul oricărei accident tragic sau un nenoroc gigantic. În toate rămâne să se pronunţe specialiştii. Rezultatul acestei
dependenţe: intrarea într-o circularitate galopantă în aceste situaţii, reperele existenţei sunt spulberate, aventurări pe un teren doar de el străbătut în timpurile
care îţi faci rău cu convingerea că îţi faci bine. Aluneci insul semănînd cu o navă care a nimerit pe oglinda noastre postmoderne a fost atât de controversatul volum,
căruia i-a zis simplu Catulliene sau poemaţioane
într-un carusel în care boala e mai puţin dureroasă decît unei ape intrate în cavitaţie. symphatice, simultanee „c-aşa mi-a plăcut mie”. Şi dacă aşa
convalescenţa. Şi o duci aşa pînă cînd, decompensîndu- Ceea ce este uluitor este că asemenea aşchii i-a plăcut, s-a subscris ca succesor postmodern la rânduielile
te, rupi echilibrul interior al organismului. nimerite în pîlnia dezastrului pot scăpa din cavitaţie: rigidei prozodii antice. Aşa a devenit traducătorul Sfântului
Şi acum exemplul cel mai spectaculos, unul ei nimeresc pe un tărîm de unde întoarcerea nu e cu Augustin în româneşte, un caz singular, izolat, bizar, ignorat
pe cît de fecund, pe atît de ucigător. Fenomenul de putinţă, sau, dacă totuşi e cu putinţă, ea presupune o chiar ca poet. Nu lui Marin Sorescu i se potriveşte sintagma
cavitaţie. Şi în cazul cavitaţiei se petrece o scufundare, metamorfoză interioară de pe urma căreia „singur printre poeţi”, ci lui Vasile Sav, pentru cutezanţa de
cu marea deosebire că acum asfaltul este înlocuit de supravieţuitorii devin alte făpturi: nişte înviaţi din a fi măsurat lungimea versului în sandale romane pe asfaltul
fierbinte şi aglomerat al poeziei actuale.
apa oceanelor. Este vorba de acele zone geografice morţi. Aceste spectre se adună din bucăţi şi văd lumea Prima ciocnire cu „dificultăţile”, ciudăţeniile şi
unde, sub influenţa microundelor din spectrul luminos, cu alţi ochi. Sunt ca nişte rătăciţi care au depăşit retorica exoftalmică a discursului său am avut-o citind acel
apa se descompune în elementele chimice din care este orizontul găurii negre. Pe oamenii care au trecut de laudatio adus unei clipe „astrale”, cum ar fi spus Stefan
alcătuită: hidrogen şi oxigen. Urmarea este că apa partea cealaltă şi s-au întors vii îi recunoşti după Zweig, elogiul cu numărul LXXI din volumul Elogii. Poetul
începe să fiarbă la propriu şi, din lichidă cum era, devine privire: în ea arde un licăr de negrăită suferinţă şi dilată somptuos, până la dimensiuni magice, clipa – „mai
gazoasă. Rezultatul ucigător este că deviza fluctuat, nec deopotrivă de indicibilă pasiune. Sunt torţe vii, mistuiţi puţin de un minut” – întâlnirii dintre Maiorescu şi Eminescu,
mergitur („se clatină, dar nu se scufundă“) îşi pierde de certitudinea unei lumi pe care nu o pot împărtăşi întâlnire întâmplătoare într-o oarecare zi consemnată în
treacăt de Eminescu. Vasile Sav îmbracă în străluciri
sensul. Nu doar că te clatini, dar chiar te scufunzi. Pe o semenilor prin cuvinte. Cum am avut privilegiul de a aurorale această întâlnire, percepută de istoria noastră
P oezie
suprafaţă de apă intrată în proces de cavitaţie totul se
scufundă, de la o scamă pînă la un cuirasat. Navele
cunoaşte asemenea oameni, pot depune mărturie:
cavitaţia psihică există, iar cei care scapă teferi din
literară ca moment fast şi sacru: „El, clarvăzătorul, în faţa
Lui, a visătorului...” Pentru că „mai puţin de un minut”
pierd capacitatea flotantă şi se duc la fund. Devin ea sunt precum făpturile croite din altă plămadă. Pe înseamnă „atât cât durează o descălecare, (...) atât cât
batiscafuri mortale din cauza depăşirii liniei de pescaj. ei mecanismul dependenţei psihice nu-i poate atinge: durează o întemeiere,(...) atât cât durează o trecere,(...) atât
Un înotător care ar avea nenorocul să intre într-o astfel sunt invulnerabili şi desprinşi de toate cercurile cât durează naşterea unei lacrimi,(...) atât cât durează
eternitatea.” O hiperbolă miraculoasă contrasă metaforic
de apă ar trăi cu senzaţia că se duce ghiulea în jos, vicioase. Pentru ei, căderea sub nivelul de plutire
în faldurile unei sinteze evocatoare. De altfel, despre puterea
asta dacă ar apuca să mai simtă ceva înainte de a fi socială nu are sens, fiindcă sistemul lor de coordonate evocatoare prezentă în aceste prozopoeme au vorbit şi alţi
calcinat de hidrogenul emanat. Tot mai multe voci pun e cu totul altul decît al nostru. Deasupra lor s-au comentatori ai lui Vasile Sav, poetul. Multe poeme conţin
dispariţiile misterioase ale navelor din zone precum deschis cerurile, ceea ce e totuna cu a spune că tâlcuiri specifice parabolelor, structura apropiindu-se de
triunghiul Bermudelor pe seama unor astfel de deasupra lor s-au închis apele. În plus, cavitaţia psihică încărcătura versetelor, după cum s-a observat. În orice caz,
fenomene de cavitaţie acvatică. Pluteşti ce pluteşti şi, este cel mai bun remediu împotriva oricărei trebuie să recunosc sincer că atâta fabulaţie, agitaţie
deodată, cazi. Ce e de reţinut? Că sînt cazuri cînd nu dependenţe. Iar uimitor este că deşi cercul vicios nu gnomică şi gesticulaţie reverenţioasă în jurul unei clipe, fie
ea şi astrală, avându-i drept protagonişti pe cele două
mai există nici o scăpare, indiferent dacă te laşi sau nu produce cavitaţia psihică, cavitaţia psihică poate fi un mărimi ale literelor române dintotdeauna, n-am mai întîlnit
în voia agresiunii. leac împotriva cercului vicios. Preţul e uriaş şi în scrierile poeţilor actuali. Abordarea în această manieră a
Însă cavitaţia nu reproduce mecanismul cir- rezultatul e incert. Dar asemenea oameni există. lirismului – la limita ridicolului, s-o recunoaştem cinstit –
cular al dependenţei decît în măsura în care poate fi Credeţi-mă. Mai mult nu e prudent să spun acum. prevestea o tehnică a aglomerării de ţinte şi o descătuşare
închipuită o situaţie în care cel care se scufundă pro- Fenomenul de cavitaţie poate apărea chiar a limbajului menţinut încă destul de strunit.
duce microundele necesare apariţiei scufundării. şi atunci cînd avem sub tălpi asfaltul cel mai solid. Al doilea şoc produs de latinistul Vasile Sav a avut
Atunci cercul vicios ar fi perfect. Şi mai este ceva de Sorin Lavric
Lavric
15 Acolada nr. 8 - Mai 2008

loc în urmă cu ani, prin 1995 – 1997 de Crăciun, când,


Zigzaguri Nichifor Crainic, în Zile albe, zile negre – când (după
încheierea războiului – n.m.) a justificat consumarea
ştiindu-l mai ales traducător, a apărut cu o mapă plină de Pagina ipocrită unei putinici de brânză”! Ceea ce memorialistul
poeme fierbinţi sub braţ. A venit la colindat şi n-a mai numeşte „naivitate” venea din conştiinţa lui Iorga că
plecat 3 zile până nu ne-a citit de pe toate paginile aduse „Le danger radical, c’est la page hypocrite”. reprezintă un simbol, iar un simbol trebuie să rămână
noutăţile. Citea el, citeam noi, gazdele. Fiind perioada Acesta e un vers de Émile Deschamps „Sur les Fleurs imaculat. Calomniile, necuviinţele, vorbele deplasate
sărbătorilor de iarnă, prin casă se perindau tineri du Mal”. Mi l-am notat cândva, pro memoria, şi-l repet îl iritau la culme, prin urmare se ambiţiona să le
colindători care obligatoriu erau puşi să treacă şi ei prin ori de câte ori sunt pe punctul de a uita avertismentul combată imediat, drastic, integral. Mai exact spus, să
încercarea-prag de a citi din versurile vârâte sub ochi, evi- pe care îl cuprinde. Ipocrizia e un pericol permanent le reprime. Uita, pur şi simplu, proverbul despre „gura
dent geniale. Dacă fragedul cititor nu punea bine accentul pentru cine ţine un condei în mână: poet, prozator, critic, lumii”. Efectul era invers, căci în loc ca numele său şi
pe vreun cuvânt, era oprit imediat, mustrat şi pus să repete. jurnalist. Ea se insinuează în pagină când eşti inconsis- acţiunile sale să impună respect şi să intimideze, îi
„Să înveţe şi tinerii metrul antic, domnule! Că tinerii ăştia tent, superficial, expeditiv, când întinzi sau umfli prea întărâtau pe duşmani. Din ce în ce mai numeroşi,
habar nu au de cultura clasică.” Adevăr grăia poetul, tare textul înlocuind materia primă cu surogate şi aceştia vor continua să-l atace, de cele mai multe ori
susţinut de colega lui în limbi clasice. Şi tânărul repeta. aditivi, când vrei să fii pe placul anumitor persoane sau pe nedrept, individual şi în haite, îmbătaţi de
al tuturor, când te preocupi de efecte mai mult decât perspectiva că, barem încolţându-l, vor dobândi
Numai când îi plăcea cum sună versul citit era lăsat să oarecare notorietate. Iar el încerca să facă faţă tuturor
continue. Aşa am ajuns să cunosc atmosfera din Catulliene de adevăr, când cauţi să pari ceea ce nu eşti,
îndepărtându-te de felul propriu de a fi şi de a gândi, escaladărilor. Surprinzător, ignora cea mai bună dintre
cu mult înainte de a fi publicate în volum. Autorul lor se toate armele: arma tăcerii.
sau când, din lene, te laşi furat de cuvânt. Ipocrizia e
arăta ezitant la început. Parcă nu voia să dea în vileag proteică, afectată, imprevizibilă. O dată e feroce, altă Cert, în materie de polemică, „armeanul”
versurile prea incisive. Pe de altă parte dorea să dată e umilă; o dată vehementă, altă dată linguşitoare. gândea mai just decât „grecul”.
împărtăşească mai ales cu prietenii bucuria scrierii lor. Le Se strecoară şi în elogii şi în proteste, în maniera dulce
citea tuturor prin birturi. Se comporta ca un adevărat copil. şi în cea abruptă. Deşi e frecventă şi în vorbire, scrisul Cum se câştigă un cititor
Creatorii sunt copii mari. Aşa e de când lumea. e locul ei privilegiat. Aci poate să se răsfeţe în modul
Lumea din Catulliene e lumea provinciei literare cel mai pervers, în frumuseţi şi rafinamente; să fie, pe Pus în situaţia să-i replic unuia care-mi
postdecembriste. O lume a boemei şi a parveniţilor de tot rând, cum cere momentul, agreabilă, vivace, sclipitoare declarase că n-a putut niciodată să-l citească pe
felul, cu pitorescul ei aparte. O lume bine cunoscută de sau sumbră, melancolică, ternă. Până la cititor, pe care Dimitrie Cantemir (afară numai de Descrierea
latinistul cu apucături haiduceşti, de menestrel modern, e menită să-l seducă, pagina ipocrită acţionează nociv Moldovei), i-am spus că acesta are pagini senzaţionale,
dar şi o lume cu interminabilele ei războaie de culise. O asupra autorului; adesea, fără ca acesta să simtă, pe care, dacă vrea, e în stare să le parcurgă fără
lume în continuă foşgăială, prezentată în toată grotesca devine habitudine, rutină. Ipocrizia pătrunde în gânduri, dificultăţi chiar şi cel ce îi obişnuit, exclusiv, cu
sa alcătuire. O atmosferă de bâlci (la propriu) te întâmpină în atitudini, în expresii. La fel ca boala şi ca viciul, dă „Liberatatea”. Ian să vedem – l-am provocat –, rezişti la
târcoale la orice vârstă. Contaminează în orice epocă, una? Am deschis Sistemul sau întocmirea religiei
de la început. Pornit în târgul de vechituri (oserul clujean) muhammedane la capitolul despre divorţ: „În limba
să cumpere ustensile de pescuit, poetul întâlneşte în dar mai ales în perioadele în care ea însăşi se constituie
în „mediu”. În atare condiţii, e datoria oricui să se Curanului şi în cea arabă divorţul se numeşte dalak. El
aglomeraţie, pe o scenă improvizată, două tinere femei se face în două feluri: unul revocabil, altul irevocabil.
autosuspecteze şi să se controleze, lucid, minuţios. La
americance puse pe evanghelizarea românilor. Grozăvia un „pericol radical” sunt necesare măsuri radicale. Spre (...) Bărbatul poate da divorţ de nevasta sa când şi cum
e de natură să-l scoată din minţi pe privitorul onest, care deosebire de ceilalţi „pacienţi”, scriitorul are avantajul vrea; de aceea părinţii, când vor să-şi mărite fetele, se
împroaşcă scena cu invective. Este un moment ce că se poate opera singur. Cum? Impunându-şi îngrijesc tare să-l oblige pe mire cu o sumă cât mai mare
declanşează protestele vehemente ale poetului în legătură programatic un dezgust faţă de tot ce e artificial şi de bani ca nikkeah (contract – n.m.), sumă pe care să n-
cu greşita politică postdecembristă a prelaţilor şi falacios, ferindu-se de ambiguităţi şi diplomaţii, o poată plăti aşa lesne şi, deci, să nu-şi lepede nevasta
politicienilor fripturişti. Nu scapă niciunul de cnutul eliminând din text ceea ce e postiş, nesincer, inautentic, fără de vină. (...) Femeia nu poate divorţa de bărbatul
poetului. Şi nu exagerez cu nimic folosind substantivul care începând cu „podoabele” care alterează stilul. Stilul bun său decât din trei motive. Primul, dacă nu va avea
apare sub forma lui învechită („cnută”) şi în Deşteaptă-te, se obţine în regim sever, bazat pe igienă morală şi îndestulare de hrană şi îmbrăcăminte după lege, adică
române! al lui Andrei Mureşeanu. Înverşunarea e de onestitate intelectuală. Conştiinţa să determine să nu fie goală şi să aibă în fiecare zi un aspru pentru a-
substanţă curat patriotică, ceea ce nu se mai poartă azi. meşteşugul, nu invers. şi cumpăra pâine, altul pentru a-şi cumpăra brânză, al
Tonul parodic avansează la Vasile Sav spre pamflet şi treilea pentru a-şi cumpăra lumânare. Al doilea, dacă
blestem. Versurile lui sunt săgeţi cu ţintă precisă, relatarea Între
Într „armean”
e „ar „grec”
mean” şi „grec” va înţelege că bărbatul ei nu se îngrijeşte de namaz, de
post şi de celelalte cinci condiţii ale credinţei
e îmbrăcată în gesticulaţia barocă a menestrelului muhammedane. Al treilea şi cel mai important este
vitriolant, „vorbareţ” (cum foloseşte el grupul „zâmbăreţ – Într-o scrisoare din 1922, G.Ibrăileanu îl sfătuia
pe M.Ralea să nu polemizeze cu Emanoil Ciomac, dacă a silit-o sau a vrut să o silească să aibă împreunare
zâmbareţ”), retorică prezentă la tot pasul, perfect adaptată împotriva firii. La primele două vinovăţii trebuie să aibă
deoarece acesta nu era de rangul lui. „Eu ştiu că e
la motivul panoramării bâlciului bântuit de ridicolul enervant să nu răspunzi când ai dreptate şi ai «prins» martori care să confirme cele spuse de ea; la al treilea
deşertăciunilor omeneşti. Însoţitorul nostru prin acest pe adversar. Dar – cu firea mea de polemist – de câte nu se va cere nici o mărturie, pentru că lucrul acesta
bâlci, unde poetului îi este dat – în mod paradoxal – să se ori am înghiţit şi eu”. Autorul Spiritului critic... nu nu se face în faţa martorilor, ci numai cu bărbatul însuşi.
întâlnească direct cu sublimul, autopersiflarea exagera. De pildă, în 1910 şi 1911, el fu încolţit mereu de De aceea, femeia păstrându-şi cinstea, ca să nu arate
funcţionează gureş pentru că aici este în elementul său, cei de la „Facla”: în chestiunea votului universal, în intenţiile atât de necuviincioase ale bărbatului său şi
dă glas unor interogaţii retorice cu rol de a sublinia „chestiunea evreiască”, în chestiunea nelegiuirea prin cuvinte, întoarce pe dos papucul, prin
dilemele restructurării societăţii româneşti după revoluţia „misoghinismului”, în chestiunea broşurii Renegaţii de care se arată că el pretinde spatele, nu burta”. După
decembristă. Condamnă aspru pe „teoctiştii” şi „snegurii” Constantin Graur etc. I s-au făcut diverse imputări, cea acest „aperitiv”, presărat de comentarii despre
vinovaţi de actuala stare de lucruri, deplânge „zidul mai gravă fiind transformarea din „socialist stacojiu” în imposibilitatea noastră economică de a fi „turci”, i-
Berlinului crescut la Prut” în locul jalnicului „pod de flori”, „sentimentală mironosiţă ex-socialistă”. S-a răfuit cu cei am servit ceva mai tare, subcapitolul referitor la
descrie şleahta de derbedei care l-au „atacat” devenind care îl atacau? Revistă de ţinută europeană, cu un ton „dalakul întreit”, „o ceremonie minunată şi în acelaşi
„victimă catulliană” în drum spre casă etc. Pentru a intra general civilizat, „Viaţa Românească” n-a răspuns lui timp caraghioasă”, zice Cantemir, care o priveşte cu-
S.Labin, Em.Argin, Lex, Şt.Crăciun şi celorlalţi care, sub rios şi amuzat, ca un occidental. E vorba tot despre
în şirul parodierilor extravagante, voi aminti de acea divorţ. Bărbatul care, la mânie, şi-a ameninţat soţia „Cu
dansatoare la bară din repu-blica Moldova, numită pseudonim sau cu nume propriu, căutau pretexte de
controverse. Ibrăileanu bănuia sau ştia cine sunt şi nu dalak întreit te las!”, dacă vrea s-o ia din nou de nevastă
stripteuză „cu cearcăne însnegurate” care „alăptează” pe (când femeia e frumoasă), trebuie să-i găsească un soţ
vroia să le dea importanţă. În plus, el distingea ferm
alţi doi dansatori formând „Lupa capitolina sneguroaică”. între polemică şi hărţuială: prima clarifică, a doua fictiv, de-o noapte, şi să supor te („din porunca
De asemenea, e invocat Romeo Romândor (s-a vorbit obscurcizează. prorocului”), stând sub pat, ca să audă bine şi să
despre Catulliene ca despre o nouă Ţiganiadă), mă întreb Cu totul altminteri proceda Nicolae Iorga. În numere, „trei împreunări trupeşti” ale cuplului, care se
dacă am voie să scriu Ţiganiada şi nu era mai bine cei doi ani, aceeaşi revistă l-a tocat aproape număr de desface în dimineaţa următoare, apoi să mai aştepte
Rromaniada, pentru a spori şi pe acest plan confuzia număr, uneori la pachet cu A.C.Cuza. Fiecare articol nouăzeci şi una de zile. Pedeapsă grea, infernală, căci
regretabilă din actualitatea Europei. „Protocreştini cu lapte conţinea o insultă (câteodată şi mai multe), fiecare rămâne cu senzualitatea răvăşită. De aci, am trecut la
supt din ţâţă”, poetul îşi sporeşte verva repetând că nu notiţă era o şicană. Pentru cineva, de pildă, Iorga era povestea Helgei, din Istoria ieroglifică, poveste plină
aveam nevoie de evanghelizările ridicole prin care am fost „un om în zig-zag”, „un om de mărunţişuri”, „un adunător de calomnii, scrisă cu mână de pamfletar. S-a dedulcit
insultaţi din nou pe nedrept. Cele trei graţii devin cele trei de documente”, un publicist cu „fraze de canibal”, un şi cu asta. Rezultatul „experimentului”? Mi-a cerut să-i
„romice” pline de nuri; tabloul vivant se completează politician care duce o „politică de hotentoţi”. Pentru mai împrumut cărţile!
mereu cu alte personaje pitoreşti ale urbei precum Grigore mulţi – un „venetic” care face pe „naţionalistul
Leşe „rapsodul ce noduri de-aur dă pe gât afară când îşi (naţionalismul lui trebuia neutralizat – n.m.) intolerant”, Despr
Des pre
pr „virginit
e „virginitat
ginit atea
at ea politică”
revarsă dorul său în cântec”, literaţi, şefi de partide şi „grecul Iorga”, „nepotul lui Arghiropol”, un ins care n-a
făcut armată, un „năstruşnic”, un „huligan”, un tip sus- Evoluţia moravurilor ne-a adus în situaţia de a
„întreaga şleahtă ce se adună-n astfel de ocazii”. Voi încheia nu mai discuta despre virginitate. Noţiunea n-a dispărut
şirul evocărilor din prima sută de pagini a Catullienelor pect de grave dereglări psihice. Când autorul Istoriei
Românilor a fost primit în Academie, redacţia „Faclei” de tot, dar e din ce în ce mai vagă. Tema care o include
(din cele peste cinci sute) semnalând portretele-eboşă a întrebat dacă aceasta este un „institut de cultură”, pare falsă. O mai cultivă călugăriţele şi politicienii.
făcute lui Mircea Zaciu, D.R.P., Radu Mareş, Jean Pop, cum se pretinde, sau un „sanatoriu de boli nervoase”. Pentru primele ea e o virtute esenţială şi, în numeroase
deoarece cu ele se închide un prim cerc al panoramării. Animat de puternice idiosincrazii, Iorga nu înghiţea cazuri, reală. Ceştialalţi doar o mimează. Cum? Printr-o
D.R.P. – „Ăla bărbat cu socoteală-n pungă cu care conducea insolenţele şi ignomiile. Răspunzându-le în aceeaşi notă himenoplastie ad-hoc. Ocolind chestiunile referitoare
întreaga urbe”. Pe Jean Pop îl îmbrăţişează în „francofon pamfletărească, numindu-i pe colaboratorii revistei ad- la trecut (trecutul propriu, trecutul partidului) şi
sărut” pentru că i-a adus „musculiţe france” pentru pescuit. verse „hiene”, „bandiţi”, „năpârci”, sporea însă emulaţia arătându-se foarte preocupaţi de viitor. Şulfani bătrâni
E de înţeles că merită să evoce „o zi ferice, echinocţială” acestora de a-l ataca din nou, în serie, cu şi coaţe fanate iau dintr-o dată, ca acum în campanie,
şi-i face lui Jean „în cuptorul dacic o mămăligă cât luna”. pseudointerviuri, note şi articole semnate: „Hiena de atitudini de tineri curaţi şi generoşi. În fapt, n-au decât
Aceste spicuiri din Catulliene au rolul de a pune la «Facla»”, „O hienă de la «Facla»”, „Un bandit de la un gând şi un scop: să parvină (dacă sunt în opoziţie)
în evidenţă paradigmele poetizării pe vechea prozodie «Facla»” etc. Orice spunea era întors contra sa, ba şi ce sau să se menţină la putere. Şi întrucât, în faza
însuşită de latinist în timpul muncii de traducător şi nu spunea. Astfel, între alte acuzaţii, a fost lansată şi electorală, virginitatea, ca metaforă a cinstei, dă
restituite de menestrelul modern, nerăbdător să-şi următoarea, o aberaţie: „D. Iorga nu apreciază pe credibilitate, se străduiesc să pară virgini. Culmea e că
Eminescu: Eminescu avea aversiune pentru «bulgăroii uneori reuşesc. Poporul , avid de spectacole şi
descarce în agora tolba cu versurile făcute spre promisiuni, alege întotdeauna pe cei ce corespund
amuzament şi încântare. De la solemnitatea impusă prin cu ceafa lată (corect: groasă) şi grecoteii cu nas subţire»,
iar d. Iorga e şi una şi alta”. Greşeala Profesorului era propriilor lui slăbiciuni şi iluzii. Memoria e cam ultima
respectul valorilor latinităţii, mereu semnalate, din Elogii din calităţile sale. Vorba cuiva din secolul trecut: „La
că, preocupat continuu de imaginea sa, pe care o vroia
şi până la râsul hâtru din opera pamfletară a Catullienelor, curată, dădea prea multe explicaţii în legătură cu noi se uită cu o repeziciune care pur şi simplu ameţeşte.
opera lirică a lui Vasile Sav e un vast teritoriu livresc, încă intenţiile şi gesturile sale. Odată, la Galaţi, vrând să Suferim în cel mai înalt grad de amnezie politică”. Nu
viu în ce are el mai caracteristic, pe cât de variat pe atât arate că, intrând în politică, nu urmăreşte beneficii suntem atenţi la principii. N-avem rigoare în aprecieri.
de incitant pentru propria delectare a cititorului, fireşte, materiale, el a declarat că în călătoria sa până acolo n- Nu ne interesează consecvenţa. Vulnerabili la
avizat. Nu întâmplător spune latinul varietas delectat. a băut decât „un lapte la Buzău”. Declaraţia i-a fost demagogie, confundăm măştile cu obrazele. Dintre
Dicton de care Vasile Sav a ţinut cont în scrierea versurilor ridiculizată. Altă dată a anunţat cedarea „drepturilor toate definiţiile politicii o cităm cel mai des pe cea care
sale ca un învăţăcel cuminte. (sale) de autor pentru întâia ediţie din Istoria Românilor e o insultă („politica-i curvă”), vrând s-o dezavuăm, dar
societăţii «Neamul Românesc», pentru ca să poată trăi” ne scoatem şepcile în faţa celor ce-o ilustrează. Uităm
şi „jumătate din câştigul ediţiei a doua, de 5.000 de uşor, ier tăm uşor. Şi n-o facem din exces de
exemplare, pentru ajutorarea ţăranilor bănăţeni cărora comprehensiune, ci pentru că nu credem profund în
A drian Ţion urgia cerului li-a distrus avuţia”. „Filotimia” i-a fost nimic.
comentată maliţios: „Constatăm în primul rând că
prăvălia d-lui Iorga («Neamul Românesc» – n.m.) merge
prost şi trăieşte artificial”. Învinuiri care altora li s-ar fi Cons
Constt antin Călin
părut „meschine şi hidoase”, Iorga le lua în serios.
„Culmea naivităţii lui de om genial a fost – releva
Acolada nr. 8 - Mai 2008 16
REEVAL
REEVALUĂRI
ALUĂRI

