Înțelepciunea despre Om, Suflet și Spirit

PARTEA I
Înțelepciunea despre Om
(Antroposofie)
Berlin, 23-27 octombrie 1909

Conferința I
Poziția antroposofiei în relație cu Teosofia și Antropologia.
Simțurile umane.

Aici în Berlin, precum și din alte localități în care s-a răspândit Societatea noastră, au
fost discutate multe ce privesc domeniul cuprinzător al teosofiei, care, să spunem așa,
emană din regiunile înalte ale conștienței clarvăzătoare și este firesc să apară dorința
de a se face ceva spre o fundamentare serioasă și adecvată a curentului nostru
spiritual.
Actuala Adunare Generală, care aduce împreună membrii noștri aici la cea de-a șaptea
aniversare a Secțiunii noastre germane, poate fi considerată drept ocazia potrivită
pentru a contribui la consolidarea fundamentelor cauzei noastre. Acest lucru voi
încerca să-l fac în acest moment în cele patru prelegeri despre Antroposofie.
Prelegerile din Kassel asupra Evangheliei Sfântului Ioan, cele din Düsseldorf cu privire
la ierarhii, cele din Basel asupra Evangheliei Sfântului Luca și cele din München cu
privire la învățăturile teosofiei orientale, au fost toate ocazii pentru ridicarea la
înălțimi mari ale cercetări spirituale și pentru aducerea înapoi a adevărurilor spirituale
dificil de accesat. Ceea ce ne-a preocupat a fost teosofia și, cel puțin în parte,
ascensiunea ei la vârfurile spirituale solemne ale cunoașterii umane.
Nu pare nejustificat, având în vedere un sentiment dobândit treptat în acest domeniu,
să se pătrundă ceva mai profund în ceea ce se numește cursul ciclic al evenimentelor
lumii. În timpul primei noastre Adunări Generale, când a fost înființată Secția
germană, am ținut prelegeri către o audiență compusă doar în parte din teosofi;
aceste prelegeri pot fi caracterizate drept capitolul istoric al antroposofiei. Acum,
după o perioadă de șapte ani care constituie un ciclu, timpul pare a fi potrivit pentru a
vorbi într-un sens mai cuprinzător cu privire la natura antroposofiei.

