Balan Ilarion Constantin Design Maşter I

4-

Reacţia estetică - Aprecierea estetică

Concepţia lui Arthur Danto asupra filosofiei artei se concentrează asupra a două lucruri,
primul fiind specifitatea ontologică a operei de artă de artă nu este redată de una sau mai multe
proprietăţi materiale sau perceptuale, al doilea dintre ele fiind definit de criterile estetice, goarte
mediatizate până atunci, cu ajutorul acestora putându-se identifica operele de artă, înlăturând caracterul
perceptual al operelor de artă şi astfel operele de artă pot fi puse pe categorii, pe concepte în acest fel
ele formează o parte a teoriei artistice.
O astfel de estetică trebuie să rezolve cea mai mare problemă pe care o aduce acest lucru,
mai exact să realizeze diferenţa dintre operele de artă şi lucrurile simple. Analizând în felul acesta
operele de artă rezultă la faptul că opera de artă este o structură intenţională „ a propos de ceva ",
neaparţinând unei entităţi artistice, acesta fiind impusă de artist, iar obiectul real este doar un obiect.
De la aceast lucru se ajunge la definiţia „ o entitate dată este o operă de artă dacă ea încarnează o
intenţionalitate artistică ".
Intenţionalitatea este înţeleasă ca o relaţie de trimitere la o referinţă ce este definită de
conceptul că orice operă de artă este destinată domeniului reprezentării în logica termenului şi trebuie
înţeleasă ca „ o structură cu trimitere semiotică ", plecând de la acest puct, Danto afirma că nu se poate
defini arta numai cu ajutorul criterilor artistice şi faptul că frumuseţea nu poate fi o trăsătură definitorie
pentru operele de artă, deoarece există obiecte naturale dar şi unele fabricate de om , care posedă
calităţi estetice şi nu pot fi numite opere de artă.
în acelaşi timp Danto pune problema perceperi operei de artă aducând un simplu exemplu
acela de a analiza două obiecte, unul artistic şi unul simplu, mai apoi punându-se întrebarea daca
„ reacţile estetice" sunt aceleaşi, de aici trage Danto concluzia, pe care de altfel o susţine cu tărie, că
reacţile estetice sunt diferite. în acest fel faptul că recţia estetică era diferită ca formă de percepţie
senzorială este pusă sub semnul întrebării.
O altă consecinţă şi mai mare de această dată, pe care o pune Danto este aceea că dacă s-ar
ştii dinainte că un obiect este o operă de artă, dacă influenţează reacţia estetică faţă de acel obiect, dacă
până în acel moment o definiţie redată cu ajutorul reacţilor estetice riscă să devină circulară.
De la această concluzie pe care a dat-o Danto duce la faptul că operele de artă nu pot fi
definite numai prin reacţia estetică provocată, pentru că mai întâi trebuie să distingem obiectele
analizate pentru ca mai apoi să se poată defini genul de reacţie adecvat, eliminându-se plecarea de la
specificitatea reacţiei estetice pentru definirea conceptului de artă. *
 Danto afirmă în cercetările sale dacă definiţia artei poate fi redată fară ajutorul
consideraţilor estetice, acestea fiind doar asociate conceptului de artă fără a contribui la structura
internă, astfel ele pastrându-şi un rol normal în crearea conceptului artistic.
Studiind opera lui Dickie, care afirmă că orice operă de artă poate fi considerată un
candidat la apreciere, aprecierea în acest context fiind alcătuită din experienţa calităţilor unui lucru ,
acestea fiind preţioase sau valabile, plecând pe definiţia dată deja de Dickie, precum în definiţia artei
necesitatea unei condiţii estetice fiind necesară.
Un obiect nu poate primi statutul de operă de artă prin intermediul unui decret şi faptul că
un obiect studiat să poată fi apreciat. Aici observă Danto unele contradicţii, altfel spus unele obiecte
sunt considerate opere de artă chiar dacă aspectul acestora este unul respingător, în acest fel Danto