Ceva des
Cev pr
despr e sensul rres
pre es ponsabil al „Înt
esponsabil oar
„Întoar cerii”
oarcerii”
1. Coborînd între ai săi, din sihăstria munţilor uliţă începe să domine viaţa publică a unei naţiuni, la Universitatea din Cluj) în relevarea existenţialismului.
şi prin labirintul pădurilor, un posibil Zamolxe – în atunci (...) cultura poate fi silită să emigreze în locuri De asemenea, problematica românească, privită şi
imaginaţia creativă a lui Octavian Vuia – îşi regăseşte mai puţin bîntuite de această pecingine”. Poate că în înţeleasă la rîndul ei, prin abordarea dintr-un unghi
în lumina şi zarva tîrgului în care poposeşte „foştii lui felul acesta Octavian Vuia explică şi retragerea din timp autenticist , în care contemplarea metafizică,
amici îmbătrîniţi de vremuri, dar tineri în speranţele a lui Zamolxe, ieşirea lui din istorie - cum remarca şi ortodoxismul, raporturile orient-occident, logica
lor” şi, apoi, de-a lungul unei proiectate şezători, menite Blaga - fiind singura formă eficientă de sabotare a adevărului istoric sînt recunoscute drept criterii
să stimuleze şi se asigure schimbul liber de idei dintr-o acesteia. esenţiale de afirmare şi constituie în structurarea
actualitate intuită parabolic, se întîlneşte cu tot felul În fine, discursul lui Zamolxe aduce în discuţie gîndirii lui Octavian Vuia tocmai posibilitatea de
de intelectuali din aria creaţiei spirituale, de la „poeţi, şi pe cel de-al treilea motiv invocat în desfiinţarea soluţionare printr-un răspuns în marea criză ideatică a
prozatori, critici literari, pictori, sculptori, ba chiar şi perspectivelor vitale ale devenirii intelectuale şi ale vremurilor de faţă la ceea ce „aştepta Heidegger de la
filosofi”. configurării culturii: falsa competenţă , ce nu îşi noi la ieşirea din răscrucea în care se găseşte filosofia
Există aici, în naraţiunea pilduitoare a lui limitează marginile şi al cărei nume „serveşte de înveliş azi”.
Octavian Vuia, din Întoarcea lui Zamolxe , o pentru tot soiul de pseudocreaţii culturale din diverse Într-un alt studiu extrem de concentrat,
precumpănitoare dorinţă a gînditorului, ce recurge la domenii ale spiritului”. Cu alte cuvinte, ceea ce se reţine Manifestul crinului din pădure sau Mărturia unui om al
glasul purtător de mesaj al Preotului, de a defini într-o este tocmai declanşarea asaltului distructiv asupra secolului, Octavian Vuia reţinea în răspunsul său la
contemporaneitate bizară, ce amestecă ostentativ valorii. Octavian Vuia foloseşte în demersul său narativ îndemnul heideggerian trei tipuri de umanitate, lîngă
trecutul cu prezentul, destinul tragic al unei culturi, ce-şi de aici şi termenul just, necesar stigmatizării, atunci homo faber şi homo sapiens el propunînd, prin
trage esenţele fundamentale din recunoaşterea cînd aduce în context caracterizarea nocivităţii preluarea unui concept pascalian, homo existens, a
valenţelor tradiţiei şi din toposul constructiv al culturologului , adică a impostorului substituit cărui prezenţă se justifică tocmai în conştiinţa depăşirii
bipolarităţii populare. productivităţii creatoare, capacităţii transfiguratoare a de sine prin har. Homo existens este în plan ontologic
Mi-am adus aminte că acest text a fost publicat harului. o altă faţă posibilă a omului agonic, definit de Unamuno,
în 1978, în Revista Scriitorilor Români din exilul Gînditorul transilvan (prim descendent pe linie iar naşterea lui se motivează aproape în chip exclusiv
münchenez al autorului său şi, puţin nedumerit, m-am familială al profesorului Romulus Vuia, creatorul din revelaţia crucii, ce impune dimensiunea sacrificiului
întrebat contrariat care erau „filosofii” pe care gîndul muzeului etnografic din Cluj) a trecut în eternitate pe ca soluţie de convergenţă a divergenţelor, fiindcă a
lui Octavian Vuia îi situa atunci la masa unor asemenea 11 decembrie 1989, la Freiburg, în Germania, devenind exista nu duce numai spre depăşirea de sine, ci
dezbateri ce se înscriu în seria celor de tipul confruntării amintire cu numai două săptămîni înainte să se determină şi „a fi în serviciul cuiva, a fi pentru altul”.
înţeleptului cu lumea, deşi încă mai existau în timpul înregistreze la noi „revoluţia culturologică”, ale cărei De aici – după Octavian Vuia – începe mîntuirea
nostru, mai aproape de sensul tîrgului sau mai depărtaţi consecinţe covîrşitoare dau semnificaţia haosului şi a umanităţii, aceea preconizată şi solicitată de Eminescu,
de plaiul cu Steaua ciobanului, Eliade, Noica şi Cioran, stîlcirii condiţiei fiinţei în postcomunismul românesc de căci „fiecare popor sau naţiune reprezintă tot atîtea
D.C. Amzăr şi Constantin Amăriuţei, Alexandru astăzi. Dar aceasta-i o cu totul altă problemă şi ţine în condiţii specifice pentru realizarea lui homo existens”.
Dragomir şi Anton Dumitriu. Poate şi încă alţii, pe care exclusivitate de acceptarea noastră fără rezerve de a
nu găsesc cu cale să-i mai înşir acum ca într-un ne refuza identitatea şi de a nu încerca să ne înţelegem Nicolae Florescu
Florescu
pomelnic sortit să umple uneori inutil pagina. Am rostul tradiţiilor latinităţii în această aspiraţie comunitar-
descoperit, ca atare, clipa fericită pe care a parcurs-o europeistă atît de confuză încă în dezideratele ei
însă Zamolxe cînd a intuit şansa de a se regăsi pe sine spirituale.
cu sine. Dar, în acelaşi moment am realizat şi golul ce
ne copleşeşte existenţa cotidiană, abisul lipsei de valori
ce se strînge tot mai apăsător peste orice năzuinţă a
2. Încă din perioada studiilor uiversitare, la Cluj
– unde l-a avut profesor, pînă prin 1936 pe D.D. Roşca –
MIRADOR
sufletului nostru împovărat de inconsistenţă şi de fie ca bursier mai apoi, în Franţa (1937-1939) sau în
neputinţă spirituală. Mi-am dat seama dintr-o dată că Germania, îndeosebi la Freiburg, unde a frecventat cu erso:
Verso:
astăzi nu doar „visătorii” absentează desconsideraţi din asiduitate cursurile şi seminariile lui Martin Heidegger Lanţul viu al poeţilor continuă
peisajul intelectual ce ne înconjoară – aşa cum exclama (1940-1944), Octavian Vuia a manifestat un interes Revista clujeană Ver so
erso
so, avându-l ca redactor şef
interogativ cîndva Vlahuţă, la sfîrşitul unui timp deosebit pentru orientările existenţiale din filosofia pe poetul Ion Mureşan, a iniţiat încă de la apariţia sa,
eminescian şi la început de secol trecut. Zamolxe însuşi, contemporană. De la bun început, activitatea lui acum trei ani, un „lanţ al poeţilor”: acesta presupune
readus în mentalitatea cugetătoare a vremii de faţă, publicistică s-a axat mai ales pe această direcţie, iar, ca fiecare număr să publice pagina de poeme a unui
cu o evidentă trimitere de sorginte nietzsche-ană la după 1945, cînd îşi asumă condiţia exilului titular, care îl anunţă pe invitatul său din numărul
reculegerea lui Zarathrustra, nu are sorţii dăinuirii sale anticomunist, gînditorul român este din ce în ce mai următor. Invitatul va fi – la rândul său – titular, având
profetice sau mistice; mai devreme sau mai tîrziu el vizibil influenţat de profesorul său de la Freiburg (retras dreptul să propună un nou poet pentru următorul
dispare din conştiinţa tradiţiei şi se scufundă în atunci în solitudinea meditaţiei sale, nu în altă parte număr, cu singura regulă: „nimeni nu poate fi invitat de
necuprinsul eternităţii, odată cu amicii ce-i bănuia în decît în Pădurea Neagră), căruia, de altfel, avea să-i două ori într-un an”. Ion Mureşan, iniţiatorul acestei
apropiere sufletească la reintrarea lui în timp. dedice, mai apoi, la împlinirea a opt decenii de viaţă, acţiuni poetice intrate în al treilea an de continuitate,
Ceea ce cu adevărat lipseşte lumii noastre un întreg volum omagial (Symposion Heidegger, Ed. unică în presa noastră literară, speră „ca lanţul să se
româneşti astăzi sînt gînditorii, oamenii meditaţiei Destin, Madrid, 1972), dovadă certă că într-o epocă atît încheie cât mai târziu, iar „verigile” sale să fie de cea
profunde. Într-o societate precară şi debusolată ce şi-a de tulbure, precum cea de după al doilea război mai bună calitate”. Luând din urmă numerele revistei
pierdut însăşi semnificaţia socialului, în care, de mai mondial, gîndirea românească, prin cei mai de seamă bilunare Ver so, Mihail Gălăţanu l-a avut în ianuarie ca
erso,
bine de o jumătate de veac, valoarea intelectuală a fost reprezentanţi ai ei s-a revendicat fără rezerve din invitat pe Nichita Danilov, acesta pe Gabriel Chifu, iar
sistematic nimicită şi s-a impus în loc, cu jalnică mesajul heideggerian, ceea ce explică în bună măsură acesta pe Marian Drăghici, succesiunea continuînd cu
prioritate, paiaţeria politrucă, adesea recrutată din şi înţelesurile pe care românii, veniţi în contact Mircea Bârsilă, iar în luna mai, cu poetul Nicolae
rîndurile informatorilor degeneraţi şi ai agenţilor de nemijlocit cu revelaţia acestei filosofii, au refuzat să se Coande. Într-un context literar dezbinat de orgolii şi
securitate, selectaţi de la nivel de şcoală sau de abată de la ea prin orice alte implicaţii, deviaţii sau lupte pentru subvenţii, burse, călătorii peste hotare,
facultate, pînă la rang de fotoliu academic, o dictatură înrîuriri sartriene ivite pe aceleaşi coordonate premii, „Lanţul poeţilor” din revista clujeană Ver so
erso
a prostiei şi a imposturii grosolane, era firesc să existenţiale („Sartre - observă Octavian Vuia - n-a sesizat întredeschide o zare spre afinităţile dintre creatori,
marginalizeze mai întîi, şi, nu mult după aceea, să că este vorba aici de o depăşire a cogito-ului lui sugerând chiar o anume solidaritate, de care lumea
elimine definitiv, nu numai la stadiul conştiinţei, dar şi Descartes, deoarece el dă conştiinţei acelaşi rang ca şi literară ar avea cea mai mare nevoie, în faţa subculturii
sub raportul existenţei fizice, prezenţa, rostul şi prezenţei în lume - Dasein - la Heidegger”, gînditorul agresive ce domină aproape toate canalele actuale de
misiunea gînditorului. transilvan ţinînd să remarce faptul că în filosofia comunicare.
Celor ce-l urmăreau cu atenţie, în confruntarea germanului „esenţa prezenţei noastre în lume stă în
lui cu realitatea zilelor noastre, Zamolxe din naraţiunea existenţă”).
lui Octavian Vuia le propunea, într-un timp nu prea Nu întîmplător Vuia stăruie asupra unui Origini:
îndepărtat cu mult de cel al vieţii actuale, o meditaţie Heidegger îndrumător, iar atunci cînd încearcă să Semnul de întrebar
întrebare numit Emil
ebare
severă şi responsabilă în jurul pericolelor „ce pîndesc oglindească „ împlinirea metafizicii” în viziunea lui Hur ez
Hurez eanu
ezeanu
cultura, îndeosebi în momentele de mari întorsături Martin Heidegger, el acordă îndrumării un limpede şi Un text de mari dimensiuni, cu dezvăluiri
istorice, ca acelea în care ne aflăm acum”. În chip particular înţeles românesc, fiindcă în mod constant senzaţionale şi, mai ales, cu mari semne de întrebare,
straniu, dar extrem de elocvent, Zamolxe reia miezul îndrumarea se tranşează în legătură cu „faza lămuririi”, pur tând titlul „A fost sau nu Emil Hurezeanu
problemei chiar din cugetarea lirică şi din revelaţia ce proiectează în înţelegerea transilvăneanului una informatorul Securităţii?”, publică ultimul număr 11-12
poetică a lui Eminescu, mereu prezent în existenţa dintre dimensiunile cugetării la noi, adică pe aceea a (125-126) al revistei Origini ( Romanian rroo
Romanian oo ts)
oots)
ts), editată
noastră istorică. finalităţii, ilustrată tocmai prin aprecierea prezentului în SUA de poetul Gabriel Stănescu. Deşi binecunoscutul
Cel mai mare pericol, observa Vuia prin mereu întors spre izvoare, ceea ce presupune, covîrşitor publicist Emil Hurezeanu a negat în repetate rânduri
intermediul lui Zamolxe, vine „de la urîciunea fără chiar, recuperarea trecutului. colaborarea sa (a avut chiar un proces în Germania, cu
suflet, fără cuget, care, cu veninoasele-i nimicuri, Marea filosofie a timpului său – de la Nietzsche final neclarificat, pe aceeaşi temă), revista Origini reia
infectează sufletul unei culturi. Urîciunea mohorăşte, la Heidegger, de la Jaspers la Ortega Y Gasset – este subiectul sub semnătura unui jurnalist el însuşi
întunecă sufletul. Îl înăbuşă sau îl omoară de-a dreptul. de altfel filtrată permanent în receptarea lui Octavian controversat, întregul număr fiind pus sub genericul
Şi în această nefastă ambianţă se stinge, se veştejeşte Vuia printr-o conştientizare tenace a valenţelor specifice “Securitatea şi exilul românesc”. În textul amplu
cultura, acea floare rară a sufletului şi a cugetului.” Iar modului de viaţă românesc, punînd astfel în lumină publicat de Liviu Vălenaş în Origini, este luat ca martor
Zamolxe, concluzoinează: „Feriţi-vă deci de urîciunea trăsăturile particulare ale gîndirii existenţiale la Gabriel Nicolae Stroescu-Stânişoară, fost director al
pămîntului ca de o molimă gravă şi pustiitoare ”, şi Marcel, Maurice Blondel, Jacques Maritaine, dar nu Departamentului românesc al postului Radio Europa
continuă, tot pe struna meditaţiei eminesciene, să altfel decat printr-o raportare sugestivă la demersul Liberă, se vorbeşte de sume colosale avansate de
atragă atenţia asupra celui de-al doilea agent activ al gîndirii blagiene, la eseistica lui Emil Cioran şi americani pentru obţinerea dosarului de Securitate al
distrugerii în contemporaneitate a culturii: „aplauzele Constantin Noica, sau la contribuţiile descriptive ale lui Emil Hurezeanu, de anumite demersuri şi contacte
grele ale canaliei de pe uliţe (...). Cînd canalia de pe lui D.D. Roşca şi Grigore Popa (colegul său de serie de
17 Acolada nr. 8 - Mai 2008