1
În primul rând aș dori să clarific printr-o comparație, ce trebuie înțeles prin termenul
antroposofie. Dacă dorim să observăm o parte a țării, împreună cu tot ceea ce se
întinde acolo pe câmpuri, pajiști, păduri, sate, drumuri, putem face acest lucru
mergând din sat în sat, prin străzi și păduri și vom avea întotdeauna în vedere o
secțiune mică din întreaga regiune. Putem urca pe un vârf de munte și de acolo avem
în vedere întregul peisaj. Detaliile vor fi indistincte pentru ochiul obișnuit, dar avem o
imagine cuprinzătoare a întregului.
Aceasta descrie aproximativ relația dintre ceea ce în viața obișnuită se numește
cunoaștere umană sau știința umană și ceea ce reprezintă teosofia.
În timp ce căutarea obișnuită în cunoașterea umană merge de la detaliu la detaliu în
lumea faptelor, teosofia se înalță pe o poziție avantajoasă. Aceasta extinde orizontul
vizibil, dar fără utilizarea unor mijloace speciale, posibilitatea de a vedea ceva anume
va dispărea. În cartea mea, Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare,
este prezentat cum se poate atinge acest vârf ideal fără a pierde puterea unei viziuni
clare.
Dar există o a treia posibilitate, situată între cele două descrise. Trebuie să urcați doar
o parte, rămânând la jumătatea drumului. În partea de jos nu puteți observa întregul;
observați numai detaliile și vedeți partea de sus de din jos. În partea de sus, totul este
sub tine, iar deasupra tu ai numai cerurile divine. În mijloc aveți ceva deasupra și ceva
dedesubt și puteți compara cele două imagini.
Orice comparație șchiopătă, dar tot ce a fost intenționat în acest moment a fost să
așez în fața dvs. maniera în care teosofia diferă de antroposofie, în primă instanță.
Aceasta din urmă se află în mijloc, prima în vârf: punctul de plecare diferă. Până acum
comparația este utilă, dar este insuficientă pentru a caracteriza ceea ce urmează.
Devoțiunea față de teosofie necesită înălțarea deasupra punctelor de vedere umane,
deasupra mijlocului, de la sine la sinea superioară, și implică capacitatea de a vedea cu
organele acestui sine superior. Vârful atins de teosofie se află deasupra omului,
cunoașterea umană obișnuită dedesubt și ceea ce se află la jumătate, între, este ființa
umană însuși: între natură și lumea spirituală. Ceea ce este deasupra ajunge până jos
la el; el este pătruns de spirit. Privind lumea dintr-un unghi de vedere pur uman, el nu
își ia punctul de plecare de la vârf/apogeu, dar îl poate vedea - poate vedea spiritul
aflat sus. În același timp, el vede ceea ce este doar natură sub el; ajunge în el de din
jos. Există un risc legat de teozofie; cu excepția cazului în care mijloacele menționate
mai sus sunt folosite pentru a vedea cu sinele superior - nu cu sinele obișnuit - există
2
pericolul de a pierde contactul cu elementul uman, ceea ce duce la pierderea
capacității de a vedea ceva normal, de a recunoaște realitatea de jos . Acest pericol
dispare totuși, de îndată ce aceste mijloace sunt utilizate. Atunci putem spune că
teozofia este ceea ce vine la lumină atunci când Dumnezeu în om spune: "Lasă-l pe
Dumnezeul din tine să vorbească; ceea ce El dezvăluie despre lume este teozofia ".
Luați poziție între Dumnezeu și Natură și lăsați ființa umană din voi să vorbească.
Vorbește despre ceea ce este jos, precum și despre ceea ce este mai presus de tine, și
tu ai antroposofia. Este înțelepciunea rostită de om.
Această înțelepciune se va dovedi un moment important, o cheie spre întregul tărâm
al teosofiei. După o perioadă de cufundare în teozofie, nimic nu ar putea fi mai
profitabil decât să se caute cu seriozitate centrul gravitațional oferit de antroposofie.
Tot ceea ce s-a spus până acum poate fi fundamentat din punct de vedere istoric în
multe direcții. Avem, de exemplu, știința care se numește antropologie. Așa cum este
ea practicată, antropologia cuprinde nu numai ființa umană, ci tot ceea ce îi aparține;
tot ceea ce poate fi spicuit din natură, tot ceea ce este necesar pentru înțelegerea
omului. Această știință se bazează pe cercetarea obiectelor, trecând de la detaliu la
detaliu, observând ființa umană sub un microscop. Pe scurt, această știință, care în
cercurile cele mai largi este privită ca fiind singura care se ocupă cu autoritate de om,
își exprimă punctul de vedere dintr-un punct situat sub capacitățile umane. Este
înlănțuită de pământ; nu reușește să angajeze toate facultățile aflate la dispoziția
omului și, din acest motiv, nu poate rezolva enigmele existenței.
Acum comparați toate acestea cu ceea ce întâlniți ca teozofie. Aici se caută cele mai
înalte/rarefiate zone pentru răspunsuri la întrebările arzătoare ale vieții. Dar toți cei
care nu reușesc să țină pasul, al căror punct de vedere este antropologia, consideră
teozofia un castel situat in aer, lipsit de temelie. Ei nu sunt în stare să înțeleagă cum
sufletul poate să urce pas cu pas spre acea culme de la care se răspândește totul sub
el. Ei nu se pot ridica la planurile imaginației, inspirației și intuiției. Ei nu pot să se
înalțe la vârful care este scopul final al evoluției umane.
Astfel, găsim antropologia la cel mai jos nivel, teozofia fiind la înălțime. Ce devine
teozofia când prin ea se vrea să ajungă la vârf, dar nu este în situația de a face acest
lucru cu mijloacele corecte? Putem găsi răspunsul în exemplul istoric al teosofistului
german, Solger, care a trăit între anii 1770-1819. Conceptual, opiniile sale sunt
teosofice, dar ce mijloace angajează el pentru a atinge această culme? Concepte
filozofice, concepte ale gândirii umane, de mult uscate, golite de sens și vlăguite! Este

