Conspect

DURBAC NICOLETA

ERWIN  PANOFSKY „ICONOGRAFIA ŞI ICONOLOGIA”

Studiul lui Erwin Panofsky, Iconografia şi iconologia, e relevant şi necesar istoricului şi

criticului de artă din cel puţin două motive. Mai întâi, el oferă o metodologie de investigare a
imaginii şi de înţelegere a sensului şi conţinutului ei, prin câteva distincţii de natură
semantică şi semiotică între nivelurile diferite ale sensului, tematicii şi descrierii operei
vizuale. În al doilea rând, Panofsky propune o corecţie importantă a interpretării unei clase
speciale de obiecte artistice, constituite pe un nebănuit divorţ între formă şi conţinut
(cunoscătorul operei panofskyene recunoscând aici problema operelor cu formă clasică şi
conţinut neclasic, respectiv a operelor cu formă neclasică şi conţinut clasic). În sfârşit, nu
trebuie ignorat faptul că Iconografia şi iconologia aplică programul teoretic din Istoria artei ca
disciplină umanistă, propunând întâlnirea fertilă şi critică a disciplinelor artei – cele istorice şi
cele teoretice – în câmpul aceluiaşi studiu sau al aceleiaşi cercetări (cu perspectiva foarte
promiţătoare a înţelegerii istoriei arte, a momentelor, fenomenelor şi proceselor ei, într-o
manieră mai adecvată şi mai profundă). Această internalizare a criticii obiectului de artă
(produsă şi în ştiinţele literaturii în prima jumătate a secolului trecut) este una din marile
oportunităţi pe care le prezintă intervenţia lui Panofsky, demonstrând limitele disciplinelor
istorice ale studiului umanist, necesitatea unei practici hermeneutice contextualizante şi
organizarea unei metode interpretative sintetice (care să reunească funcţia informativă a
documentului şi valoarea culturală a obiectului de artă).

Distincţiile preliminare pe care se întemeiază diferenţa conceptuală şi metodologică dintre

iconografie şi iconologie sunt de natură semantică şi semiotică. Sensul şi semnul, respectiv
simbolul, reprezintă nivelele la care se realizează disjuncţia dintre aceste două ramuri ale
cercetării obiectului de artă. Sensul faptic şi sensul expresional formează înţelesul natural
(primar) al imaginii, sensul convenţional are un grad mai ridicat de semnificaţie
(presupunând interpretarea sensului natural, decodarea şi înţelegerea lui), iar sensul
intrinsec cumulează evenimentul vizibil, forma apariţiei şi semnificaţia lui inteligibilă cu
diferitele calităţi prezente în gestul vizibil – devenit gest vizual. În acest rezumat sunt reunite
cele trei distincţii (inspirate de formalism şi structuralism), pe baza cărora Panofsky deduce
trei nivele ale tematicii sau sensului unei imagini artistice. Tematica primară (sau naturală)
conţine formele elementare, tematica secundară (sau convenţională) implică motivele
recognoscibile (permiţând analiza iconografică), iar conţinutul intrinsec „este sesizat în opera
de artă stabilind atitudinea definitorie a unei naţiuni, perioade, clase, convingeri religioase
sau filosofice – interpretate de către o personalitate şi condensate într-o operă.”. Această
căutare a profilului unei epoci şi al unui univers de convingeri, habitudini şi reprezentări
(familiar creatorului) într-o operă de artă se justifică prin valoarea operei, de obiect exponent
pentru contextul care l-a făcut posibil şi care i-a transferat un set de atribute stilistice şi
mentalitare. Opera de artă se integrează unui canon cultural, având, faţă de contextul
originar de apariţie, o funcţie identitară; acesta este motivul pentru care „ne ocupăm de
opera de artă ca fiind simptomul altui lucru care se exprimă pe sine într-o plurivarietate
debordantă de alte simptome, iar noi îi interpretăm trăsăturile compoziţionale şi iconografice
drept mărturii, cu un grad mai înalt de specificitate, ale acestui «alt lucru»” Aceste trăsături
compoziţionale sunt, în limbajul lui Cassirer, valori simbolice ale operei (adeseori străine de
intenţia autorului, dar, pentru aceasta, nu mai puţin prezente şi nu mai puţin relevante; nu
este, probabil, inutilă invocarea triplei distincţii a lui Umberto Eco, din debutul Limitelor
interpretării, între intentio auctoris, intentio operis, intentio lectoris). Or tocmai izolarea şi
interpretarea acestei valori simbolice, implicită operei, constituie momentul de depăşire (sau
de împlinire?) a analizei iconografice în analiză iconologică, valoarea simbolică fiind, în cele
din urmă, chiar „obiectul iconologiei”. Astfel, Panofsky internalizează critica artei,
direcţionând analiza obiectului de artă către hermeneutică (filosofică, teologică, istorică,
socială, politică, mentalitară) şi reclamând exigenţa depăşirii suprafeţei formale sau tematice
a operei, pentru înţelegerea semnificaţiilor ei celor mai intime.

II

Critica artei primeşte, astfel, din partea teoriei artei, o metodologie coerentă, adecvată şi
profundă de înţelegere a obiectului artistic, care devine obiect cultural. Acest salt calitativ
presupune nu doar o rafinare a tehnicii interpretative a ştiinţelor artei, ci şi o deschidere a
patrimoniului artei înspre disciplinele culturale conexe: pentru acestea, relevanţa şi influenţa
obiectului artistic pot fi depistate şi formulate cu claritate abia după ce acestuia i s-a restituit
calitatea şi dimensiunea lui originare, de obiect aparţinând unei comunităţi culturale (deci de
obiect eminamente cultural). Panofsky detaliază şi armonizează această metodologie, care
se desfăşoară în trei momente co-implicate.