Cârja lui Sisif


Epistemologia este o O curiozitate a alfabetului, pescuită din cartea neîmplinită a mamei mele.
teologie mascată, exasperând lui T.R.Glover – The Ancient World. Alfabetul pe care îl
fudulia logosului. datorăm Fenicienilor este un alfabet de consoane (ca Un amic, biolog, care a trăit mai mulţi ani pe
şi alfabetul ebraic). Grecii au introdus vocalele (luând coastele Pacificului, îmi povesteşte câte ceva despre
Împotriva omului care sunt, ideile „barbarilor”, perfecţionându-le), rotunjind viaţa rechinilor. Rechinul este aproape orb şi nu vede
va protesta întotdeauna omul care consoanele rugoase ale canalului fonator... bine decât dacă pluteşte pe spate. El este ghidat de un
aş fi dorit să fiu. Cei doi vor exista peşte mic, care îl orientează în selecţia mâncării. Altă
mereu până la sfârşit, însă omul care Impresionat nu numai de poezia lui Keats ci şi curiozitate. Rechinul nu vede „negrii” în apă, doar „albii”,
aş fi dorit să fiu va fi judecat în cele de omul răvăşit de-o maladie necruţătoare. În ultimele pe care îi devoră cu poftă rablaisiană. Rasismul
din urmă. zile ale vieţii, Keats îi scrie iubitei (simţind moartea rechinilor compensând rasismul rasei albe, restabilind
apropiată): „I hear the flowers growing over me” (Eu echilibrul naturii.
La televiziune (film) – King Lear, inteligent aud florile crescând deasupra mea).
interpretat de Laurence Olivier. Intonaţie admirabilă, În neuitatul Babilon cu interminabile grădini
când spune: „O fool, I shall go mad!” Suflul fiind auzit în Când mă gândesc la toate contradicţiile vieţii suspendate, doar absintul (artemisia absinthium)
toate colţurile teatrului. Melodramatic, frumuseţea mele, nerezolvate, mă întristez. Deşi am avut tot ceea evapora aromele apocalipsului.
poetică (ca şi scena furtunii) este diminuată de optica ce am dorit, scăpând indemn de accidentele majore pe
deformată a scenariului. parcursul vieţii, a rămas un gol în mine, pe care revolta În universul enigmelor, înaintaşii noştri îşi
împotriva mea însămi, permanentă, nu este capabilă s-o imaginau că ştiu mai mult decât noi, cei de azi. În
„La foi est un abîme au-dessus duquel il vaut rezolve... laboratoarele noastre am descoperit multe frumuseţi,
mieux ne pas se pencher. On mourrait.” (Julien Green în special voalul iluziilor, comentate în toate
– Journal – 6 janvier 1947) Ateismul, cu pierderea absolută a credinţei, enciclopediile lumii.
este preferabil ereziei, născută din îndoielile credinţei,
Catolicii din romanele lui Evelyn Waugh ale dogmei intransigente. Jurnal . Zimbabwe (fosta Rhodezie). După
locuiesc de obicei în castele medievale înconjurate de excursiile scurte la Cascadele Victoria (băştinaşii au
mii de hectare de păduri, şi nu au prostul gust de a-şi A murit R.G. De vârsta mea. Este un denumit cascadele Mosi oa Tunya , adică fumul
câştiga existenţa lucrând. Pentru a-şi mobila interiorul avertisment al celor plecaţi. Nu mai număr morţii (leat tunetului, atât de zgomotoasă este căderea apelor) şi
sufletesc, ei scriu, pictează sau voiajează în lumea 25). Sunt prea mulţi. Voalul melancoliei întunecă cele vizitarea ruinelor Khami (ruinele vechiului oraş de 500
imperiului britanic, cu valize în piele de tigru, făcând mai frumoase zile. Totul este trist pentru că totul are de ani, după căderea Imperiului Monomatopa), plec cu
curte junelor complexate. Odată căsătoriţi, ei ezită între un sfârşit. amicii rhodezieni la Kariba, unde ne îmbarcăm pe trei
adulter şi cricket. Se plictisesc de moarte, purtând cu canoe, navigând pe fluviul Zambezi, până la Lago de
mândrie masca distincţiei sociale, meprizând totul. Ascult Leçon des Tén è bres (François Cabora Bassa (Mozambic), ocolind turmele de
Couperin). Modulaţii extraordinar de severe, hipopotami, care ar putea răsturna cu uşurinţă
Recitind profeţia lui Ezechil, căruia Domnul îi pătrunzând în ungherele cele mai ascunse ale bărcuţele noastre fragile şi instabile, dacă s-ar simţi
relatează procesul învierii morţilor: „Ainsi parle le sufletului, îndepărtând tot ceea ce este lumesc. ameninţaţi. Teama este înlăturată de peisajul exotic,
Seigneur Dieu à ces ossements: Je mettrai sur vous des un mic colţ paradiziac. Natura, pentru mine, este o
nerfs, je ferai croître sur vous de la chair, j’étendrai sur Nu poţi ieşi la lumină fără a deranja umbra rezervă inepuizabilă de inocenţă şi de emoţii vii,
vous de la peau, je mettrai en vous un souffle et vous celorlalţi. amintindu-mi de vorbele lui Khalil Gibran (autorul
vivrez” (Ezechil, 37, 1-14). Sper ca cei „înviaţi” să nu Profetului): „Noi nu trăim decât pentru a descoperi
semene cu Frankenstein, creaţia oamenilor de ştiinţă, Rilke. Recitesc Die Aufzeichnungen des Malte frumuseţea. Restul este fără importanţă”. A trăi în
din ce în ce mai obsedaţi de-a învia morţii conservaţi în Laurids Brigge. Istoria unui tânăr danez, nobil, care se lumea sălbaticilor (?), a împărţi cu indigenii acelaşi
frigiderele speciale ale caselor funerare. Specialitatea prăbuşeşte în lumea cinică a Parisului, în ciuda meniu şi a dormi în acelaşi cort declanşează o altă
yankeilor. încercărilor de-a se debarasa de anxietăţile existenţiale. viziune a lumii. În acelaşi timp nu am uitat celelalte
Ar trebui să fie citite toate notele acestui caiet: portretul aspecte ale frumosului, neîmpărţit: precaritatea,
Drumul întortocheat şerpuind printre brazi, Margueritei Brigge, caracterul pastorului Jespersen, sărăcia, mizeria, bolile tropicale şi efemerul. Un voiaj
lăsând lumina să străbată doar deasupra vârfurilor. faţa mortuară a tatălui etc. Există în schimb pagini iniţiatic, aducând cu mine înţelepciunea ancestrală a
Linişte perfectă întreruptă din când în când de cântecul supraîncărcate de angoase, la toate nivelele, alunecând aşa zişilor oameni primitivi...
păsărilor de pădure. Imobilitatea îmbrăcând solitudinea în abisuri apocaliptice.
într-un verde haşurat, vegetalizând melancolia. Gândind
la ceea ce spunea plimbăreţul Kierkegaard: „Cu cât Dacă nu aş fi fost dominat de dorinţe carnale Nicholas Cat ano
Catano y
anoy
mergem, cu atât mai mult menajăm liniştea interioară, inguvernabile, aş fi devenit un călugăr sfios – dorinţa
recuperând riutalul lăuntric”.

Mirador
Mirador Bănulescu, la zece ani de la retragerea sa în istorie, gine-simbol sau realitate extr a lingvistică”, „De la formă
xtra
(Continuare din pg. 16) completate cu un studiu dedicat prozatorului de la trans –
trans –formă”, „Între hybris şi tr ans
trans
ans”, iar pe coperta
cu foşti ofiţeri de Securitate, nefinalizate din motive Nicolae Bârna, un „Cuvânt al Autorului” şi o precizare unui volum de versuri semnat de Virgil Bulat şi
grave, de personaje cu nume răsunătoare din CIA, KGB, binevenită a legatarului, Sultana Bănulescu. Nuvela prezentat în revistă putem citi „M Meett a intarsii în
SRI, Europa Libera, Deutsche Welle, de presupuneri inedită „Condrat”, publicată acum de V Vii a ţ a Mez
Mezo o punct”. E cât se poate de limpede că acest număr
uluitoare şi chiar de morţi suspecte. Deşi întreg numărul Românească
omânească, este urmarea binecunoscutei proze al revistei U n u u, prezentând o simptomatologie
publicaţiei Origini colectează semnături prestigioase, bănulesciene „Mistreţii erau blânzi”. Tot în acest număr hemoragică de prefixe t rrans-e ans-e
ans-extrxtr a-me
a-mett a, poartă
xtra-me
care scriu pe tema colaboraţionismului (şi nu numai), al revistei, se lansează ancheta „Scriitorii şi Biblia”, cu amprenta păunescian-eruptivă a lui Ion Popescu-
Paul Goma, Constantin Eretescu, Mirela Roznoveanu, publicarea unor intervenţii vii şi surprinzătoare, Brădiceni, care umple jumătate din revistă cu eseuri
Liviu Ioan Stoiciu, Ion Lazu, Vasile Andru, Constantin semnate de Dora Pavel, Adrian Popescu şi Radu dar şi versuri, fiind prezent inclusiv cu o expunere
Severin, Simona Grazia-Dima, Dumitru Augustin Ulmeanu, urmând ca în numerele viitoare ale anului oximoronică de recenzii, în care Laurian Stănchescu
Doman ş.a., textul semnat de Liviu Vălenaş ridică 2008 să apară răspunsurile altor numeroşi scriitori pe este consemnat lângă Gabriel Chifu (deşi acesta a scris
serioase semne de întrebare, în ciuda faptului că tema relaţiei literaturii cu sacrul. Sumarul numărului 5 împotriva primului), iar semnalarea volumului „Din
mar turisirile şochează tocmai prin uluitoarea al V ieţii R omâneşti este îmbogăţit substanţial de
Româneşti Jurnalul lui Alceste”, avându-l ca autor pe Gheorghe
minuţiozitate a detaliilor: de ce autorul documentarului semnăturile lui Gheorghe Grigurcu („Simulacrele de Grigurcu (recenzentul transcrie impudic până şi
publică asemenea dezvăluiri senzaţionale într-o revistă poezie”), Şerban Foarţă în dialog cu Iolanda Malamen, dedicaţia, evident ironică) fiind urmată de broşura lui
literară cu circulaţie restrânsă şi nu într-unul din marile episodul III (se anunţă o carte?), Marian Drăghici (cu Artur Silvestri, dedicată Zoei Dumitrescu-Buşulenga.
cotidiane româneşti, ţinând seama de proeminenţa surprinzătorul debut poetic al tânărului teolog Întreg numărul, de altfel, este marcat prăpăstios de
imaginii publice a lui Emil Hurezeanu? În plus, Vălenaş Laurenţiu Brescan), Radu Aldulescu (pagini extrem de acest salt de la o extremă la alta, grupajului valoros de
este autorul unei cărţi apărute în România, mult lăudată acide despre „Orbitor”), Bogdan Creţu (despre romanul versuri ale lui Leo Butnaru fiindu-i contrapus un „eseu
şi reluată de Vadim Tudor, în care doi ziarişti remarcabili lui Matei Vişniec, „Cafeneaua Pas-Parol”), Simona critic” semnat de… Nicolae Dragoş şi ilustrat cu o
ai României postcomuniste sunt învinuiţi de colaborare Grazia-Dima (despre „capodopera maxima” a lui fotografie, în care fostul şef al „Scânteii” apare lângă
cu Securitatea, lucru nedovedit timp de 18 ani! O idee Nicolae Tzone), Nicoleta Sălcudeanu (despre cartea lui Valentin Taşcu. Este de mare mirare publicarea acestei
rezonabilă pe care o avansează articolul lui Liviu Al. Cistelecan, dedicată memorialisticii), Paul Aretzu (cu fotografii a lui Valentin Taşcu, cel care a scris furibund
Vălenaş, pe baza informaţiilor de până acum, ar fi doar rubrica sa „Cartea de religie”) ş.a. împotriva lui Gheorghe Grigurcu, dar se ţine de braţ cu
concluzia mărturisirii sale personale, „legalizată la un Nicolae Dragoş. Iar când această fotografie este scoasă
notariat din Nurmberg”: „Emil Hurezeanu este în Unu: de editor în faţă, în primele pagini ale publicaţiei Unu,
realitate un produs al războiului rece”. Ca noi toţi, de putem înţelege că imaginea ei dobândeşte o
altfel, cei care am cunoscut perioada comunistă. Într-o
T ransincompatibilităţi me
ansincompatibilităţi mett at
ateextuale semnificaţie …tr trans
ansiconică şi extr
trans ai
xtrai
aindicială, tinzând
măsură mai mare, sau mai mică, desigur! Revista trimestrială Unu apare la Oradea, din 1990 spre un memett a simbolism defavorabil întregului număr
(director Ioan Ţepelea) şi la Târgu-Jiu, din 2005 (cu Ion al acestei reviste, în care un eseu dens ca şi cel al lui
Popescu-Brădiceni, „consilier arte-idei-literatură”), Lazăr Popescu, dedicat poeziei lui Marian Drăghici,
Românească:
Viaţa Românească: pur tând ca subtitlu: „Revistă de ofensivă a străluceşte ca perla vie într-o scoică purtată de valuri.
Lansarea anche
Lansarea anchett ei „Scriit
Scriitorii şi Biblia”
Scriitorii tr ans
trans
ansmodernismului”. Ca urmare directă a acestei
Numărul pe luna mai al mereu surprinzătoarei precizări, un articol de pe prima pagină se numeşte
reviste V iaţa Românească
Românească
omânească, înviată cu adevărat de „Poezie şi trans
trans
ansdisciplinaritate”, alte titluri şi subtitluri Mon Ami
Nicolae Prelipceanu şi Marian Drăghici, se deschide cu urmând în avalanşă: „Nostalgii tr ans
trans
ansexegetice/
pagini fr umoase din opera inedită a lui Ştefan trans
ansestetice”, „Trecerea dincolo/ În me
trans metta viaţă”, „Ima-
Acolada nr. 8 - Mai 2008 18