ajunge la concluzia că orice obiect de pe lumea aceasta poate primi aprecieri estetice, acest lucru
putând fi evitat prin diferenţierea aprecierii estetice şi a simplei aprecieri. Dar tot plecând de la acestea
se ajunge la un paradox mai puternic, evidenţiat de faptul ca dacă afirmăm că un obiect nu este artă,
acesta nu poate deveni operă de artă. Un obiect pus într-o maniera diferită şi puţin schimbat faţă de un
obiect identic, astfel aprecierea unei opere de artă intră întru-n nou capitol nedefinit.
Plecând de la teoria lui Cohen precum careia un obiect ordinar nu poate fi un obiect de arta
aici dă exemplul pionezelor, această teorie se ciocăneşte cu o altă dificultate, mai exact dacă admitem
că o pioneză nu oferă loc de apreciere estetică, asta nu înseamnă că ea nu poate fi operă de artă, acest
lucru fiind realizat prin evidenţierea obiectului, dar în acest fel problema aprecierii este nerezolvată.
Chiar dacă o pioneză nu oferă loc aprecierii estetice, asta nu duce la concluzia că un obiect
industrial identic altora nu poate fi o operă de artă ce poate fi apreciată, căci proprietăţile pe care noi le
analizăm ar fi cele a unei opere de artă, chiar dacă acestea s-ar suprapune cu proprietăţile pionezei,
aceste două lucruri fiind foarte greu de separat.
Pentru a fi mai clare aceste explicaţii Danto revine la faimosul exemplu al "Fântânii" lui
Duchamp, luând în discuţie şi analiza propusă de Dickie, care susţine că nu există conştiinţă specific
estetică, atenţie specific estetică sau percepţie specific estetică, singura diferenţă care ar fi între
aprecierea din artă şi ceea ce nu este artă, rezultă ăn faptul că acestea se privesc ca obiecte diferite.
Se poate spune că Ceea ce afirmă Dickie este faptul că proprietăţile pe care le apreciem în
cazul operelor de artă sunt aceleaşi pe care le apreciem şi în cazul unor obiecte non- artistice care sunt
identice sub raport fizic.
Aici exemplul fiind dat de "Fântâna" lui Duchamp care este asemănătoare nenumăratelor
urinoare fabricate sub licenţa Mutt Works. Calităţile ordinare ale ojferei, mai exact suprafaţa albă şi
strălucitoare, profunzimea sa pusă în valoare prin reflexele obiectelor înconjurătoare, plăcuta sa formă
ovală îi par lui Dickie similare operelor ale artiştilor precum Brâncuşi sau Moore, acestea din urmă
fiind apreciate fără ezitare.
în susţinerea acestui lucru, Ted Cohen spune că operă lui Duchamp nu constă în urinoarul
însuşi ci în gestul artistului de al expune, acceptându-se acest lucru, gestul respectiv nu mai posedă nici
suprafeţe briliante şi nici reflexe profunde, dar fiind diferită faţă de cele ale lui Brâncuşi sau Moore,
opera având calităţi ce lipsesc urinoarelor, precum îndrăzneala, imprudenţa, spiritualitatea, inteligenţa,
etc.
Danto afirmă în urma studierii scrieri lui Dickie, că acetuia i-a scăpat un lucru foate
important, ambiguitatea verbului „a face", punând întrebare: „Ce face ca ceva să fie operă de artă?", în
acest fel Danto atrage atenţia asupra procesului de realizare a unui obiect artistic, acesta avînd scopul
precis de a transforma un obiect simplu într-o operă de artă.
în viziunea lui Danto, opera de artă deţine un număr mare de calităţi ce sunt diferite faţă de
calitaţile unui obiect simplu, acestea fiind calităţi estetice sau pot fi începutul unor experienţe estetice,
dar acestea din urmă ca să poată fi realizabile trebuie să se ştie că obiectul tinde a fi sau este operă de
artă.
Pentru considerente pur favorabile, Danto susţine existenţa unui simţ al esteticiun simţ al
frumuseţii, o facultate de gust, lucru ce a fost susţinut anterior de alţi filozofi, existenţa acestuia să fie
aflată printre celelalte simţuri precum auzul, văzul, mirosul, etc. , dar dacă ar exista o materie destinată