Descrierea pre-iconografică are la bază experienţa empirică a privitorului şi solicită o

descriere a vizibilului, prin descrierea motivelor artistice şi a formelor elementare ale
construcţiei.

Dar nimic nu garantează corectitudinea artistică şi culturală a unei astfel de descrieri „naive”,
care trebuie obligatoriu completată de evaluări şi discriminări contextualizante. Astfel,
descripţia iconografică presupune completarea descrierii pre-iconografice. Cu o istorie a
stilului (deci cu o explicitare a manierei în care „obiectele şi evenimentele au fost exprimate
prin forme în condiţii istorice variabile”, cu o istorie a tipului (deci cu o sesizare şi analiză a
abaterilor stilistice sau ideatice ale imaginilor de la sursa literară / mitologică şi de la familia
de opere de din care face parte), respectiv (c) cu o istorie a simbolurilor (mai exact, cu o
riguroasă identificare a manierei în care „tendinţele generale şi esenţiale ale intelectului
uman au fost exprimate prin teme şi concepte specifice, în condiţii istorice variabile”.

Acest moment al integrării operei într-un orizont mentalitar şi cultural larg presupune
trecerea de la o descripţie iconografică la o analiză iconologică. Analiza iconologică va
corobora, în cele din urmă, sensul intrinsesc al operei (dedus prin depistarea urmelor
contextului istoric şi cultural ce pot fi depistate în interiorul ei) cu documentele şi mărturiile
religioase, filosofice, literare, politice, sociale, mentalitare ale epocii, realizându-se o
decodare a celui mai probabil sens al operei (prin conjugarea tuturor nivelelor implicate,
direct şi subtil, în evenimentul creaţiei). Este evident, prin urmare, faptul că iconologia este,
în modul în care o justifică Panofsky, o modalitate optimă de pătrundere nu doar în interiorul
semantic al operei, ci inclusiv în „subsolul” acesteia, în substratum-ul istoric care a produs-o
şi care i-a imprimat un cod „genetic” ireductibil şi specific.

III

Relevanţa practică a iconologiei e exemplificată de Panofsky prin situaţia artei medievale (ce
face obiectul cunoscutului studiu panofskyan Renaştere şi renaşteri): e vorba de „acea
separaţie ciudată dintre motivele clasice învestite cu sensuri non-clasice şi temele clasice
exprimate prin personaje non-clasice într-un cadru non-clasic.” (p. 77). Doar analiza
iconografică indică un număr considerabil de opere medievale cu conţinut clasic, fiindcă
forma lor este clasică; dar analiza iconologică demonstrează faptul că, dincolo de aparenţa
lor, ele au un conţinut neclasic (când nu chiar creştin). Astfel, iconologia corectează şi
dezvoltă cercetarea de istoria şi critica artei, reformulând perspectiva asupra unei epoci
artistice şi asupra unor familii de opere şi propunând cunoscătorului artei o mai profundă
apropiere a unor tradiţii creatoare şi a unor fenomene de istoria artei. Dar iconologia prezintă
şi o dublă semnificaţie epistemologică.

Mai întâi, propune o decodare a celui mai probabil sens al operei şi garantează o
comunicare a ştiinţelor umaniste (care se raportează, astfel, la opera de artă ca la simptomul
unei civilizaţii sau al unei culturi, de studiat din perspectiva multiplă a tuturor ştiinţelor socio-
umane). Scopul unui demers critic şi hermeneutic atât de elaborat nu este mai puţin
ambiţios: e acela de „pătrundere intuitivă a proceselor istorice care în totalitatea lor pot fi
denumite tradiţie” (p. 73). Această ambiţie dezvoltă semnificaţia epistemologică a
iconologiei, care îşi descoperă capacitatea de pătrundere în zone ale istoriei culturii ce
depăşesc sfera artei vizuale.

În acest fel, Panofsky demonstrează şi împlineşte proiectul din Istoria artei ca disciplină
umanistă: implică istoria artei în istoria stilului şi a tipului operei de artă, care sunt, la rândul
lor, momentele arheologice ale unei hermeneutici mai profunde, în care opera e raportată la
orizontul cultural larg căruia îi aparţine în mod intim; acest demers arheologic şi speculativ
atinge substratul istoric şi mentalitar al contextului de apariţie, înţelegând într-un mod mai
profund nu cadrul de producţie, ci condiţiile şi cauzele suficiente ale creării operei. Practic,
istoria şi critica artei – conjugate în iconologie (care ne apare, astfel, ca o istorie internalizată
a artei) – sunt scoase din izolarea lor disciplinară, pentru a primi relevanţă într-un dialog al
ştiinţelor, în care ele oferă răspunsuri extrem de utile privitoare la dinamica sistemelor
culturale şi la identitatea marilor blocuri mentalitare sau spirituale. În acest fel, istoria
internalizată a artei devine un procedeu de sondare şi explicare a unei tradiţii, prezentând
interesul uriaş al unei discipline susceptibile de a participa la marele proiect de explicare a
identiăţilor continentale şi de înţelegere a ciclurilor canonice în care se integrează (coerent şi
prin subtile continuităţi) stilistica extrem de variată a fenomenelor şi proceselor culturale.