Haik
Haikuu sau viaţa
„Eliberar
„Eliberar ea”
area” în 1 7 silabe
17
Despre „eliberarea ţării de către glorioasa ferindu-se să ia contact cu nedoriţii oaspeţi, neguţătorii
armată sovietică” s-au scurs, în vremuri triste, îşi obloneau ferestrele şi uşile dughenelor. Vâlcenii poate
“Se poat e fface mare
ace poezie mare şi
numeroase tone de cerneală – eseuri, exegeze, imne, înţeleseseră că se petrece ceva cu totul nou, ce nu
piese de teatru, poeme sau romane –, s-a consumat cu
generozitate peliculă de film. Trei generaţii de români
intrase încă în perimetrul experienţei lor anterioare, vor
cu vorbe
orbe puţine.”
asistau la alunecare de situaţie.
au vieţuit sub semnul acestui moment dramatic al O primă constatare a mea, de altminteri a Ion Acsan
Acsan
istoriei noastre, care a deturnat destinul ţării, moment tuturor locuitorilor oraşului, a fost că oaspeţii erau
sanctificat de noua „democraţie populară” şi măsluit departe de a semăna cu nemţii, ce trecuseră şi ei prin
cu dibăcie de cronicarii „epocii de aur”, ce ocupă şi partea locului: murdari şi trenţăroşi, beţivi, gălăgioşi,
astăzi comode fotolii academice. brutali şi primitivi, tunica militară descheiată (lucru încă
După evenimentele din decembrie ‘89, istoricii, Zărind
neîntâlnit până atunci în Râmnic), trezeau în inimile într-o zi de
cu osebire cei tineri, au defrişat arhivele secrete şi au oamenilor o panică instinctuală, irepresibilă, însoţită de
publicat pe baza lor lucrări temeinice ce au repus în primăvară o
impulsul de a se ascunde. E drept că unităţile sosite în vrăbiuţă
drepturi adevărul, nu numai despre aşa-zisa eliberare, oraş nu proveneau din eşaloanele de elită ale imperiului,
dar şi despre orgia ce i-a urmat vreme de 45 de ani. E legănându-se
soldaţii, mare parte dintre ei, veneau din Asia – îi pe o creangă
de mirare, deci, că astăzi, după aproape două decenii recunoşteam după pomeţii obrajilor, proeminenţi, după
de la căderea dictaturii comuniste, începe să se afirme de cireş
ochii mici, înguşti, înşelători şi după pielea arămie. înflorit, mi-am
un nou detaşament de tineri condeieri ce se revendică Vocabularul nostru s-a îmbogăţit pe dată cu noi cuvinte
„de stânga” şi arborează cu voioşie însemne bolşevice zis: iată un
cum ar fi calmuc, azer, cazah, tadjic pe care nu peste subiect stupid
cum ar fi chipul (drăgălaş de altfel) pătat cu sânge al multă vreme aveam să le învăţăm după abecedarele
lui Che Guevara. Circulă de la o vreme prin presa literară pentru un art-
traduse din limba rusă şi editate în mare grabă de ist european,
texte inocent marxiste care preiau opinii din literatura puterea populară.
social-democraţiei occidentale şi cochetează cu o dar ceva
Nota distinctivă a învingătorilor sosiţi de peste
ideologie fanatică pe care n-o cunosc prea bine dar o a b s o l u t
Nistru era dorinţa nesăbuită de a pune stăpânire pe tot
promovează în extaz. „Vindecarea de ură” pare a fi fe r m e c ă t or
ce le ieşea în cale. Aceşti copii ai stepei şi ai taigalelor
sloganul îndrăgit al tinerilor „toleranţi” (aveau doar pentru un
siberiene, famelici, istoviţi, care plecaseră de acasă cu
patru sau cinci ani când dictatura se prăbuşea în ţările pictor sau un
ani în urmă fără a-şi mai vedea de atunci nevestele şi
din estul Europei), care consideră prea aspră judecata poet japonez -
plozii şi părinţii, care dormiseră pe câmp şi în tranşee,
unui trecut întunecat şi ruşinos, de parcă ar vedea în cultul pen-tru
pe zăpadă, care fuseseră răniţi şi internaţi prin
jurul lor numai pogromuri, vendete crude sau carnagii imagine îi
ambulanţe şi spitale de campanie şi trimişi din nou pe
anticomuniste ce trebuie stopate drastic. uneşte pe
front, care luptaseră fără speranţă, hăituiţi de politruci
„Vindecarea de ură” nu e decât traducerea, ultimii doi.
şi comandanţi tiranici, îndobitociţi de ideologia
într-un limbaj eufemistic, a invitaţiei la uitare. Numai Trăiau în
bolşevică, şi care străbătuseră un continent imens din
că memoria e o maladie incurabilă, o umbră ghemotocul
sat în sat, din bivuac în bivuac, aceşti ostaşi intraseră
neliniştitoare pe care fiecare dintre noi o duce cu sine, acela de pene,
acum în ţara noastră ca într-un nesperat eden cu
mai vesel sau mai trist, până la groapă. Voi încerca, în legănându-se
intenţia nedisimulată de a trăi o clipă de îndestulare,
cele ce urmează, să pun în scenă, din gânduri şi frânturi fericit pe
de fericire trecătoare, în aşteptarea altor bătălii şi
trăite, evenimentul „eliberării” Râmnicului Vâlcea de creanga înflorită, toate componentele haiku-ului:
înfruntări cumplite spre care avea să-i ducă soarta.
către armata generalisimului Stalin. maxima simplitate a imaginii lunecând în lumea
Cuvântul electrizant davai , răstit ca o poruncă
Trebuie spus din capul locului că tânăr fiind necuvintelor: Kigo - anotimpul ca element obligatoriu
ameninţătoare, a devenit cuvântul zilei.
(abia împlinisem 15 ani), prost instruit, naiv, dedat la În săptămânile de după năvala ruşilor în al genului şi starea limită între poezie şi semnificaţie.
joacă, nu realizasem până atunci că n-aş fi liber, lucru Râmnic, oraşul a fost scena unui adevărat asediu: de o Rămâneau să fie găsite cele şaptesprezece silabe
pe care aveam să-l simt cu vârf şi îndesat abia în anii parte ostaşii sovietici, barbari şi agresivi şi scoşi din capabile să exprime toate acestea. Sau zvâcnetul de
ce aveau să vină. Se explică astfel din ce motive mă minţi de băutură, decişi să-şi însuşească tot ce le venea pensulă care să-l sugereze în câteva linii, în câteva pete.
nedumeream, după acel „23 august fierbinte”, citind la îndemână – de cealaltă localnicii, abia dezmeticiţi În faţa acestui fel de subiect elocvenţa cade în gol,
comunicatele de presă ce anunţau în fiecare zi de ce se întâmplă, ce se încăpăţânau să-şi apere cu retorica e ridicolă, iar filozofia e absurdă. O astfel de
eliberarea câte unei localităţi sau două de către îndârjire agoniseala. Disputa, inegală (cine ar fi putut poezie nu se construieşte logic, ci din fulgerări
invincibila armată sovietică. Pe la începutul lui să ţină piept dezlănţuiriiunei adevărate orgii contradictorii de gând. De aceea poezia europeană a
septembrie am aflat la radio că Râmnicul fusese în nestăpânite?), s-a soldat cu numeroase acte de vandal- reuşit doar arareori să atingă starea de haiku, dar şi
sfârşit eliberat, deşi nu i se împotrivise nimeni, nu se ism, de violenţă şi samavolnicie. Rusnacii (cum au fost atunci este vorba mai mult de un fenomen de mimetism.
trăsese niciun foc de armă, evenimentul consumându- numiţi o vreme, până când oamenii au învăţat să-şi Peisajul cu lumea lui diversă, din care literatura
se într-o înţelegere conspirativă, fără mişcări de trupe, pună lacăt gurii) furau fără discernământ covoare, şi arta europeană n-au reuşit să creeze decât un gen
fără învăluiri, fără asediu, fără despresurare – nimic din bijuterii şi bibelouri, articole de îmbrăcăminte (cu minor, pentru cultura japoneză a devenit însuşi
toate astea. osebire rochii de mireasă, fracuri sau gambete!), elementul de bază, axul său creator.
„Eliberarea” a început cu o rumoare vagă, apoi parfumuri, sulimanuri, oglinzi şi brice, aparate de Antropomorfismului excesiv care l-a transformat pe
cu un înfricoşător vacarm de tancuri care arau fără fotografiat, ba chiar păpuşi şi jucării mecanice. Ceea european într-un egoist şi un egotist, arta niponă îi
îndurare Bulevardul din centrul Râmnicului. Locuitorii ce îi fascina în mod deosebit erau, însă, ceasornicele. opune cultul naturii. Ea e matca din care omul s-a
ieşiseră la garduri temători, privind printre uluci Mi-e greu de înţeles şi astăzi, după consumarea unei desprins şi la care se întoarce. Şi, astfel, în timp ce
desfăşurarea infernală a carelor de luptă ce se iveau epoci în care am avut prilejul să fiu părtaşul atâtor pictorul sau poetul european se învârte extenuat în jurul
de peste Olt în valuri-valuri şi se îndreptau spre minuni şi ciudăţenii, puterea de seducţie pe care o sinelui, artistul japonez dă frâu liber fanteziei.
drumurile Transilvaniei – o spaimă paralizantă exercitau asupra oaspeţilor noştri nepoftiţi aceste mici Zburdălnicia imaginii, aspectul ei degajat nu înseamnă
cuprinsese urbea. Pe la ferestre se iveau ici-colo feţe obiecte cu arcuri şi rotiţe, intrate în circuitul civilizaţiei însă că arta şi poezia nu sunt îngrădite de reguli şi încă
ponosite de bătrâni ce clătinau mâhniţi din cap, se europene cu multe secole în urmă. Când şterpeleau un din cele mai severe, ci doar că, în cele din urmă,
proferau cuvinte de ocară pe seama eliberatorilor şi se ceas, pe care îl smulgeau cu violenţă de pe mâna constrângerile privesc mai mult structura decât forma.
şopteau poveşti neverosimile sosite proaspăt din trecătorilor lipsiţi de apărare (faptă însoţită de Cu alte cuvinte, originalitatea artistului se vădeşte în
localităţile eliberate în ajun – violuri, crime, tâlhării, imperativul davai ceas, intrat în scurtă vreme în folclorul abilitatea cu care modelează imaginea pe o rigoare
incendii, spargeri. Cei ce luptaseră în Italia vorbeau nostru ludic), îl mângâiau cu veneraţie, ca pe un talis- structurală păstrând în acelaşi timp o puternică
despre asasinate în masă, deportări şi lagăre de man, îl potriveau în dreptul urechii apăsându-l cu putere, amprentă personală.
concentrare, despre biserici demolate sau transformate ca să se pătrundă de vraja acestei misterioase Când artistul european atacă o compoziţie, cu
în magazii sau grajduri, despre preoţi şi călugări drăcovenii şi ţopăiau minute în şir, ca să-l aşeze apoi cu „C” mare, desigur, el alege o temă gravă al cărei subiect
împuşcaţi în ceafă, despre aşa-numitul „măcelar din gesturi ritualice alături de celelalte cinci-şase ceasuri este omul (scris tot cu majusculă, bineînţeles) pe care
Piaţa Roşie”. Cuvântul subversiv Siberia revenea pe ce le atârnau pe mână sub rubaşca militară. o tratează solemn. Nota de umor, ce se insinuează atât
toate buzele ca un refren al groazei. După mulţi ani, când în comerţul nostru nu se de des în arta japoneză este exclusă. Când în secolul
Odată potolită vânzoleala tancurilor, vâlcenii mai vindeau decât ceasuri de fabricaţie sovietică, m- XIX, datorită stampelor japoneze care pătrund în
au început să-şi vină în fire. Puhoaie de ostaşi s-au am întrebat naiv dacă acestea nu sunt cumva bastarzii Europa, artiştii înţeleg că, spre binele artei, trebuie
revărsat pe străzile oraşului, vreo săptămână au fost întârziaţi ai zecilor de mii de ceasuri smulse de pe depăşită bariera excesiv antropomorfă, ei se aruncă
stăpânii de coşmar ai urbei: intrau în prăvălii, prin mâinile românilor şi ale altor populaţii eliberate ca şi lacomi asupra peisajului. Experimentul impresionist
parcuri, prin biserici sau restaurante sau patrulau pe noi de iureşul năvalnic al armatei roşii. Râmnicenii şi- schimbă însă numai metoda, nu şi modul de a gândi.
Bulevard înfierbântaţi de băutură, organizaţi în grupuri au dat şi ei modestul lor obol la înfiriparea puternicii Pictorii fac tot variaţiuni pe un element dat. Peisajul
mici şi şlempete, cu automatele pe umăr, trăgând în industrii de ceasornice a Uniunii Sovietice. aduce de astă dată în centrul atenţiei elementul veg-
aer rafale scurte, hlizindu-se, cântând şi lălăind M-ar interesa să aflu dacă ar mai gândi la fel băieţii ce etal, considerând prezenţa omului accidentală, tot aşa
acompaniaţi de un acordeon sau o chitară furate de poartă astăzi insigne cu chipul însângerat al lui Guevara cum odinioară se considerase peisajul un accesoriu al
cine ştie unde, vorbeau o limbă consonantică, răstită, şi flutură sloganuri creştineşti ca „vindecarea de ură” omului. Foarte curând formele vegetale se transformă
complet necunoscută, păreau căzuţi din altă galaxie. (poate şi de memorie), dacă, printr-un miracol, ar fi fost într-o caligrafie elegantă (jungendstil), după care cursa
Datorită prezenţei lor convingătoare, vieţuitorii martori, ca şi mine, la eliberarea Râmnicului de către după speculaţia matematică, iniţiată de greci prin
Râmnicului i-au primit cu mefienţă pe ostaşii eliberatori. glorioasa armată a lui Stalin. canoane şi moduli, reîncepe odată cu cubismul şi
Copiilor, cu osebire fetelor, li se interzisese să mai iasă sfârşeşte în jocurile încifrate ale abstracţiei. Este tristă
în stradă, cei vârstnici îşi luau măsuri de precauţie, Cons
Constt antin Mat eescu
Mateescu
19 Acolada nr. 8 - Mai 2008

