1

Cosmescu Dumitru-Laurentiu, FADD, Secţia CSM

Dezvoltarea formala ca factor determinant in artele vizuale
Particularizarea elementului determinant
Experienta
Coliziunea din punct de vedere referential asupra problematicii dezvoltarii formale si a tot ce tine de
aceasta in lumea artelor a luat nenumarate forme de-a lungul timpului. De aceea am fost nevoiti atata vreme
,cum este practic si firesc, a pune sub semnul mirarii numirea experientei.
Ca factor determinant incepand cu perioada greciei antice, alaturi de minti stralucite precum Aristotel,
pana la operele signifiante mai aproape de actual ale lui Immanuel Kant (Critica facultatii de judecata, Critica
ratiunii Pure)intalnim ca subiect de rezolvare a punctelor referentiale, atat din punct de vedere filosofic cat si
estetic tratarea dezvoltarii formale ca criteriu si componenta prin intermediul experientei. Se va demonstra prin
intermediul acestei lucrari influenta, primordial-nevoita, a experientei asupra dezvoltarii formale a omului in
materie de arte in majoritatea circumstantelor.
1. Dezvoltarea formala si experienta
Pentru inceput putem spune ca concept general despre experienta faptul ca are in
cuprins cunoastrera, indemanarea sau observarea pe un anume plan, ce ajuta la obtinerea de
evenimente ce sunt castigate prin intermediul implicarii sau expunerii. Experienta ca atare nu
o putem gasi ca o interpretare ci o putem folosi in scop interpretativ. Se mai stie a se imparti
in 2 categorii, acestea fiind experiente in genere de ordin exterior si avem experienta
fizica(proprie), experienta sociala si experiente de ordin interior ce cuprinde experienta
emotionala, spirituala, si cea mentala; acestea fiind clasificate dupa frecventa si imprejurarea
manifestarilor acestora in functie de mediu intern-extern.
„[...]intre ratiune si mintea modelatorului intervine sentimentul uman.[...]ar fi total
absurd sa ceri de la un creator de arta sa-si reprime sentimentul si ca urmare fantezia, pentru a
dezvolta forma intr-o succesiune logico-matematica.”1
Prin intermediul acestui citat se poate anticipa disputa dintre forma si interdictia ce
tine de planul cerintei de tip minte peste minte(mind over mind) ce nu poate pune limita in
gandirea si simturile predestinate omului in domeniul artei pe post de creator de tip soclu cand
vine vorba de fenomene precum concept, obiect, idei, fantezie atata timp cat este expus inca
din nastere la fenomenul culminant in conduita universala a fiintei umane, experienta.
Dezvoltarea personala in domeniul artistic este dictata prin pasii importanti ai acesteia
atat de ratiune cat si de sentiment, elemente care pot fi dovedite cu usurinta ca sunt pe deplin
compatibile si dependente in acelasi timp cu universalitatea fenomenului numit experienta.
Experienta nu numai ca actioneaza ca parte dintr-un sistem de siguranta pe care omul in
general si artistul intr-un mod deosebit il detine, ci se manifesta de asemenea prin prezenta
 2

diversificata a unui element ce poate fi asemanat in mod transant cu un nonconformism

reprezentat in mod contrastuos.