simţului estetic, i-ar atribui căi diferite lui Danto în cercetările sale de manieră estetică. Dar o altă
dilemă care apare tinde să dărâme teoria lui Danto, acesta fiind atunci când se încearcă analizarea
noului simţ, adică felul în care este înţeles, dacă merge după modelul vederii sau tinde spre simţul
umorului. Dante afirmă că nu s-a ţinut cont de faptul că simţurile pot fi educate, aşa cum o muzică
bună educă auzul, de asemenea gustul şi văzul pot fi educate în aceeaşi manieră.
Ca să-şi susţină lucrarea, Dante vine cu un set de explicaţii prin care încearcă redefinirea
simţului estetic, afirmând că simţul umorului este provocat de diferite activităţi anoste, acest lucru prin
repetiţiepoate schimba atitudinea unei persoane, transformând-o într-una optimistă, care abordează
lucrurile cu umor pentru a trece de ele. Asemenea este simţul estetic poate fi provocat, provocarea în
exces duce la realizarea unui simţ estetic fin.
Ca să susţină şi pe alte capitole această teză, Danto face comparaţie între simţul estetic şi al
umorului cu reacţiile sexuale la animale. în momentul când un animal este stimulat sexual, nu se
limitează la înregistrarea pozitivă a stimulilor, se excită şi are reacţii fizice, mai exact acesta tinde să
domine emiţătorul stimulilor sexuali, exemplu artistic pe care-1 face Danto este acela a unui apus de
soare care este perceput ca stimul pentru simţul estetic, astfel persoana incitată vrea să domine, lucru
realizat prin imortalizarea acelui moment prin fotografierea sau pictarea lui. Acest gen de reacţie poate
fi definită ca reacţie estetică. *
Toate aceste explicaţii a lui Danto au menirea unui singur lucru, acela de a susţine că simţul
estetic este înnăscut şi că poate fi descoperit cu ajutorul unor stimuli, în cazul de faţă fiind vorba de
operele de artă, dar tot aici Danto face o mică adăugare, spunând că simţul estetic tinde să caute
calităţile unui obiect, dar dacă se ştie natura obiectului, mai precis dacă s-ar ştii că obiectul este o operă
de artă, simţul estetic se concentrează să observe calităţile acestuia cu o fineţe sporită.
Un exemplu elocvent pe care Danto îl menţionează este cel legat de simţul gustului căruia i
se cere să guste un pahar de vin cu aromă de zmeură, dacă nu s-ar ştii că vinul mai are încă o aromă,
simţul gustului ar percepe mai întâi gustul şi mai apoi l-ar analiza. în situaţia în care simţul gustului ştie
componenţa paharului, el se concentrează doar asupra intensităţii pe care o oferă, aceasta din urmă
fiind un proces mai rapid şi mai eficient.
Cu ajutorul explicaţiilor de mai sus, Danto se regăseşte în opera filozofica a lui Wolfflin,
acesta afirmă „că nu este posibil orice-oricând", lucrul nou adus de Danto ca şi completare fiind
„dispozitivul teoretic", prin care se distinge opera de artă faţă de replica materiala a acesteia.
Acest lucru constă „interpretarea istorică" care este percepută ca determinantă pentru
„aprecierea estetică" a operei de artă.
Aşa cum în filozofia ştiinţei nu există observaţie fară teorie, la fel în filozofia artei nu există
apreciere fară interpretare, lucru ce a fost susţinut de Danto în întreaga s-a lucrare.
Dacă reacţia estetică presupune distincţia dintre opera de artă şi simplul obiect, nu are cum
să adere la definiţia artei. Pentru a se face distinţia între o operă de artă şi simplul obiect, impune
prezenţa simţului estetic, fie că acesta este înnăscut sau nu, acest lucru aparţinând psihologiei artei. Din
punctul de vedere al filozofiei artei, este tratată şi impusă termenilor de logică a aprecierii.

Bibliografie:

• Estetica analitică, D.N. Zaharia, editura Artes, Iaşi, 2007

• Estetica analitică, Arthut Danto, traducere Dragoş Pătraşcu, editura Artes, Iaşi,
2005
• Principii fundamentale ale istoriei artei, Heinrich Wolfflin, editura Meridiane,
Bucureşti, 1968