această victorie a rigorii asupra vieţii. Contra ei se


revoltă suprarealismul, dar suprarealismul înseamnă
coşmar. Când s-a rupt de natură, artistul european a
Spre ce se îndr
Spre eap
îndreaptă poezia
eaptă
semnat pactul cu diavolul. El are de ales între coşmarul
suprarealist – înspăimântătorul haos şi cel matematic
– înfricoşătoarea ordine.
română? (I)
Tocmai în acest gen sever de poezie scurtă se
insinuează animalul şi floralul intricate într-un mod de
viaţă pe care cu un singur cuvânt îl numim viaţă. Dar
viaţa este un miracol şi Kuroyangi Shoha ştie asta când T rei poeţi din Craio
Craio va în
aiov reflexibilitate tăioasă, până la iritare, face casă bună
cu sarcasmul, pe fundătura unei lumi în agonie”), sau
exclamă: „A te trezi viu / în această lume / ce fericire.” O. Nimigean (“Maniile poemului capătă vigoarea şi
Bonzii şi preoţii budişti ies dintre pereţii
mănăstirilor şi ai templelor spre a descoperi lumea;
satul global rezonanţa anatemei”), rămâne valabil şi despre
viitoarea carte de versuri, aceste comentarii fiind
împăraţii şi împărătesele se apleacă respectuoşi răspăr Cu puţin timp în urmă, poeta Carmen Firan mi-a trimis accesibile în extensie pe site-ul poetului,
excesul de politeţe al japonezului: „Crescând viermii din New York un grupaj de versuri, “Sfârşitul la www .geocities.com/Nicolae_Coande
www.geocities.com/Nicolae_Coande
.geocities.com/Nicolae_Coande.
de mătasă / ei le spun: / Domniilor voastre.” Adresarea Varanasi”, în urma pelerinajului său din luna martie De altfel poetul însuşi recunoaşte această recurenţă a
directă accentuează tonul hazliu. 2008 în India. Stârnit de poemele încă aburinde şi cu temelor horror într-un poem care insolitează realul
Surprinse cu acuitate de observator şi descrise ombilicul abia tăiat, am scris imediat, în cartierul dintre un “bar de negri în craiova” şi “privirea lui barak
într-un delicat limbaj poetic, portretele de animale au o Crângaşi din Bucureşti, unde trăiesc acum, un eseu pe obama la cnn/ scrutând america afro”: “azi când citeam
forţă de sugestie nepereche. Înotând, lebăda nu despică tema sacralităţii camuflate în precarităţile zilei de azi cu ochii mijiţi panorama lui mincu/ mi-am dat seama
nici apa şi nici valurile ci „petalele de cireş” (Roka). şi a nevoii presante de reînfrumuseţare a lumii, atât de că sunt cel mai negru poet/ dintre cei strânşi într-un
Mahara, un alt poet din sec. XVIII preia imaginea deformate şi marginalizate de estetica urâtului, care a cărţoi de o mie de pagini”. Sunt, apoi, o serie de texte
lebedei, retuşând desenul: „Pieptul / păsării în apă / dominat ultimul secol al artei moderne. La puţin timp, scrise într-un registru de atingere cu suprafaţa
atinge propria-i răsfrângere”. Imaginea din poezia am primit prin poştă volumul “Povestiri din Cartierul postmodernă a discursului poetic şi, în sfârşit, un vârf
niponă nu mai e o înşiruire de cuvinte mai mult sau de Est”, al lui Ion Maria, poet care trăieşte şi el in foarte vizibil care iese în viitorul literaturii, spre direcţia
mai puţin potrivite, ea are siguranţa liniei pure trase de Craiova, despre care am scris o cronică extinsă, în ton în care va evolua poezia de mâine, cu toată certitudinea.
un mare desenator. Sau a flash-urilor unui maestru cu prefaţa extrem de caldă, de-a dreptul entuziastă, a Mă interesează, evident, doar acestă secţiune de bun
fotograf fără egal. Unul dintre cele mai izbutite declicuri criticului Gheorghe Grigurcu. I-am trimis pe net augur a cărţii, celelalte texte vasale vetustei deja poetici
fotografice aparţine lui Uejima Onitsura: „Un păstrăv profesorului din Craiova cronica mea, dar încă mă mai moderne, “acută auto-conştientizare a marasmului in-
sare; / norii se mişcă / în albia râului”. Mişcarea este gândesc unde aş putea să public acest text, într-o terior şi exterior”, cum spune un critic, urmând sa
elementul cheie al imaginii vii, după care arta versiune pe hârtie. La sfârşitul lui aprilie, în preajma devină în scurt timp doar curiozităţi muzeale. Chiar
europeană a alergat făcând fie coregrafie, fie Paştelui, am primit pe mail noul volum de versuri al lui poemul de mici dimensiuni “Vânt tutun şi alcool”, care
gimnastică, fie mecanică pură. Iar calitatea de Nicolae Coande (din aceeaşi Craiovă, de unde e dă titlul volumului, e un teritoriu al derizoriului şi
instantaneu a picturii sau poeziei japoneze o face originară şi poeta Carmen Firan), care urmează să-i degradării topografiei umane, care n-ar putea avea o
inegalabilă. „Un crap ţâşni – / căzu o nucă: / cercuri, apară la prestigioasa Editură Brumar, din Timişoara. I- mai utilă funcţionalitate în economia volumului decât
cercuri”. (Ishijima Kijro, sec. XIX) Sau, „Înotând, / crabi am citit imediat şi volumul lui Coande, în versiunea să pună în valoare - prin contrastul de fond al
mititei s-au înşiruit / pe o parâmă.” (Masaoka Shiki). online, şi am scris cu ochii pe calculator un eseu (ca şi dezumanizării şi derealizării specific moderne - o
Poeţii niponi sunt maeştrii neîntrecuţi ai imaginii în cazul grupajului expediat din New York), pentru că bijuterie poetică, la polul celălalt al noii frumuseţii
obţinute prin construirea contrastelor puternice. Cinci presiunile mele de comunicare sunt simultane cu textul, sacralizante care caută lumea, purtând titlul suav-
astfel de contraste îşi dau întâlnire într-un tristih al lui în timp real, şi nu pot aştepta până aceste versuri vor îmbietor “Dulceaţa de toporaşi”.
Kobayashi Issa. „O rândunică / a zburat din nara / apărea peste câteva luni, în versiunea de hârtie a Poemul care mi-a atras imediat atenţia, în sensul celor
marelui Budha”... Se ciocnesc: sacrul cu profanul, “României literare”, sau peste un an, la Editura Brumar. spuse mai sus, e chiar cel plasat de autor în deschiderea
eternitatea cu efemerul, încremenirea cu mişcarea, Simultaneitatea globală a comunicării online face volumului, mai mult ca sigur nu întâmplător, numit “Un
monumentalul cu miniaturalul, viaţa cu moartea. Şi posibilă recuperarea defazajelor dintre momentul poet în brooklyn”. Titlul este ironic, desigur, poetul ştie
există, probabil, şi un al şaselea contrast, cel de culoare naşterii unui poem şi cel al receptării lui, iar această că în actuala lume globalizată, modele poetice se
– între albul grizat al pietrei şi negrul păsăruicii. Mă comunicare în timp real între creator şi destinatarul lansează în alt Centru decât Parisul, în măsura în care
întreb cu un fel de teroare: câte zeci de versuri i-ar fi creaţiei sale, cu posibilitatea reactivităţii imediate, la lumea ex-centrică de azi mai poate focaliza doar un pol
trebuit unui european ca să construiască această ambele capete, emisie-recepţie – o premieră absolută de putere literară. Creatorul de la marginea noului
perfecţiune poetică? în istoria culturii umane – va produce mari modificări Imperiu are dorinţa să fie citit de Susan Sontag, dar şi
În ţara în care, cum ar fi spus Anibale Caracci, în structurile profunde ale literaturii de mâine, cu miza conştiinţa lucidă că această utopie va rămâne
poeţii pictează cuvinte, iar pictorii vorbesc cu pensula, pe reconectarea creaţiei la viaţa imediată a omului şi a nerealizabilă, ceea ce-i provoacă reculul spre
poezia atinge frumuseţea acuarelei, iar acuarela noii sale umanităţi, dar şi la reţelele de proliferare redescoperirea comunităţii locale a Craiovei, cu
densitatea expresivă a haiku-ului. Sunt mici capodopere rizomatică ale viului. Se va întâmpla ceva asemănător potenţialul ei uman şi poetic, întreg poemul fiind un
a căror valoare caligrafică nouă, europenilor, ne scapă. cu creaţia orală, spontană, a ceremoniile de trecere din recensământ al poeţilor locului, Firică din Româneşti,
Căci felul în care este scris un text, în Japonia, dincolo comunităţi arhaice, atât doar că extensia “oralităţii” “nici un poet în cartierul ţiganilor”, Ciupureanu, “ion
de valoarea semnificantă, are şi una artistică, iar postscripturale, online, amplifică pe netskype audienţa maria stă în craioviţa în blocuri făcute de comunişti”,
aceasta se adaugă sensului, dublându-i valoarea. Din mesajului la dimensiunile “satului global”. “bucur şi lascu pe calea bucureşti”, Zisu, Tiberius, “ene
păcate, suntem frustraţi de această calitate prin Evident că destinaţia ideală a acestui text nu e o revistă şi petrache tot în blocuri din astea”, “theodoru stă în
ignoranţă. Tablourile pe care cuvintele le construiesc temporizată de mecanismul greoi al apariţiei şi capul lui manolescu”, “ioana dinulescu pe lângă
sunt însă atât de vii, încât chiar „trădate” prin traducere distribuţiei în versiunea ei de hârtie, ci blogul personal, ciupercă”, “xenia (Karo, n.n.) stă în centru”, “patrel s-a
îşi păstrează forţa expresivă. Poezia japoneză e sau o publicaţie online, care să poată fi accesată pe mutat şi el” (e vorba de poetul Patrel Berceanu, decedat),
feminină. Nicio duritate, nicio stridenţă, niciun zăngănit net, imediat ce am terminat de scris la calculator aceste “popescu sau chifu şed în casele/ moştenite de muze
de armă, niciun strigăt de luptă nu răzbate din tanka, cuvinte. de la părinţi chivernisiţi”. Prin urmare, creatorii locului
renga sau haiku, chiar dacă autorii versurilor sunt sunt topografiaţi după cartierele, blocurile sau casele
în care locuiesc, ideea poemului sugerând un transfer
teribilii samurai. În faţa naturii, sufletul se desface de
găoacea lui aspră, rămânând numai gingăşie şi
Nicolae Coande clar de identitate între om şi spaţiul pe care-l
umanizează “în chip poetic”, în cel mai pur sens
sensibilitate, dragoste, tot ce e viu. Îmbătrânit şi
melancolic, fostul samurai Saigyo suspină: „Iubirea
redescoperă comunit at
comunitat ea
atea hölderlinian.
Astfel, doi poeţi din cei enumeraţi locuiesc “în blocuri
pentru flori, / de ce-mi subjugă inima,/ Şi-acum când
de mult / Am dat de-o parte totul/ Şi lumea mi-e
locală făcute de comunişti pentru pedanţi/ şi asta se vede
străină?” De ce? Este misterul nedezlegat al sufletului din poezia lor”, poeta care stă lângă Ciupercă (un reper
japonez. Cheia lui trebuie căutată sub cerul în ale cărui Cele 44 de poeme din volumul încă netipărit al topografiei zonale) “scrie poemul-ciupercă”, desigur,
înalturi cântecul ciocârliei şi al privighetorii se “Vânt tutun şi alcool”, al poetului Nicolae Coande, pe concluzia acestui insolit recensământ conturând
încrucişează, dar şi în furnicile dând ocol bambusului care l-am citit în netscris (nu mi se pare corect şi cinstit evidenţa că majoritatea poeţilor din Craiova, cu două
să mai spun manuscris, de vreme ce nu e amprentat excepţii notabile, locuiesc în blocuri comuniste, “cu
după ploaie; în norii care zoresc pe cer în ritmul glasului
de mâna caldă pe hârtie, ci intermediat de ecranul oameni care au făcut comunismul şi acum îl regretă”.
pitulicii, în cocori, glicine, bujori, camelii şi privighetori;
neutru al calculatorului), au trei straturi vizibile de Superbul final al poemului coboară poezia din turnul
în imaginea vulpilor jucându-se printre narcise, în florile
poeticitate. Cea mai mare parte a aisbergului a rămas de fildeş al evanzionismului strict estetic, care a creat
de prun şi cireşii sălbatici; în chipul palid al lunii după
în paradigma deconstructivităţii moderne şi tot ce-au o prăpastie regretabilă între elita iniţiaţilor în
ploaie, în câmpul de rapiţă şi vrăbii; în cărările pe care
spus despre volumele anterioare ale poetului rafinamente textuale autiste şi restul tribului,
nu le mai străbate nimeni sau în rândunelele care se
comentatorii lor, Gheorghe Grigurcu (“o sumbră abandonat dezalfabetizării: “Ai habar cum îi găseşte
înapoiază credincioase la cuib.
energie”), Marin Mincu (“acea tentă grotescă, poezia pe poeţi/ în locuri atât de comune?/Nu ştiu nici
Ciudat, un popor atât de războinic creează
desacralizantă, a unui peisaj breugelian”), Al. Cistelecan eu – dar ar trebui într-o zi/ să redefinim ce înseamnă
poezia cea mai delicată.
(“poemul ca religie nemiloasă, atroce”, “o scriitură a comun”. De la această redescoperire, recoagulare
dezastrului”), Dan Cristea (“tonalitatea misterioasă şi identitară şi redefinire a comunităţii locale, post
Mariana Şenilă-Vasiliu
Şenilă-V oraculară a profeţilor”), Mircea A. Diaconu (“expresia comuniste, abandonând imitarea iluzorie şi
descinderii în infernul biologic şi geologic”, “trăieşte fără contraproductivă a modelor din Brooklyn, ar putea
* haiku - un tristih de 17 silabe; tanka - cinci rest într-un coşmar”), Constantin M. Popa (“devastarea începe noua poezie românească a viitorului.
versuri a 31 de silabe; renga, sau poezia înlănţuită, for- este definitivă, răul absoarbe totul”), Ştefania Mincu
mat dintr-un tristih căruia i se răspunde printr-un distih. (“această scârbă domoală”), Romulus Bucur (“o eşuare
pe toate planurile”), George Popescu (“lirism dospit în
magma marginalităţii”), George Vulturescu (“o
Ion Zubaşcu
Acolada nr. 8 - Mai 2008 20
Radar
SPORT ŞI VIOLENŢ
SPORT Ă (II)
VIOLENŢĂ
„Cum a ajuns sspor
portul
por vaca
tul v aca sacră a omenirii?”
(Ov.. Hur
(Ov Hurduz
duzeu)
duz eu)
Acel proiect de cercetare asupra fenomenului invocăm sărăcia endemică şi acumularea frustrărilor. audienţă, pasiuni colective, fervoare, entuziasm şi
violenţei în sport, din prespectivă interdisciplinară, Violenţa secretată de bunăstare (ca disfuncţie) se leagă efervescenţă emoţională. La vârsta fun a sporturilor,
propus de echipa universitarilor suceveni (şi despre ombilical de mitul consumist şi conduce la o contestare putem vorbi aşadar de o supremaţie a sportului-
care am discutat, pe larg, în numărul precedent al latentă, la o rezistenţă pasivă, oricând convertibilă, spectacol, inseriat spiralei bunăstării consumeriste.
revistei) se dorea un exerciţiu teoretic, cu fireşti eruptivă (acting out) ajungând la o violenţă reală, Dincolo de şansa divertismentului evazionist, de
clarificări ştiinţifice, în efortul de destructurare a incontrolabilă. manifestările de bucurie colectivă (când mulţimile,
violenţei. Fiindcă, până la urmă, violenţa exprimă „o Se ştie, realitate confortabilă deja pe la sărbătorind un succes, vibrează), aflăm resortul acestui
criză de umanitate” şi, după spusele d-lui Sorin-Tudor mijlocul veacului trecut în societăţile vestice, sintagma interes – explică psihosociologii – în voinţa de victorie.
Maxim, unul dintre coordonatorii proiectului finanţat de societate de consum sau a „bunăstării” (affluent Orice competiţie este şi un „mobilizator de afect”,
prin grandul CNCSIS, un model cultural al educaţiei society) a intrat rapid în vocabularul curent. Homo întreţinând incertitudinea (în privinţa rezultatului) şi
pentru toleranţă. consumericus a devenit vectorul noului imaginar al nevoia de identificare (sentimentul de apartenenţă,
Astăzi însă, sub tăvălugul globalizării, asistăm bunăstării. „Civilizaţia dorinţei”, promovată ostentativ- clamat zgomotos-obscen pe fundalul vulgarizării,
la „instituţionalizarea universală a spectacolului propagandistic de capitalismul de consum însemna, însoţit câteodată de explozii de violenţă).
sportiv”, scria Ovidiu Hurduzeu. Aşa-numita cultură în primul rând, multiplicarea nevoilor. Metafora Dar omul de azi, ca animal economic, trăieşte
sportivă câştigă teren în universul consumist, dionisiacă, impusă de trend-ul hedonizării în anii ’60, sub spectrul performanţei şi al randamentului, doritor
surclasând religia şi politica. Homo sportivus evadează promitea o beţie de senzaţii, extatism şi psihedelism, de „a sparge” limitele. Spectacolul sportiv ca formă
din cercul contrângerilor sociale şi, pe fundalul anemiei furia consumului, emoţii colective nimbate orgiastic rituală colectivă procură astfel de efecte cathartice dar
civice, a gregarităţii tribale cu erupţii vandalizatoare, şi, finalmente, evadarea din sine. Mai încoace, noul şi regretabile solidarităţi tribale, conducând la
„consumă” mediatic evenimentele sportive narcisism adaugă grija pentru modelare corporală şi fanatizare şi abrutizare, cu manifestări rasiste,
(gigantizare, comercializare, spectacularizare), estetizare, susţinând publicitar „supralicitarea xenofobe ale fanilor, „pierduţi” în masă şi „eliberaţi”,
acceptând cu încântare conformismul social. Să anatomică” (cf. Gilles Lipovetsky); pe linie macho, astfel, iluzoriu, de constrângerile sociale. Asistăm şi la
amintim în treacăt că instituţiile sportive sunt lipsite promovarea unui Superman irezistibil şi, în replică, o curioasă simplificare a raporturilor sociale, devenite
de transparenţă, că circuitele financiare manevrează „norma tiranică a siluetei”. Totul, de fapt, subjugat brusc relaţii opozitive; agresivitatea, sub presiunea
sume exorbitante („bani negri”), că abuzurile, hiperconsumului . Fiindcă trăim într-un univers rivalităţii, e dirijată înspre „cealaltă parte”, o echipă (cea
declaraţiile belicoase şi jignirile „condimentează” şi concurenţial hipermodern, într-un „context sportivofil”, favorită) devine un simbol, obiect de devoţiune şi
vulgarizează peisajul sportiv. Se credea că societatea într-o societate a performanţei animată de „turbo-con- adoraţie etc., creând sentimentul de apartenenţă sub
de consum, în pofida dificultăţilor de adaptare la sumerism”. Competiţia, performanţa, recordul, dorinţa o unică miză (victoria), implicit descărcări de ură, van-
abundenţă (denunţate de un Galbraith), este o obsesivă de a atinge excelenţa impun ideea tiranică dalism la adresa adversarilor, tulburând adevărata
societate pacificată. O observaţie aparţinând lui Jean de a câştiga. De unde şi atracţia pentru practicile bucurie a spectacolului sportiv.
Baudrillard ne pune pe gânduri: „cotidianul pacificat excesive, pentru optimizarea performanţelor într-o Să recunoaştem că în societatea mediatică,
se hrăneşte încontinuu cu violenţă consumată”! Mai societate pe care Gilles Lipovestsky nu ezita a o califica sportul, devorând uriaşe resurse publice * ), a făcut
mult, omenirea, supusă noxelor creşterii, trăieşte sub drept „dopantă”. violenţa atractivă ( fashionable ), conferindu-i
spectrul fragilităţii, cu obsesia securităţii şi a bunăstării Totuşi, în perimetrul strict sportiv este evident legitimitate simbolică. Să se sustragă el mecanismelor
dar şi a colapsului. Insecuritatea , îndeosebi după că idealul performanţei, obligând la o practicare punitive, altfel eficiente (cât de cât) în spaţiul public
asaltul terorist globalizat, este cuvântul de ordine, intensivă, cu scopuri înalt-competitive rămâne ori „umanismului infinit” pe care orice model de
alimentând copios scenariile apocaliptice. Încât acelaşi apanajul unei minorităţi. După cum sportul- toleranţă trebuie să îl cultive cu obstinaţie?
Jean Baudrillard, sesizând „ambiguitatea” abundenţei divertisment procură satisfacţii, evadare, fără a
(fie întreţinând un mit euforic, fie provocând însemna, din păcate, o activitate fizică regulată.
constrângeri de tip nou, conducând la refuz şi Neosportivul, interesat de sporturile „extreme”, de jog- Adrian Dinu Rachier
Adrian Rachieruu
simptome de anomalie precum distructivitatea, ging, de sporturile de iarnă ori de cele nautice practică
*)
depresivitatea ori potenţialul de angoasă) crede că mai degrabă „zapping-ul sportiv” şi nu evită „dopajul” Fiind, scrie Ov. Hurduzeu, „sărbători
„abundenţa şi violenţa merg mână în mână”. E vorba (în sensul medicalizării randamentului). Dar omul mo- costisitoare”, Olimpiadele rămân „spectacolul televizat
de o nouă violenţă care nu mai e sacră, rituală sau dern este robul valorilor de confort (tentaţii alimentare, al excesului”, spulberând utopismul concordiei
ideologică; adică, aparent, „fără obiect”, având ca sedentarism, plăceri consumeriste, teletropism). Încât, mondiale.
posibil detonator şi modelele mediatice ca să nu mai prezent masiv în media, fenomenul sportiv trezeşte