sunt întotdeauna înaintea teoreticienilor şi ei sunt cei care impun, prin creaţiile lor,
norma artei şi frumosului şi nicidecum descrierile secundare, defazate în timp, mai mult sau
mai puţin fidele ale teoreticienilor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu teoreticienii adepţii ai
punctului de vedere normativ, cu cei care au fixat reguli ale creaţiei şi au dorit să impună o
perspectivă canonică asupra artei şi frumosului. Şi ei au fost depăşiţi de dinamica internă a
practicii artistice, iar ceea ce era considerat a fi un canon al creaţiei artistice s-a vădit că era
doar o prejudecată a unor teoreticieni lipsiţi de perspectiva realităţii. Prin urmare, dilema
descriptiv şi prescriptiv a alimentat şi a ea neîncrederea în utilitatea efectivă a analizelor
estetice.
2. Noi configurări teoretice ale obiectului esteticii
Poate fi stinsă această dilemă, descriptiv versus normativ? Răspunsul este afirmativ
dacă avem în vedere faptul că estetica nu trebuie văzută ca o investigaţie nemijlocită asupra
fenomenului artei, ci ca desemnând, în sensul cel mai general cu puţină, totalitatea raporturilor
noastre teoretice cu arta.
Această înţelegere a obiectului esteticii care nu-şi fixează obiective de cunoaştere în
nemijlocirea relaţiei omului cu arta are multiple consecinţe.
În primul rând, în acest înţeles, estetica se referă la modul în care evaluăm (cunoaştem
şi înţelegem) prin vorbire şi gândire obiectele estetice, adică acele obiecte care produc în noi
emoţii şi trăiri subiective. Prin urmare, estetica este o cunoaştere şi înţelegere despre obiectul
sensibil în individualitatea sa concretă, un obiect producător de emoţii pe care, de regulă, îl
numim operă de artă 1.
„Materia primă” pe care o prelucrează estetica filosofică sau filosofia artei nu este arta
în nemijlocirea ei, cum spuneam, ci reţeaua conceptuală care formează universul
reprezentărilor şi gândirii despre artă. Din acest punct de vedere, estetica filosofică se
interoghează asupra temeiurile reprezentărilor ce însoţesc misterul şi inefabilul creaţiei
umane, cu scopul de a descifra natura şi mecanismele gândirii artistice.2
1
La întrebarea: Ce este opera de artă? nu se poate răspunde simplu şi univoc. În schimb, „ a devenit de la sine
înţeles că nimic din ceea ce priveşte arta nu mai este de la sine înţeles, nici în ea, nici în relaţia ei cu întregul, nici
măcar dreptul ei la existenţă”, Cf. Theodor Adorno, Teoria estetică, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005, p. 126.
2
A se vedea, Dabney Townsend, Introducere în estetică, Bucureşti, Editura All, 2000, cap. Analiza estetică şi
obiectul ei, p. 75-85 şi Richard Schusterman, Estetica pragmatică. Arta în stare vie, Iaşi, Editura Institutul
European, 2004, cap. Artă şi teorie între experienţă şi practică, p. 19-64.
 3

În al doilea rând, într-un sens mai restrâns, estetica este concepută ca o analiză a
naturii, structurii şi mesajului operei de artă, ca un studiu al frumosului (frumuseţii) 3 şi,
totodată, ca o reflecţie asupra sensibilităţii artistice omeneşti.
În al treilea rând, estetica înseamnă totodată şi analiza temeiurilor judecăţii de gust 4, a
modului în care preferinţele subiective exprimate în cuvinte - judecăţi estetice ca forme
particulare ale judecăţilor de valoare - pot avea o valabilitate extinsă. Întrucât judecăţile
estetice sunt subiective, estetica investighează temeiurile care justifică valabilitatea extinsă a
acestora. Nici nu s-ar putea altfel! Căci, cu toţii avem, în raport de înclinaţiile noastre naturale,
preferinţe care ne conduc la plăcere şi emoţie. În fond, cine nu se pricepe la artă, la ceea ce
este frumos şi urât? Cu toţii avem certitudinea interioară că putem sesiza şi deosebi obiectele
frumoase de cele urâte, comportamentele frumoase de cele urâte etc. fără să fie nevoie de vreo
pregătire specială. Lucru ciudat, ideea de competenţă şi de pregătire specială dispar când vine
vorba despre artă, educaţie, politică sau sport. În multe privinţe, oamenii îşi recunosc
incompetenţa, însă în aceste domenii despre care vorbeam, părerile, convingerile intime sunt
foarte greu ( dacă nu imposibil) de infirmat. De regulă, oamenii îşi afirmă preferinţele fără
argumente, după principiul că despre gusturi nu se discută. Este chiar un act de indelicateţe şi
de proastă creştere să convingi pe altul că propriile tale preferinţe sunt mai valoroase.
Preferinţele noastre nu pot fi impuse cu argumente raţionale celorlalţi. Şi totuşi! Nu de puţine
ori, gusturile oamenilor şi exprimarea lor în judecăţi estetice coincid. Există, aşadar, şi ceva
obiectiv, consensual, în judecăţile estetice care sunt, cum spuneam, subiective. Pe ce se
întemeiază acest acord şi până unde se întinde valabilitatea lui? Este una dintre cele mai
importante întrebări pe care o putem repera în prim-planul problematicii esteticii filosofice,
întrebare ce a generat căutări şi a produs importate inovaţii conceptuale. Între aceste inovaţii,
conceptele de sensus comunis, de bildung ori paradigmă, întâlnite la Aristotel, Kant,
Heidegger ori Gadamer, sunt tot atâtea răspunsuri la provocările generate de subiectivitatea
(„războiul”) gusturilor5.
În al patrulea rând, dincolo de aceste sarcini pe care şi le-a asumat estetica de-a lungul
timpului, sarcini pe care le putem repera în mai toate tratatele universitare din lume, estetica
trebuie văzută totodată şi ca o investigaţie ontologică asupra artei. Nevoia unei astfel
3
Corelaţia dintre artă şi frumos s-a realizat târziu, tot în epoca luminilor, prin lucrarea abatelui Charles Batteux
(1713-1780), Les beaux arts réduits à un seul principe, care face distincţia dintre „artele frumoase” şi „artele
mecanice”. Cf. Catholic encyclopedia, http://www.newadvent.org şi www.caslam.ro, Curs de estetică, p 45.
4
Datorită lui Kant gustul devin obiect de analiză a esteticii, întrucât el l-a conceput ca o facultate de a judeca
frumosul prin prisma sentimentului de plăcere, legat de reprezentarea obiectului. A se vedea, Kant, Critica
facultăţii de judecare, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 90, 141, 181.
5
Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metod㸠Bucureşti, Editura Teora, 2001, Sensus comunis, p. 26-34, şi Gianni
Vattimo, Etica interpretării, Constanţa Editura Pontica, 2000, art. Hermeneutica – noua koiné, p. 39-49.
 4