bibliograf
Tematică şi bibliogr afie
af ie
Ani, zar uri şi căr
zaruri ţi
cărţi
Norocul, ruda mai zvăpăiată a bunului augur naive a boierului Costache: „de te rogi frumos de dincolo de ce e dat, alătură căutarea iraţionalului
franţuzesc – ducînd, prin tema prevestirii, direct în dînsul, îndeajuns e de hain/ vălul alb de peste toate „premiu” pentru nişte fapte pe care nu stă-n puterea
labirinturile sorţii – vine, se pare, dintr-un îndemn slav să-l înlăture puţin.” La Iancu Văcărescu îşi fac loc peaza oamenilor să le judece, dorului de moarte. Amăgiri,
de pahar: na roku, la anul. Ca şi la mulţi ani, urare a rea şi peaza bună, una din formele în care romantismul păcăleli, în jurul singurei certitudini a vieţii. Precum
cărei semnificaţie aproape că se pierde, în clişeul festiv, „îmblînzit” va îngădui norocul şi ghinionul. Luciditatea, planetele lui Coco, trase la întîmplare, care-i prezic viaţă
înţelesul norocului e, deci, acela de prelungire a vieţii. un hybris, în felul ei – „le credeam glume, care spun lungă „unei bucătărese pe care a doua zi o calcă
Fie ca firul Parcelor să ţină, se poate traduce acest apel unii./ Zîmbeam în gîndu-mi, ziceam: nebunii!/ Cum e tramvaiul.”
la un destin milostiv. Aşadar, laicizat, aruncat între cu putinţă un om să crează/ Că ce se-întîmplă vine Imaginile „sînului lui Avraam” (din La ţigănci,
oameni, norocul nu se desparte, în fapt, de temutele din pează?” – e scuturată din temelie de-o întîmplare din Baia lui Dimov) au a face cu nehotărîrea în care
lui obîrşii. Într-adevăr, ce vine mai brusc, şi mai la ceas de noapte, în care „ce-ţi făcu soarta, n-ai „inelul sorţii/ Uneşte-al vieţii capăt cu începutul morţii.”
inexplicabil, decît norocul şi pandantul lui, ghinionul? bănuială!/ Eşti însuţi omul care-l căiseşi,/ D-acea Norocul e, deja, ambiguu ca un oracol, încîlcit ca
Literatura, în care destinul îşi trăieşte vedere cînd te uimiseşi/ E pe moşie-ţi arsa pădure!/ soarta. Venit de la zei, şi nu din aburii petrecerilor în
integrala simfonică, se-nchină, dintotdeauna, acestor Dar ca norocul să ţi se-ndure,/ Şterge din minte-ţi orice-în- care-l coboară manieriştii, duce cu el un galantar de
doi pui de zei. Mai călduţ decît o soartă şi mai tristare.” Un joc de iele, în pădure, care va intra, peste toane. Care predispun, ca reacţie de apărare, poate, la
supor tabil, atunci cînd îşi întoarce faţa, decît ani, în recuzita prozelor fantastice, unde, amestecîndu-se jonglerii. De ele se bucură, deopotrivă, copilărit,
răzbunarea vinii tragice, norocul nu-nsoţeşte marile norocul cu ghinionul, ştima de care fugi e de fapt cea Sorescu, şi fastuos, Dimov. De pildă: „Jocul e amuzant,/
curente. Ei au doar stele cu noroc nu e numai dispreţul care-ţi arată drumul, şi-ţi dă adăpost. Ambivalenţa, pe Stăpînesc cum pot/ Lumea mea de bile şi cercuri,/
Demiurgului pentru panglicarii de pe pămînt, ci însăşi acelaşi motiv popular, şi a morii cu noroc. Dar, uite, e foarte tîrziu/ şi jonglerul tată/ nu se mai
anatema romantismului de viţă asupra unor asemenea O generaţie mai tîrziu, jocurile de cărţi, întoarce.” Norocul scamatorului, simplă iscusinţă
futilităţi. Care-şi găsesc locul în epocile decadente, în frivolităţile sînt filtrate fin-ironic, iar norocul rămîne un calculată, e trist, acoperind o ameninţare difuză – pe
jocurile baroce de oglinzi, la curţile cu bufoni şi dar al augurilor. În „se-atîrnă sufletu-mi de ochii/ Cei care o prevesteşte şi felul romanticilor de-a-şi amîna
trubaduri. Soarta e o menire, norocul, o manieră. plini de lacrimi şi noroc”, prezenţa aceluiaşi nume ca-n norocul – sfîrşitul jocului de-a v-aţi ascuns. Una, cea
Vaierele Văcăreştilor, şi-ale contemporanilor invocaţiile plîngăreţe ale primilor poeţi către un spirit mai nedorită, din figurile de la poker stă, pare-se, în
lor, reduse la o reţetă de-o uimitoare, cîteodată, păgîn şi nestatornic e-aproape o pură omonimie. La spatele norocului cu neputinţă de strunit. În A.B.C.-ul
prolificitate, invocă, aproape exclusiv, norocul şi fel, în „voi păstra întreg amarul/ Şi norocul ăstor foi”, lui Dimov, norocul are, cum s-ar spune, cost de
nenorocirea. Şoimul prins în lăţişor (sic!) al lui Ienăchiţă norocul e un semn, un cuvînt al sorţii, deschiderea oportunitate: „ce noroc/ Ne-nsoţea la loteriile roze/ Cu
îşi blestemă norocul, obicei mahalagesc, păstrat peste rituală a cerurilor, acoperită de rutina lumii: „Să uit pe ghipse goale în diferite poze,/ O, ce rău ne părea de
timp de jupînesele lui Caragiale care, la năduf, veci norocul ce-o clipă l-am avut.” Norocul e, din nou, ruda rămasă/ Să spele scenele de pe porţelanuri.
blestemă viaţa. Norocul rău, capricios, apropiat, ca fire, copilul destinului. Acasă.” Cîteodată, chiar dacă regretabilă, a doua
de chinurile iubirii, e pricina tîngurii lui Conachi, în „Ca-n oglindirea unui drum de apă”, şansa, variantă e mai sigură. Deşi, odată făcut într-un fel,
[Noroace, noroace]: „Noroace, pentru tine,/ Sufăr azi graţia trecătoare, care se văd fie şi-n poziţia mereu norocul, ca orice soartă, cu oricîte precauţii, nu se mai
şi mîine/ Cîte le priveşti./ Ah, cu ce cuvinte,/ Te rugam schimbată a unei perechi de zaruri, se trag din această desface.
fierbinte/ Un ceas să-mi dăruieşti.” Divinitatea lui direcţie, care vede în noroc vorba în răspăr a zeilor. „O,
tutelară e pajul Cupidon, vicleanul, constatarea, amară,
a lui Eminescu fiind aproape continuarea rugăminţii
eu nu cer norocul”, romantică, orgolioasă, sub chipul
cumpătării, pornire de-a afla ce e rău şi ce e bine,
Simona Vasilache
Vasilache
21 Acolada nr. 8 - Mai 2008

Cer
Certt ot eca
„Trebuie să recunoşti că este un moment simbolic, un mo-
ment rar în cultura română: doi oameni să fie de acord fără să se
fi pus de acord. Nu e chiar banal”.
Adrian Marino, Al treilea discurs.
Acest trouvaille, al Ştie şapte limbi şi ruseşte”), Blaga a intervenit cu un dar În Jurnal (Humanitas, 2001), Mircea Cărtărescu
lui Cătălin Mihuleac, în loc de şi: dar ruseşte. Cît l-a costat gluma asta ştim. îşi mărturisea „criza de ură şi furie” aflînd că, la Paris,
certoteca, l-am găsit într-o Pentru că l-a ironizat pe Marcel Breslaşu pentru „greierele Centrul Cultural a sărbătorit apariţia altei cărţi de Marin
tabletă din „Adevărul”. mîrîie şi bîrîie” din Nişte fabule mari şi mici pentru mici şi Sorescu. După faptă şi răsplată. Fără tact, un inconformist
Scria acolo că deţine o mari, Al. Piru a rămas fără semnătură 13 ani, din 46 pînă-n de două carboave, fratele Vakulovski, îl rade pe
colecţie de certuri între 59. Faşat, Breslaşu l-a acuzat de antisemitism şi de aluzie Cărtărescu: „Azi am văzut o emisiune cu Cărtărescu. Mi
politicieni. Cu mult mai la… Ana Pauker într-o cronică la piesa lui Ion Luca, Salba s-a făcut milă de el. Sfrijit, cu mîinile între picioare pe tot
spectaculoasă ar fi o reginei. Pe Ion Luca l-a denunţat şi Nina Cassian, pentru parcursul emisiunii. Un şoarece de bibliotecă. Dacă ar
certotecă a încăierărilor că ar fi atacat-o pe Ana Pauker: „O piesă huliganică”. apărea mai des în emisiuni, elevii de la şcoală ar începe
dintre condeieri. Şi-mi amintesc de un vers din Lumina de mîine să se poreclească cu cărtărescu în loc de bou. Dar să-l las
În cazul scriitorilor, de Aurel Gurghianu: în zmeii lui”.
mai degrabă decît „Ei citesc tăcuţi din Şolohov”. În războiul român-român al scriitorilor, smetia
prieteniile de cursă lungă Numai tăcuţi nu erau proletculturnicii: peste ochi se întîmplă una-două. În Scrisorile unui fazan,
(Eminescu şi Creangă, Tudor Vianu şi Ion Barbu, Blaga şi denunţătorii erau denunţaţi, vînzătorii – vînduţi, hăitaşii Al. Muşina a reprodus incredibila ofensă a lui Marius
I.D. Sârbu, Cioculescu şi Streinu, Nichita Stănescu şi – hăituiţi. Ianuş, top al violenţei verbale în războiul interpixual:
Breban, Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, Ion Scăpa cine putea. „Muie la Muşiniţă”.
Lăcustă şi Costi Stan) îţi vin în minte diferendele, Pare că-n literatura română nimeni nu rezonează În Despre idei & blocaje , Horia-Roman
duşmăniile, reglările de conturi. Contestatarii sînt mai cu nimeni. Poate cel mai nedrept cu Bacovia a fost Bogza Patapievici nota: „Dacă un călător ideal ar poposi în
mulţi decît emulii. (sub pseudonimul André Far, în revista „unu”), România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul
Ion Barbu s-a inflamat contra lui Tudor Arghezi, considerîndu-l „închistat” şi „monoton”: „Îl primim cu că ideile nu se dezbat, argumentele nu sînt ascultate,
ultimul avînd drept de payback. Camil Petrescu nu-l agrea multă simpatie, dar ca pe un şcolar întîrziat”. Pandrea a obiecţiile sînt trecute cu vederea, teoriile sînt luate în
pe conu Mihai: „Sadoveanu este o glumă în literatura avut grijă să noteze în Memoriile mandarinului valah că balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai cînd
română”, iar pentru Eugen Lovinescu, aşa cum nota în „Emil Cioran, ca student, nu se spăla niciodată. Era un autorii au murit ori cînd numele lor a primit confirmarea
Jurnalul anului 1927, Camil era „maniac”, „groaznic de Oblomov anti-aer, anti-geam, anti-apă”. Iar Mircea Zaciu canonică a Occidentului”. Alina Mungiu-Pippidi îl
megaloman şi agresiv”. Lucia Demetrius îl găsea scrie: „Lui Liiceanu i-a făcut rost de casă Gogu Rădulescu”. contrazice, publicînd, sub formă de necrolog, un atac ad
„grobian” pe Lovinescu: i-ar fi deschis scrisorile ca să ştie E ştiut că Regman i-a tăiat lui Buzura bucăţele Feţele personam, Moartea unui clovn, şi-n „România liberă”, şi-
dacă s-a iubit cu Anton Holban, cu Turel. tăcerii. Buzura nu l-a iertat: şi-a numit Redman un personaj n „Monitorul de Suceava”. Batjocură, să recunoaştem, mai
Înapoi în timp, junimistul Carp nu s-a dus la sinistru şi l-a făcut să se îmbolnăvească de cancer. puţin obişnuită cînd insul tocmai s-a stins. O autopsie
înmormîntarea junimistului Maiorescu: „Nu-i fac o politeţe În Timpul asasinilor, Cezar Ivănescu a povestit publicistică fără precedent.
porcului pe care nu mi-o poate întoarce”. Şi mai dădămult, despre un „scenariu exterminator” împotriva redactorilor Sub dioptriile Mungiu, amică declarată („un
doi cărturari, Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir, asistaseră de la „Iaşul literar” care nu-i publicau pe tineri. Lesnea, vechi prieten al meu”) a lui Pruteanu, George este lichea
la asasinarea lui Miron Costin. Ucigaşul: un domnitor Ignea, Costea etc. au fost puşi – imaginar – la zidul Rîpei politică, ratat ca eseist, ca ziarist, ca lingvist şi ca tot,
analfabet. Galbene şi condamnaţi. Tinerilor din plutonul de execuţie turnător la Secu, impostor ca profesor, pornograf şi
Moineşteanul Tristan Tzara nu-l îngăduia în Don Cezar le-a ordonat: „Să ne pişăm pe ei”. traducător din pornografi. E şi pseudo-naţionalist pentru
literatura franceză pe buzoianul Urmuz. S-a supărat, fapt Războaiele n-au fost doar verbale. Ralea că e minoritar, ceea ce nu prea sună corect politic. Cît pe
relatat şi de Virgil Ierunca, şi de Monica Lovinescu, atunci (Imoralea, pentru Pandrea) l-a compromis pentru trecut ce să spună că poporul român nu-i al lui, nici limba
cînd Eugène Ionesco l-a tradus pentru Gallimard, nu fascist, în ’60, pe Vintilă Horea, cînd urma să primească română, ca şi cum în Istoria lingvisticii române n-ar fi fost
cumva să rezulte că avangardismul lui are rădăcini în premiul Goncourt pentru Dieu est né en exil. Eugen atîţia mari lingvişti evrei, de la Mozes Gaster, Lazăr
literatura română şi că Urmuz ar atenta la întîietate. Jebeleanu, pentru că nu figura în antologia Poezia română Şăineanu, Tiktin, I.A. Candrea, la Al. Graur şi Jack Byck.
Pentru Arghezi, romanul Ion era „platitudine de modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, l-a pîrît „sus” pe Colivăreasa de ocazie, care a dat pe scena Ateneului
plăcintărie şi mediocritate totală. Ochi mort, minte N. Manolescu. Figurau acolo „reacţionarii” Crainic, Ştefan Tătăraşi o probă de desacralizare cu Evangheliştii
somnambulă. Un artist se spînzură şi nu dă la tipar Baciu, Radu Gyr. Şi antologia a fost retrasă de pe piaţa partuzarzi, încingînd scîndura cu scena de sex oral
asemenea rezultate”. À son tour, Rebreanu făcea o listă cărţii. Martha-Iisus Hristos, constată la moartea eseistului că
de scriitori nepublicabili, punînd la cale apariţia „României Gh. Tomozei i-a dat afară de la revista „Argeş” George Pruteanu a fost… ateu. E dreptul său la impresie,
literare”, în ’32. Pe unii îi declara tabu, ultimul pe listă fiind pe Cezar Ivănescu, pe Ileana Mălăncioiu şi pe Dan Cristea, mai ales că s-a dovedit a cunoaşte alt mod de a combate
el însuşi; „sînt de pus la punct toţi colaboratorii „Gîndirii”, după cîte-mi amintesc. Pioasa Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ideile celuilalt decît prin argumente. Dar această mostră
în special Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Dianu, după ce l-a lăsat fără slujbă pe Dinu Pillat, a semnat şi de conduită sinceră şi prietenească (cît pe ce să spun
Dragnea, Blaga, Gib Mihăescu”. scoaterea eminescologului D. Vatamaniuc. I-a „vacantat” tovărăşească) a şocat şi blasfemia n-a rămas
În războiul frăţiilor-lor, scriitorii, Arghezi a fost cel mai postul de la Institutul de istorie şi folclor, la 1 iulie ’75. nesancţionată de „România literară”.
tăios. Iorga era „un moş pîrţag”. Despre Lovinescu scria: Sigur că lupta (de clasă intelectuală) se ascuţea, Cît despre vocabula clovn, Alina Mungiu-Pippidi
„Îi este greu morcovului să facă fragi”. Lui Beniuc, care se dar erau şi armistiţii. Noi atacuri, linişte, apoi alte atacuri. n-o foloseşte în premieră. Am tot auzit/citit că Petre Ţuţea
lăuda că-i moţ, i-a zis rapid: „moţ de căcat”. Nu că poetul Optzeciştii au făcut front comun şi bine-au făcut. Debutau a fost un clovn fără operă; alt clovn cu operă de trei parale
bardei n-ar fi meritat zisa. Atacat de presa legionară ca în bloc. Redutabilul bloc Nedelciu/ Iaru/ I.B. Lefter/ Madi ar fi fost Călinescu. După aceşti saltimbanci, de ce n-ar fi
degenerat, pornograf, monstru estetic („Rînduiala”, 1937), Marin/ Stratan/ Danilov, pentru ca acest bloc să se cam şi Pruteanu „clovn patetic”, bufon flecar, rimînd cu ignar
ca „victimă a puterii iudaice în literatura română, cobaiul fisureze postsocialist. şi cu patibular?
cel mai demonstrativ al contaminării jidoveşti din cultură”, Privaţi atîta vreme de libertatea de-a trage cu Mereu iritabilă, defel expresivă, în dificultate de
poetul a fost eliminat în 1948 ca putrefact de Sorin Toma, puşca polemicii, scriitorii au reluat războiul frăţesc al emisie, Mungiu nu sî lasî. Alergică la limba şi literatura
după ce Miron Radu Paraschivescu îl declarase „impos- cuvintelor. Faza cea mai dură: optzeciştii versus „expiraţii” română (v. interviul din „Suplimentul de cultură” iaşiot,
tor” în „România liberă” pentru că scrisese o prefaţă la de şaizecişti. unde se lăuda cu studenţii ei care nu citesc deloc
Ard malurile Nistrului de Constantin Virgil Gheorghiu. Multe umori şi rumori au produs propunerile lui literatură română şi că „şi-au creat un univers cultural al
Nici Zaharia Stancu nu l-a iertat pentru tableta Un LIS la conducerea USR. lor care nu are nimic românesc”), s-a crezut „chemată”
neghiob („Bilete de papagal”, 1937), unde Arghezi îl Verbe ca a denigra, a defăima, a discredita, a să-l atace pe „nechemat”, Pruteanu fiind receptat ca un
batjocorise: Stancu voia să capete un post de „agent ponegri au fost puse la bătaie. Taberele sînt destul de apărător al limbii române corecte, avizat, original, talentat,
acoperit” la Siguranţa Generală, ceea ce s-a şi întîmplat. heteroclite: conqueranţi proletcultişti şi tineri suprainteligent.
Petru cel Mare, alias Petru Dumitru, nu-l scotea suplimentarişti (aici criteriul vîrstei nu funcţionează), În fapt, pamfletul-necrolog (o contradicţie în
din pigmeu pe Benicucu (aşa-i zicea Dan Deşliu) şi din într-una dintre ele. termeni, nu-i aşa?) a izvorît dintr-o frustrare: într-o
Porcmălniceanu pe autorul Amintirilor deghizate. La În marea trăncăneală actuală, Mircea Iorgulescu emisiune TV, doamnei i-a scăpat o expresie de argou, ceva
rîndul lui, romancierul Canalului era „limbric netalentat îl face „stalinist” pe Gh. Grigurcu; „structură stalinistă” e style bas, cu verbul a freca, în loc de a-şi face griji, a
şi mincinos” pentru MRP (Jurnalul unui cobai). şi Noica, antifonie care-a răsunat la Iosif Sava, în emisiune. măcina. „Vă freacî grija di…”, iar Pruteanu – vorba lui Luca
În vremea aceea, a-l eticheta pe un cobreslaş ca Şi cîte antifonii n-au răsunat acolo, pe principiul răsună Piţu – a dat-o pe rîzătoare pînă la finele talk-show-ului.
fascist (şi tito-fascist), reacţionar, decadent, descompus, calea, răsună valea: tinicheaua Călinescu, Arghezi – Academica ongistă n-a iertat şi n-a uitat. Cu furie şi cu
confuz, apolitic, individualist, ezitant (şi dacă acuzele Marele Zero, Noica – autor de tîmpenii cu românească în zgomot, l-a demascat, l-a demascat postum ca om lipsit
veneau de la Răutu-Moraru-Şelmaru), însemna să-l scoţi final. Li s-au văzut la TV măselele de minte cînd spuneau de caracter, din stirpea acelor „evrei care colaborau cu
din cărţi, să-l pui la index. Marii combativi ai criticii vorbele astea. naziştii”.
militanto-angajate rămîn Crohmălniceanu/ Vitner/ Adversarul de idei e redus la neant cu o Cu ştiuta-i slăbiciune pentru rolul de revelator
Novicov/ Al. I. Ştefănescu/ Horia Liman/ Petre Iosif/ înjurătură. cathartic al defectelor românilor, deşi nu-i decît o dirigintă
Radu Lupan/ Paul Georgescu. Cu Cazul Blaga (V.R., „Slavă Domnului, scria conu Alecu Paleologu înţepată şi repezită, Alina Mungiu a tras linie şi i-a dat lui
ian.’46), Nestor Ignat a declanşat eliminarea lui Blaga din într-o subtilă tabletă, Glosă folclorică, înjurătura la români George Pruteanu notă proastă la purtare: „o viaţă de tragi-
cultură, ajutat de Pavel Apostol, căruia filosoful îi acordase este satisfăcătoare ca ultraj: şocantă, infamantă, comedie”. Probabil că George Pruteanu doar o vorbă i-ar
licenţa şi doctoratul. B. Elvin ducea o campanie contra excelentă ca descărcare a resentimentului”. fi spus: „Nu mai călca în ridicol, Alina!”.
lui Barbu, ermeticul: Sensul retrograd al poeticii lui Ion Resentimente? Cu duiumul! Dacă pronunţai N-o fi momentul să mai contenim cu „strîmbătăţile”, cu
Barbu, în „Gazeta literară”, ’58. Se lupta contra adversarilor numele lui Ştefan Baciu în faţa lui Mihai Ursachi aveai ce „făţăriile”, cu „mozaviriile”, cu „pîrele, curviile şi
„cu ghiarii şi cu dinţile”. auzi. Mereu alterul e fără valoare (Mircea Dinescu pentru scandilele”, spre a le spune ca Antim Ivireanu?
În catrenul lui Beniuc („Pe unde mă-ntorc, pe unde mă Cezar Ivănescu şi reciproca), self-admiraţia rămînînd
duc,/ Lumea vuieşte, şopteşte/ Acesta-i Mihai Beniuc/ constantă. Magda U
Urrsache
Acolada nr. 8 - Mai 2008 22
Şi se jură că nu fură...
Cu cor upţia în gură
corupţia
spinoasă pentru societatea românească post- comunist numai pentru brand sau a fost doar prost
Diaconescu, SIE şi decembristă: retrocedarea faimosului “Tezaur” consiliat ?
“F
“Frrat ele cel Mar
atele e”
Mare” românesc, aflat în custodia ruşilor de aproape un secol. Cert este că, proaspăt numit la conducerea
Un om de afaceri german, pe nume Christian Vaham firmei, Oprea Mihai (şef al Partidului Noua Generaţie,
se dădea de ceasul morţii că ar fi însărcinat de Vladimir filiala Olt ) a preluat cu multă uşurinţă, o gaură de peste
La începutul anului 2008, câteva torpile infor-
Putin să se ocupe de această problemă şi, ca dovadă, 280 de miliarde de lei vechi la şvaiţerul ARCOM S.A..
mative lansate din interiorul PSD au produs îngrijorare
venise cu un braţ de documente referitoare la situaţia Din motive care ne scapă, nici până la această oră, nu
la Cotroceni şi în unele sedii de partid aflate în plină
tezaurului românesc (peste 90 de tone) păstrat într-o s-a declanşat auditul intern.
pregătire pentru alegeri. Zvonul că un nou cuplu politic,
bancă elveţiană. De faţă erau jurnalistul german de Confruntat cu numeroase plângeri şi sesizări,
Năstase-Diaconescu, va fi aruncat pe piaţă, a produs fiori
origine română Eugen Anca şi senatorul Vasile Duţă, noul şef al consiliului de administraţie a trecut în rezervă
reci pe şira spinării prezidenţiale, reparată cu greu la o
precum şi alte persoane. Afaceristul sprijinit de Anca mirenii Securităţii de la conducerea firmei de
clinică din Austria. Junghiurile nu veneau din direcţia
era supărat nevoie-mare pe autorităţile române care nu construcţii. Unii s-au pensionat, alţii zac prin spitale,
fostului premier Adrian Năstase, despre care toată lumea
ar fi interesate de recuperarea tezaurului, cu toate că fiind scutiţi deocamdată de orice responsabilităţi. Din
crede că este o epavă politică. Nepoţelul era ţinta ideală
făcuse personal demersuri la toate nivelurile. În princi- păcate, cum o nenorocire nu vine niciodată singură,
pentru scuipaţii şmecherilor aduşi de marinar din bazarul
pal puterii pesediste, guvernatorului BNR Mugur odată cu achiziţionarea ARCOM S.A., Gigi Becali s-a
de la Videle, direct pe scaunul Primăriei Bucureşti.
Isărescu şi directorului SIE Ioan Talpeş. mai trezit cu o cocoaşă în spinare. Se pare că nici fosta
Necazul cel mare se numea Cristian
Întâlnirea s-a terminat cu un telefon la conducere (care a scos bani buni pe acţiunile firmei),
Diaconescu. Personaj şters, aflat mereu în planul doi al
Ministerul Afacerilor Externe, în perspectiva unei nici consilierii miliardarului, nu i-au spus că s-a legat la
Partidului Social Democrat, Cristinel nu intrase până mai
discuţii cu secretarul de stat, pe atunci Cristian cap cu cea mai mare şi mai păguboasă investiţie
ieri în gura presei de scandal. Poate doar cu excepţia unui
Diaconescu. externă românească, Combinatul de Îmbunătăţire a
scandal de mici proporţii la Eximbank, unde evoluase
Imediat, în presa centrală a apărut zvonul că Minereurilor Acide de la Krivoi Rog, o gaură neagră în
soţia sa Mariana. Purtătorul de cuvânt al PSD era
ruşii au de gând să ne dea tezaurul înapoi. Moca. Şi că care s-au scufundat peste 2 miliarde de dolari de la
considerat drept un politician echilibrat, profesionist într-
cel care gira afacerea era un oarecare om de afaceri bugetul ţării şi din patrimoniul ARCOM S.A.
ale diplomaţiei şi justiţiei mioritice. Nimeni, dar absolut
ruso-american Alexander Michael Dokychuk, de origine Trezit la realitate de presă, Gigi s-ar fi zbârlit la
nimeni, nu îndrăznise să-i pună în discuţie calităţile de
română. Ministerul Eonomiei şi Finanţelor, încercând să paseze
negociator (cu ucrainenii sau ruşii) pe teme de tratate cu
Dokychuk, născut dintr-o mamă olteancă şi un cocoaşa la datoria publică. Şmecheria n-a ţinut. Firma
vecinii sau tezaur. Şi aşa rămânea Diaconescu, dacă
tată ofiţer KGB, este consilier pentru relatii economico- ARCOM S.A. fiind legată de CIM Krivoi Rog prin legea
stătea în banca lui, fără să se implice în lupta de clasă.
financiare ruso-americane şi expert în afaceri pentru 156 din 5 iunie 1987, ca antreprenor general extern.
Aşadar, ca şi în cazul lui Voiculescu-Crescent-
O tentativă asemănătoare au mai încercat şi
Dunărea, serviciile secrete af late în subordinea
funcţionarii corupţi ai MEF, numind investiţia „creanţă
“Profesorului” şi-au deschis băierile pungii cu noroi,
externă” şi mutând-o la Fondul Proprietatea. Până anul
furnizând tonomatelor prezidenţiale dosarul profesional
trecut, când jurnaliştii au observat manevra şi i-au atras
al viitorului candidat PSD la primăria capitalei. Au fost
atenţia ministr ului Vosganian că o datorie
scoase cu generozitate zeci de note din anii ’80, când
nerecunoscută (de Ucraina) nu are cum să fie creanţă.
Diaconescu era judecător comunist, fişe sau recomandări
Fondul a fost degrevat imediat de CIM Krivoi Rog.
de la partid, ba chiar i-au găsit şi rădăcinile securiste la
Nici după ce a dat cu capul de pragul de sus,
U.M. 0835, unde îşi satisfăcuse stagiul miltar. O unitate
Becali nu a ordonat verificări la ARCOM S.A., singurele
militară a trupelor de securitate. Fiindcă se poartă în
măsuri luate până acum, fiind repatrierea gloatei de
campanie, deontologii nu au uitat nici de soţia
pensionari şi gestionari jefuitori. Reţeaua devalizatorilor
diplomatului. Au publicat fişa de membru PCR a Marianei
creată de directorul filialei ARCOM Krivoi Rog, Nicolae
Diaconescu, apreciată ca “o activistă disciplinată şi
Ghirţoi va rămâne.
conştiincioasă”. Negri în cerul gurii, mercenarii
Muncitorii din şantier spun că Ghirţoi a intrat
băsescului au dat de înţeles că Diaconesu a fost cizma
în comă alcoolică, de când a aflat că Mihai Oprea îl
comunistă din fundul ţăranului român, judecat în procese
Dokychuk trimite acasă. S-au speriat degeaba. Este starea lui
pe uliţele satelor. Şi uite aşa, după ce i-au scos mapa
naturală.
profesională de la naftalină cu tot cu funcţiile UTC, România şi Ucraina la Institutul de Cercetări Ştiinţifice Mai grav în această poveste este faptul că
cursurile aprofundate de marxism şi chiar procesele pentru Relaţii Economice Externe din Rusia (VNIIVS). responsabilii MEF cu jaful atronomic de la CIM Krivoi
desfăşurate în anii dictaturii “la faţa locului”, din imaginea În fapt, o instituţie de stat, controlată de GRU (serviciul Rog vor scăpa basma curată. De pe urma materialelor
viitorului candidat la fotoliul de primar al Bucureştiului secret al armatei) şi aflată în subordinea Ministerului furate din şantier de-a lungul anilor, funcţionarii pub-
s-a ales praful. Dezvoltării Economice şi Comerţului al Federatiei Ruse. lici de la Comerţ Exterior, Ministerul de Finanţe,
Ce nu ştie cititorul de bună credinţă este faptul De ce deveniseră dintr-o dată atât de interesaţi Ministerul Economiei, MLPAT (sau orice altă formă prin
că adevărul i-a fost servit pe jumătate. Securitatea ruşii de retrocedarea tezaurului românesc? Se zvoneşte care a trecut actualul MEF de-a lungul anilor) şi-au făcut
turnase cu linguriţa, nu cu polonicul, informaţiile că erau la mijloc o grămadă de comisioane şi dobânzi vile la Snagov. Mulţi dintre ei, aflaţi astăzi la conducerea
defăimătoare pe gâtul încins al deontologilor. Pe pagina ce trebuiau încasate. Cu alte cuvinte, noi luam tezurul statului, au căpătat apartamente de sute de mii de euro
nămoloasă cu care a fost mânjit Cristian Diaconescu, înapoi gratis, iar ei se alegeau cu dobânzile. Cum trioul în complexele de lux construite de ARCOM în Calea
investigatorii de ocazie ocoliseră cu grijă trecutul post- PSD-Isărescu-Talpeş nu a fost de acord cu schimbul
decembrist al duşmanului de clasă. Nu că s-ar fi terminat reciproc avantajos, având pretenţii şi la o parte din
hârtia de tipar, dar ordinul venit de sus nu se discută, se comisioanele cuvenite, afacerea a căzut. „Negocierile”
execută. au fost pasate la nivelul doi al Serviciului de Informaţii
Credeţi că slugoii Cotroceniului ar fi avut curaj Externe, mai precis pe capul „diplomatului” Cristian
să spună despre Cristian Diaconesu (fost ministru al Diaconescu, care a îngropat discuţiile despre tezaur la
justiţiei, diplomat greu la OSCE) că activa la Serviciul de întâlnirea cu Vaham din biroul său de la MAE. La scurt
Informaţii Externe, Direcţia „C” contraspionaj extern? Nu timp, serviciile au organizat în presă şi un parastas al
puteau. Au făcut-o alţi jurnalişti, recent. discuţiilor despre tezaur, lansând zvonul că echipa de
În paginile oficiosului, trecutul duşmanului escroci „trimisă” de Moscova ar fi prezentat documente
pesedist pute doar până la sfârşitul anului 1989. Iar dacă false.
„negociatorul de mucava” (cum a fost poreclit Cristinel Cel mai mototolit a ieşit, până la urmă, actualul
de colegii din SIE după eşuarea negocierilor pe problema candidat PSD la primăria capitalei, Cristinel, colegii din
tezaurului pierdut) vrea la primărie, îi dăm în cap. Dar Centrala SIE poreclindu-l “negociatorul de mucava”.
nu-l omorâm. Mesajul fetid din paginile ziarului a fost cât
se poate de clar: Diaconescule, stai în banca ta! Nu-l
supăra pe Fratele cel Mare. Gigi Becali şi-a tras cocoaşă
tras
ucr aineană
ucraineană
Încă director, Nicolae Ghirţoi
Îngropar
Îngropar ea def
oparea initivă a
definitivă De ceva vreme, de „Îngerul Luminii”, cum
este denumit în presa centrală afaceristul Gigi Becali, Plevnei şi pe Nerva Traian. Au treacut cu vederea
Tezaur ului rromânesc
ezaurului omânesc se lipesc doar afacerile găunoase. Scăpat relativ neatins reexporturile ilegale de materiale din şantierul de
printre dinţii rari ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie Dolinska, către Maloiaroslaveţ şi Astrahan sau
La sfârşitul anului (DNA), într-o afacere nu prea curată cu „terenurile vagoanele cu materiale pierdute pe drum după ce intrau
2003, la restaurantul din armatei”, Becali a aterizat în braţele procurorilor cu pe teritoriul României.
clădirea veche a Senatului valiza plină de euroi. Sute de mii, milioane de „îngeraşi” La judecata de apoi, cineva trebuie să
României, direcţiile de destinaţi ungerii „Căilor Domnului “, întru înălţarea plătească decontul de la CIM Krivoi Rog. Fostul direc-
contraspionaj şi Steluţei cât mai sus, spre cupele europene. Unii spun tor economic Florescu Florian şi camarila au pasat
contrainformaţii ale serviciilor că oracolul din Ghencea era animat doar de intenţii paguba în cârca lui Becali. ARCOM nu va putea fi
secrete româneşti stăteau la o bune, dar l-a stricat gura, rugăciunile sale spre Cel de degrevată de obligaţii decât printr-o nouă lege aprobată
bere, dar cu ochii cât cepele pe Sus, băgând aparatura sereiului în microfonie. de Guvernul şi Parlamentul României.
un grup pestriţ format din Acum, Becali încearcă să-şi îndrepte imaginea Ne aşteptăm ca o altă valiză cu „îngeraşi” să
români, elveţieni, germani şi şifonată, cu mătănii prelungite la posturile TV rezolve şi această problemă.
olandezi. Ofiţerii GRU, ziariştii, echidistante. Nici că ştie ce-l aşteaptă.
Eugen Anca oamenii de afaceri şi Cu cine oare s-o fi consultat pravoslavnicul,
politicienii de faţă nu veniseră să ia masa într-o pauză când a cumpărat firma Securităţii ARCOM S.A., nu ştim.
Eduard Ovidiu Ohanesian
Eduard
de şedinţă, grupul discuta aprins o problemă mult mai L-a ispitit necuratul să achiziţioneze un monstru
23 Acolada nr. 8 - Mai 2008

Voci pe mapamond: Sylves


Sylves tr
estr e
tre CLANCIER
utor
Aut cincispr
or a cincis prez
prezece
ezece v vo-
o- Aştepţi zorii Te-ntrebi şi-i auzi uneori
lume de poezie, dintr dintre care
e car e privirea-ţi prevesteşte primăvara. apucînd pe scurtături
amintim Pr Prof
ofilul
of Ierbar
ilul visului, Ier bar În toiul nopţii şi trecînd fără oprire.
în fflăcări,
lăcări, T Telegr
elegramele
elegr cerului,
amele cer ului, apare transparenţa
Piett rre
Pie amintitoar
e amintit oare,
oar e, Suf l e etul
tul care răspîndeşte viaţă *
alchimist,
alchimis culoare
t, O culoar noaptte.
e în noap şi tu cînţi.
A publicat, de asemeni, eseuri Va trece Decembre cu primele zăpezi
(despr
(des pre
pr poeţilor;;
e poezie : Calea poeţilor zgomotele-i pluşate
despr
des pre
pr e FFrreud), o lucrlucraa rre
e de să nu le regreţi de pe-acum
“ficţiune
“f icţiune politică” : T Tesestt amentul lui Mao. Es
es Estt e SÎNGELE CE NU ŞTIE SĂ MINTĂ
MINTĂ
Preşedint
Pr eşedintele
eşedint P.E.N
ele P.E.N.. Club-ului fr
.E.N francez Secre
ancez şi Secr etar gen- Vîscul, ilicul rămîne-vor agăţate
eral
er Academiei
al al A Mallarmé.
cademiei Mallar mé. Seara lîngă căminul aprins
Să fim acest sînge ce nu ştie să
mintă Tu şi sora ta pe-ai casei îi veţi asculta
spiţa asta nobilă neobosită cum spun lîngă foc poveşti de la priveghi
ÎNTRE ORACOL ŞI PREVESTIRE
ORAC care se-ncrede-n cărţi cuvinte preţioase pentru viaţă.
străduindu-se să transcrie
acel ceva de care ţine *
Între oracol şi prevestire nimic mai mult ori mai puţin
între rugă şi speranţă decît trecerea timpului A fost spusă într-o joi
să te naşti în codru sau pe-o dună. decît viaţa, taina asta. în tainiţa grădinii
Jocul ţinea de tăcere
Să fii începutul cel mare *
care să stîrnească viaţa sub lună. Ca ţestoasa care zăboveşte
Zarurile fost-au abolite, tu scrii pentru a-ţi stîrni curiozitatea
Iată vise sau himere părăsit de hazardul vechilor numere
la care nu poţi renunţa în noaptea şi făr’de ajutorul înaintaşilor. Un secret e greu de purtat
fiecărui anotimp ce vine. trebuie să faci o pauză
Te-ndoieşti de fericirea propriilor cuvinte ca jocul s-o poată lua de la capăt.
* de-atîtea-ntrebări şi viziuni trecătoare.
*
Scrisul de ce lumină se-apropie oare Cu poemul de-odată răsare şi verbul
noi ignoranţi ai propriei umbre atîţi jarul unui foc străbun Un nor va trece în curînd
şi ce amintire aduce-va timpul? ştiind că timpul te-a numărat. un cîine va-ncepe să urle
şi va trebui să-ţi petreci noaptea
Înfometaţi aici printre-atîtea dezastre *
neputincioase cuvintele noastre. Socotind orele după clopotele
Te-ntrebi dacă spaţiul e infinit schitului, şopotind în penumbră
Al cui e sîngele din noi şi curb ca duna asta pe care
care ne-mpinge să scriem te plimbi noaptea Cînd tăcerea-i ceea ce se cere
să sfidăm orice graniţe? tu copile nicicînd înţelept
Dacă visele tale sunt nesăbuite ţi-ar fi plăcut să stîrneşti o furtună
* ori promiţătoare
*
Teama ţi-o laşi pe faţa iazului Şi dacă viaţa şi zbuciumul ei
un slab mieunat sunt drumuri Asceza cîntului pur
printre ferigi se-ascunde unde poeţii-şi depun cuvintele obscure a schimbat viaţa ei
ca tot atîtea capcane într-o lume care-i dă
În noaptea lină pîndeşti licărirea pentru prins adevărul
zadarnicelor lucruri abia perceptibile mereu insesizabil. Acces la cunoştinţa
învăluită pînă atunci
În steaua ta crezînd *
cunoscîndu-te pe tine însuţi La rîndu-ţi cauţi zeiţa
crezi că-i eşti măsura Sensul e un nor în ţara cu-o mie de izvoare
trece şi se destramă mergi spre azurul de noapte înmulţit.
* fără a lasa urme
*
Dacă fluviul se lipseşte de tine Vezi în el ce-ţi închipui
şi sare din izvor în primul rîu crescînd odată ceva, altădată altceva Vegheai,
din afluent în afluent căutarea ta avea-va patima
Cînd te vei duce, nu va mai exista decît prezentul răbdarea, puritatea
Dacă florile-ncep să reînflorească aceea care-ţi va închide pleoapele
fără de truda albinelor îşi va aminti de întrebarea ta : Care dă timpului ce trece
de ce? sensul ce-i lipseşte
Dacă timpul începe să-şi abandone anii
* Vegheai,
zilele şi orele ce se va-ntîmpla în contratimp pentru o lume a prezenţei precare
cu pămîntul şi oamenii? Poemul ăsta e-al tău Căutarea ta conjura-va năpasta
îl scrii fără s-o ştii preabine. născută din absurd şi nepăsare?
*
Eşti un fel de scrib străbun *
Amintirea ca o uşă care se deschide cu chip necunoscut
ca un drum ce poate fi urmat asta îţi convine. Iată ziua, se impune ferestrei
ca o tainică grădină Şi continui să cauţi adevărul capătă prezenţă, atrage atenţia
care ca zăpada dă atîtea semne de recunoaştere.
Înlăuntru-ţi îi cauţi dialectul pierdut. îţi frige mîinile
Să fi uitat oare Şi timpul căruia îi eşti măsură
* se tot îngustează în urmă-ţi
Poiana asta
unde domneşte tăcerea, unde te duc paşii Morţii tăi fac nostimă figură Cine-ţi va citi povestea într-o zi
de visător singuratic? în beznă, în orice seară se va ascunde printre rîndurile pe care le-ai gravat în
mai aproape, tot mai smeriţi. noapte
* Lunatic Pierrot bîntuit de himere.
Le arunci în faţă spaima ta, gelozia
Tu îţi eşti sînge şi destin de-a fi silit să-i pierzi în zori de zi.
copacul stă gol înainte-ţi
e iarnă Unde se duc oare? În româneşte de