investigaţii este permanentă pentru că mintea noastră este constituită ontologic, adică ea este
continuu direcţionată către obiecte. O abordare ontologică a artei mai înseamnă totodată, pe
urmele lui Nietzsche6, că arta este o metafizică a lumii şi cheia (calea) înţelegerii omenescului
din fiinţa noastră individuală. Arta este, în această perspectivă, însemnul cel mai de preţ care
devoalează natura plină de mistere a fiinţei noastre. Aşa se explică, de pildă, de ce Heidegger
a întreprins multiple analize ale artei, considerând că imaginile poetice dau seama de condiţia
noastră omenească, mai bine decât o face chiar filosofia.
3. Relaxarea tensiunii prescriptiv-normativ
În concluzie, în universul de discurs al acestor noi ţinte teoretice fixate obiectului de
studiu al esteticii, vechea şi mereu prezenta dilemă prescriptiv versus normativ îşi slăbeşte
tensiunea îndreptând investigaţiile nu spre căutarea unui răspuns, ci spre analizarea relevanţei
binomului în cauză. Dacă ar fi să aplicăm descoperirile paradoxale ale logicii erotetice 7, a
logicii întrebărilor şi dacă plecăm de la premisa acestei logici, ce subliniază faptul că în ştiinţă
mulţimea întrebărilor greşit formulate este mai mare decât clasa răspunsurilor eronate, prin
urmare, dacă plecăm de la aceste achiziţii ale logicii erotetice, atunci întrebarea iniţiată: este
estetica o ştiinţă descriptivă sau normativă? ar trebui reformulată astfel: „este legitim să
formulăm astfel de interogaţii ce vin din schema logică a disjuncţiei exclusive, în condiţiile în
care astăzi estetica este dominată de programe pluraliste şi relativiste” 8? Nu cumva a ne
interoga astăzi asupra disjuncţiei normativ-prescriptiv în estetică, înseamnă a deschide o falsă
problemă chiar dacă în agenda problematică a disciplinei ea este prezentă încă de la
Baumgarten?
În consecinţă, având în vedere argumentele pro şi contra consider că mai degrabă
trebuie să vedem relaţia prescriptiv-normativ într-o relaţie de complementaritate şi nu de
opoziţie.
Bibliografie consultată:
Atodiresei, Cezar, Stadiu şi finalitate în opera plastică, Teză de doctorat, Biblioteca
Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, 2006;
Adorno, Theodor, Teoria estetică, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005, p. 126;
Călinescu, George, Principii de estetică, Bucureşti, Editura Gramar, 2003;
Dikie, George, Introduction to Aesthetics. An analytic Approach, 1997, Routledge, 2004;
Gadamer, Hans-Georg, Adevăr şi metod㸠Bucureşti, Editura Teora, 2001;
Heidegger, Martin, Nietzsche, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005;
Kant, Immanuel, Critica facultăţii de judecare, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981;
6
A se vedea interpretarea pe care Heidegger o propune filosofiei lui Nietzsche în vol. Martin Heidegger,
Nietzsche, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.
7
Val Dumitru, Logica erotetică, Bucureşti, Editura All, 2007, în special cap. II, Precizări, p. 42-58.
8
Ibidem, p. 66.
 5

Schusterman, Richard, Estetica pragmatică. Arta în stare vie, Iaşi, Editura Institutul
European, 2004;
Townsend, Dabney, Introducere în estetică, Bucureşti, Editura All, 2000;
Resurse electronice: Catholic encyclopedia, http://www.newadvent.org; www.caslam.ro,
Curs de estetică.