Cons
Constt antin ABĂLUŢ
ABĂLUŢĂ
UŢĂ
Acolada nr. 8 - Mai 2008 24

Măria Sa Cor upţia


Corupţia
Ne dăm prea bine seama: în România actuală corupţia e o instituţie
neomologată, dar venerată, cu o ramificaţie extinsă pe cele mai felurite paliere ale
De ce s-a înt or
orss Hr
întor uşcă la
Hruşcă
vieţii, practic prezentă pretutindeni, ubicuă dacă vreţi, şi cu o autoritate de temut.
Cine i-ar putea sta împotrivă? Justiţia, Guvernul, Parlamentul, Preşedenţia? Vorba
A . Păunescu?
personajului caragialesc : „Ei aş!” Discursurile anticorupţie şi nici măcar legile n-o sperie,
nici o exorcizare din cele pe care încearcă a o efectua, uneori mai convingător, jurnaliştii, S-a întâmplat de curând un fapt cultural spectaculos, cu totul bulversant:
alteori mai puţin convingător, politicienii, n-are nici un efect. Insinuant, abil, proteic, Bucureştiul a fost umplut de afişe care anunţau întâlnirea Hruşcă-Păunescu pe
extrem de insistent, spiritul său malefic dă semne că ne va bîntui încă multă vreme. scena Teatrului Naţional. Valorosul cântăreţ Ştefan Hruşcă a ţinut să-şi încheie
Să fie prea (ne)cinstita corupţie un produs al comunismului? Cu toate că aportul seria de 50 de spectacole din România, prin care şi-a marcat împlinirea unei jumătăţi
acestuia în extinderea şi configurarea sa actuală e de netăgăduit, să admitem că de veac de viaţă, întâlnindu-se pe aceeaşi scenă cu Adrian Păunescu, după o
arborele său genealogic se adînceşte într-un trecut mai îndepărtat, cuprinzînd epoca despărţire de 24 de ani. Dintr-o emisiune de la Realitatea TV, care a precedat
fanariotă, relaţiile băştinaşilor cu Înalta Poartă şi cu puterile ocupante în genere, spectacolul, am aflat că ideea întâlnirii i-a aparţinut lui Hruşcă şi a fost avansată
pierzîndu-se poate în nebuloasa comună a moravurilor zise balcanice, care pecetluiesc încă din noiembrie 2007, în emisiunea „Duminica în familie”, unde cei doi
toposul în cauză, atît de ambiguu, al întîlnirii punctelor cardinale. Să admitem însă şi protagonişti de mare tonaj au fost invitaţii Mihaelei Rădulescu. În emisiunea de la
altceva. Şi anume că perioada „de tranziţie” pe care o străbatem (sintagmă tot mai Realitatea TV, Hruşcă şi Păunescu au discutat posibilitatea continuării unui proiect
peiorativă pe măsură ce se dovedeşte a fi mînuită precum un alibi fraudulos) e cu comun de spectacole, cât şi relansarea Cenaclului Flacăra, dar nu în ţară, ci în
osebire prielnică imbatabilului flagel. Au loc acum o seamă de procese ce se vor comunităţile româneşti din Spania, Italia etc, „care sunt mai curate” şi păstrează
înnoitoare, aducătoare de „progres” – cum, altminteri? – european, însă care produc mai viu sentimentul patriotic.
acele dislocări, mobilităţi, dezechilibruri de care corupţia poate profita mai din plin După cum se ştie, Hruşcă trăieşte din 1991 în Canada. A cântat în Cenaclul
decît oricînd. „Noul” clamat cu satisfacţie naivă ori, de cele mai multe ori, pişicheră, e Flacăra doar trei ani, între 1981 şi 1984, după care s-a despărţit zgomotos de
mîlos, aducător de aluviuni atît de groase încît cursul său apare în destule momente Păunescu, nu s-a mai întâlnit şi n-a vorbit nici măcar la telefon cu “bossul” timp de
strangulat Nu doar la intersecţia punctelor cardinale dar şi a epocilor, corupţia triumfă. 14 ani, până în 1998. În 2003 a revenit în spectacolul Cenaclului Flacăra de la
Mecanismele corupţiei? Par de-o simplitate surprinzătoare, reflectîndu-se, Chişinău, după 19 ani de ruptură. Ştefan Hruşcă nu este un cântăreţ oarecare.
iluzoriu dezarmate, în oglinda logicii existenţiale. Pe de-o parte dorinţa săracilor, prin Imediat după 1990 şi-a lansat seria albumelor de mare succes, numele său
forţa lucrurilor, în majoritate numerică, de-a supravieţui, dacă se poate optimizîndu-şi confundându-se cu ideea de colindă, cântăreţul revenind an de an din Canada
mereu condiţiile supravieţuirii, pe de altă parte dorinţa bogaţilor, prin forţa lucrurilor pentru a-şi colinda de Crăciun conanţionalii de acasă, inversând într-un fel sensul
în minoritate numerică, de-a se îmbogăţi, dacă se poate satisfăcîndu-şi fără limite bu- tradiţional al obiceiului arhaic. Colinzile cântate de el umplu spaţiile sărbătoreşti
limia îngurgitării bunurilor terestre. Cum să te revolţi, cum să te superi în raport cu ale Crăciunului în fiecare an, fiind transmise la difuzoarele publice din centrul
impulsuri atît de elementare? Cum să opui morala cea atît de severă, de ascetică, de Bucureştiului, dar şi în magazine şi instituţii, până în cel mai îndepărtat oraş al
implacabilă unor aşa de omeneşti porniri? Şi iarăşi ne întoarcem la trecut, la cel proxim ţării, la Sighetu Marmaţiei, să spunem, piesa sa de rezistenţă, “Rugă pentru părinţi”,
al regimului totalitar în care anomalia pornea de sus, de la politica etatistă a refuzului pe versuri de Păunescu, întrând în folclorul viu şi cântându-se deja în versiuni
proprietăţii private sau, mă rog, a mărginirii drastice la care era supusă, cînd se lansaseră oralizate de copiii străzii, prin metrouri şi tramvaie. .
următoarele stihuri ale folclorului clandestin: „că nu e păcat/ dac-ai furat/ de la hoţul Într-un cuvânt, Ştefan Hruşcă e un fenomen distinct în climatul muzical al
de stat”. Numai că micile furtişaguri, înecate în amarul unor inechităţi ce păreau tranziţiei, brandul său impunând în tulburele spaţiu public românesc ideea de
turnate în betonul unui sistem eternizat, au crescut peste noapte, ajungînd, în climatul sărbătoare şi repurificare prin cântec ritual. Cum a fost posibil, prin urmare, ca
permisiv al liberalizării, la ditamai tunuri cu bubuit extrem de sonor, la escrocherii acest simbol al curăţeniei morale şi sărbătorii tradiţionale româneşti să se
înalte cît casele făloase cu mai multe etaje ale parveniţilor, la jafuri întinse cît mai regăsească pe aceeaşi scenă cu Adrian Păunescu, omul care – în toţi aceşti ani de
multe moşii şi păduri la un loc. Astfel a luat naştere o corupţie oarecum sistematizată, după 1989 – a reuşit să devină un simbol al polarităţii contrare din spaţiul public
aptă de grandioase performanţe. Relativismul moral, asupra căruia mai de milă mai autohton, activitatea sa de dinainte de 1989 fiind consemnată pe larg, în acest
de silă eram gata a închide ochii în anii comunismului, a trecut într-o imoralitate crasă, sens, în documentul oficial de condamnare a comunismului şi securităţii?
într-o corupţie atît de impozantă încît, la întîlnirea cu ea, unii dintre noi se dau la o Explicaţia o găsim, surpinzător, tot într-un text al lui Păunescu, publicat în gazeta
parte înspăimîntaţi iar alţii o salută cu respect. sa de familie (9-15 mai, 2008): „Naivitatea cu care, trăind în Canada, Ştefan Hruşcă
Cu toate că ne izbim cotidian de figura sa iradiind de prosperitate şi cu un şi-a închipuit că la Bucureşti lucrurile s-au normalizat…”.
rictus batjocoritor, corupţia endemică pe care o avem în vedere prezintă cîteva zone în Dar cum Dumnezeu să se normalizeze treburile în România atâta vreme cât
afara celor, să zicem aşa, „naturale”, care ar fi mediul de afaceri, mediul politicienilor, poetul care a scris textul „Trăiască Ceauşescu! Trăiască România!”, identificând
frecvent afacerişti şi ei, mai pe şleau zis, „băieţi isteţi” cel al lumii interlope etc. E numele veşnic al ţării cu al „Cârmaciului” comunist ocazional (dar nereuşind să
precum difuziunea unui gaz toxic care sfîrşeşte prin a umple toate spaţiile disponibile. impună cântecul ca imn naţional, cum spera din toţi rărunchii, doar pentru că
De ce oare ţara noastră are mai multe universităţi particulare decît se află pe întreg dictatorul însuşi a râvnit la această glorie, promovându-şi propria pastişă după
teritoriul… Statelor Unite? Cine sunt trăgătorii de sfori ai acestui învăţămînt suspect, binecunoscutul text pe muzică de Ciprian Porumbescu) este de ani de zile
care ne livrează pe bandă rulantă semidocţi primejdioşi aidoma unor maşinării defecte preşedintele Comisiei de Cultură din Parlamentul României? Pentru acest om,
introduse în circuitul public? Cine sunt dascălii săi care, e un fapt de notorietate, iau cursul istoriei a încremenit în 15 iunie 1985, după dezastrul mortal al Cenaclului
mită, cine îl aprobă, cine îl controlează cu un evident, din capul locului, rabat serios la Flacăra de pe stadionul din Ploieşti, când a pierdut tot ce dobândise prin linguşirea
principii etice? E oare un aer mai curat în sistemul sanitar? Cazul micului Sebastian odioasă a familiei dictatotului Ceauşescu, iar el nu mai visează de 23 de ani încoace
care s-a născut într-un pretenţios aşezămînt spitalicesc din Capitală cu un handicap decât să reia lucrurile din acel punct de ruptură, de când stagnează din toate
multiplu, pentru că personalul medical n-a binevoit a fi prezent în momentele ivirii punctele de vedere, politic şi poetic, deopotrivă, când i-a fost lui cel mai bine, la
sale pe lume, a scos la iveală un strat de putregai imens în sfera halatelor albe, asupra acel apogeu personal al destinului său, în cadrul apogeului ceauşist al dictaturii
căreia publicul credul proiectează o încredere apriorică. Să mai amintim de comuniste. De aproape un sfert de veac, Adrian Păunescu îşi suge de sub unghii
matrapazlîcurile soldate cu un imens cîştig al medicamentelor de la Constanţa? Ori rezervele de energie naţional-comunistă care i-au mai rămas în lunga lui hibernare
postura tragi-comică a unui medic gorjean care, filmat fiind, a încercat a-şi înghiţi politică şi poetică, tot mai secătuită, visând utopia feerică a „normalităţii”, adică a
şpaga aidoma unui borfaş? Exploatîndu-ne suferinţa, înavuţindu-se din spaimele şi reîntoarcerii sale în punctul de glorie personală cel mai înalt, al mult cântatei
speranţele noastre, atari urmaşi denaturaţi ai lui Esculap sunt cumva mai presus de „Epoci de Aur” şi al preaslăvitului ei conducător.
traficanţii de carne vie ori de droguri? Dar acel ticălos director al unui centru de copii De 17 ani, Ştefan Hruşcă revine în ţară doar de sărbătorile Crăciunului. Prin
din Timişoara care-i abuza sexual pe micuţi şi, ca şi cum nemernicia sa n-ar fi fost spectacolul comun cu Adrian Păunescu, de la Teatrul Naţional din Bucureşti,
satisfăcătoare, îi trecea peste graniţă pentru uzul altor pedofili ? Dar scandalul de la cântăreţul care trăieşte în Canada, într-un spaţiu geografic atât de îndepărtat de
TVR, unde difuzarea unei pelicule incendiare care proba cu vîrf şi îndesat „onoarea” România, s-a întâlnit cu poetul aflat la fel de departe de timpul istoric real al
unui ministru în funcţie şi a unui fost ministru, reuniţi în mica-marea „afacere caltaboş României, retardat într-o nostalgie cu ţinte irevesibile, irecuperabile, definitive.
şi palincă” s-a lăsat nu doar cu o penibilă discuţie teoretică asupra „prezumţiei de Evident că pofta insaţiabilă şi devoratoare a lui Adrian Păunescu l-a folosit pe
nevinovăţie”, ci şi cu o imprevizibilă sancţiune. Schimbîndu-şi peste noapte opinia cu inocentul, naivul Ştefan Hruşcă, la fel ca pe o biată muscă prinsă în lacoma plasă
180 de grade, preşedintele televiziunii publice, Alexandru Sasu, a sancţionat-o pe d-na de păianjen a nesfârşitei sale campanii electorale. Sper că scandalul de culise de
Rodica Culcer care s-a făcut vinovată de… informarea corectă a opiniei publice. Ce la Teatrul Naţional (în care a fost implicat Ion Caramitru, dar şi TVR) să-l trezească
manete oculte au fost apăsate, ce pîrghii misterioase au fost puse în funcţiune pentru măcar pe cântăreţul Ştefan Hruşcă din grava eroare de a-şi fi imaginat că timpul
a se ajunge la o asemenea năstruşnică măsură ? istoric stă pe loc, asemenea aparenţelor prezentate de spaţiul geografic. Cât îl
Să nu pierdem din vedere nici devastatoarele efecte în timp ale corupţiei. priveşte pe actualul poet şi politician Adrian Păunescu, numai bunul Dumnezeu
Spectrul injustiţiei, perpetuu prezent în viaţa oamenilor, duce la pasivitate, lehamite, din ceruri poate şti dacă mai e vreo speranţă!
dezgust, adică la secarea acelor energii ce s-ar fi cuvenit puse în slujba redresării. Ar mai fi o întrebare: de ce vine, totuşi, publicul la asemenea spectacole,
Funcţionalitatea învăţămîntului, a actului medical, a tuturor tipurilor de activitate nu care mizează pe succesul unor şlagăre de acum 25 de ani, de pe „lumea cealaltă”?
pot decît scădea încontinuu, prin compromiterea ţinutei lor calitative. Cum am putea Răspunsul e simplu: degradarea excesivă a spaţiului public, vulgarizarea şi
uita că, aidoma unui jupîn Dumitrache, devenit patron al statului, preşedintele Traian manelizarea spectacolului politic şi audiovizual, invazia progresivă a subculturii
Băsescu propunea cu ifose elevilor, la un început de an şcolar, pilda d-sale de ins care tehnologizate au ca urmări imediate refugiul publicului în asemenea oaze
n-a strălucit deloc la carte, dar care a ajuns ce-a ajuns? Încurajarea elementelor slab nostalgice, naţional-comuniste, din care serviciile de salubrizare au curăţat, peste
pregătite, obişnuite a face uz de plocon şi a intra pe uşa din dos, id est contraselecţia, noaptea tranziţiei, scheletele şi memoria victimelor. Pe de altă parte, prea puţini
stimulează emigrarea mai cu seamă a tinerilor dotaţi, împrejurare ce accentuează scriitori de valoare de azi se implică în problemele sociale, politice si naţionale, cu
disoluţia socială. În contextul unei crize a valorilor, „băieţii deştepţi” rămîn stăpîni pe electorala pasiune eruptivă a lui Adrian Păunescu, lăsând marile mulţimi
situaţie. Lipsiţi de scrupule, năclăiţi de incultură, vulgari, indecenţi, ei se constituie în dezorientate la mâna unor îngrijorător de populari simulanţi şi maculatori, de genul
impertinente modele ale „succesului”, cu atît mai vîrtos cu cît o mass media fără Vadim sau Becali, care au ocupat principalele canale de influenţare a mentalului
discernămînt, cînd nu e prinsă şi ea în caruselul intereselor pecuniare, îi promovează şi imaginarului colectiv.
cu statut de vedete. Impunîndu-se drept criteriu suprem, banul, indiferent de felul în Soluţia e una singură: dacă elitele răului sunt atât de solidare şi active, de ce
care a fost dobîndit, dictează regulile. Şi – acesta e faptul gravisim – corupţia lăsată la n-ar fi la fel de ofensive şi elitele binelui, adevărului şi frumosului?
voia sa se reproduce la infinit, nesăţioasă precum o zeitate carnivoră care consumă
tot mai multe victime omeneşti. Ion Zubaşcu
Gheorghe Grigur
Gheorghe cu
Grigurcu