3
ca și cum ați urca un munte în scopul observării și uitați să vă luați ochelarii; nu puteți
distinge nimic din ceea ce este jos, dedesubt.
În cazul nostru, ochelarii sunt spirituali și se numesc imaginație, inspirație și intuiție.
Abilitatea omului de a atinge acel vârf s-a diminuat din ce în ce mai mult de-a lungul
secolelor - fapt care a fost clar resimțit și recunoscut încă din Evul Mediu. Și astăzi , de
asemenea, se resimte acest lucru dar nu se recunoaște. În trecut, această capacitate
de înălțare a existat, după cum știți, deși numai la un nivel minor. Se baza pe o
capacitate de clarviziune crepusculară a omului. Chiar a existat o teozofie de felul
acesta, dar a fost predestinat ca astfel de revelații dinspre culme să se sfârșească,
încât să nu mai fie accesibile mijloacelor obișnuite de cunoaștere.
Această veche teosofie, care consideră revelația un lucru din trecut, a devenit teologie
și astfel găsim teologia ce se desfășoară în paralel cu antropologia. Ambiția teologiei
este de a urca spre înălțimi, dar mijloacele ei depind de ceva ce a fost odată revelat, a
fost apoi transmis și acum este rigidizat/înțepenit; ceva incapabil să se dezvăluie
continuu înnoitor sufletului străduitor. De-a lungul Evului Mediu, antropologia și
teologia s-au contrat frecvent fără să se respingă reciproc, dar în ultima vreme
contrastul s-a acutizat. În zilele noastre, teologia este admisă împreună cu
antropologia ca fiind ceva științific, dar nu se găsește nici o punte de legătură între
cele două. Dacă nu ne oprim în detalii ci urcăm la jumătate, putem stabili antroposofia
de partea teosofiei.
În viața spirituală modernă s-au făcut încercări de a practica antroposofia, printre
altele, dar, din nou, ca și în cazul teosofiei, cu mijloacele greșite, inadecvate, ale unei
filozofii defuncte. Sensul filozofiei nu mai poate fi priceput de filozofi, ci numai de
teosofi. Doar contemplarea istorică oferă această înțelegere. Filosofia poate fi
înțeleasă numai prin contemplarea originilor ei, așa cum se poate vedea printr-o
ilustrare. În vremurile anterioare au fost așa-numitele Misterii, sălașuri în care a fost
cultivată viața spirituală superioară, unde neofitele erau conduse prin metode
speciale spre viziunea spirituală. Un astfel de Misteriu a fost, de exemplu, în Efes,
unde neofitele puteau învăța prin antrenament tainele Dianei din Efes; ele au învățat
să privească în lumile spirituale. Multe lucruri care au putut fi făcute publice au fost
comunicate celor profani și primite de aceștia, dar nu toți au realizat că le-au fost
dezvăluite secrete înalte. Unul dintre aceia care au intrat în posesia unor astfel de
comunicări din Misterele din Efes, a fost Heraclit. El a vestit apoi aceste lucruri, prin
intermediul inițierii sale parțiale, într-un mod care putea fi în general înțeles. În citirea
doctrinelor lui Heraclit, "Cel ascuns", găsim încă o experiență directă, experiența
lumilor superioare strălucind printre rânduri. Apoi au venit succesorii săi care nu au

4
mai realizat că aceste doctrine își au originea în experiența directă. Nu le-au mai
înțeles, așa că au început să le îmbunătățească, să le învăluie în concepte. Ei au
început să speculeze în mod intelectual, iar această metodă a persistat de-a lungul
generațiilor. Tot ceea ce avem în filozofia de astăzi nu este decât o moștenire a
doctrinelor străvechi vlăguite și golite de viață, păstrând doar scheletul conceptelor.
Cu toate acestea, filosofii iau acel schelet și-l folosesc în realitatea vie, pentru ceva
creat de gândirea umană. Nu există, de fapt, un filozof care să gândească creativ fără
a recurge la lumile superioare.
Doar cu astfel de schelete de concepte au trebuit să lucreze filozofii secolului al XIX-
lea atunci când au preluat ceea ce se poate numi antroposofie. Termenul acesta a
apărut astfel: Robert Zimmermann a scris o așa-numită Antroposofie, dar a construit-o
din concepte goale, aride. Într-adevăr, tot ceea ce a încercat să transceandă
antropologia fără a folosi mijloacele corecte a rămas o rețea stafidită de concepte
care nu mai sunt legate de subiect.
Asemenea filosofiei, și antroposofia trebuie să fie aprofundată prin teosofie; aceasta
din urmă trebuie să ofere mijloacele pentru recunoașterea realității prin viața
spirituală. Antroposofia ia în considerare omul ca punct central, nu subumanul, cum
face antropologia. O teosofie, pe de altă parte, așa cum o practică Solger, deși
spirituală din perspectiva sa, folosește doar concepții umflate, iar când Solger ajunge
la vârf nu vede nimic. Acesta se învârte în ghergheful conceptelor, nu în observația
spirituală, vie. Noi nu intenționăm să procedăm astfel. Scopul nostru în aceste
conferințe este să ne confruntăm cu realitatea vieții umane în întregimea sa. Vom
întâlni vechile subiecte de observare, acum iluminate, totuși, dintr-un alt plan în care
vizionarea vine atât din sus, cât și de din jos.
Ființa umană este cel mai important subiect al observației noastre. Avem nevoie doar
de contemplarea corpului său fizic pentru a realiza ce ființă complicată este ea. Pentru
a obține o înțelegere conștiență a scopurilor antroposofiei, să luăm în considerare mai
întâi următoarele. Corpul fizic complicat, așa cum îl avem astăzi, este produsul unei
evoluții lungi. Prima sa potențialitate în stare de germene a luat ființă pe vechiul
Saturn și a evoluat mai departe pe vechiul Soare, vechea Lună și pe Pământ. Corpul
eteric i-a fost adăugat pe Soare, corpul astral pe Lună. Aceste membre ale ființei
umane s-au modificat pe parcursul evoluției și ceea ce întâlnim astăzi ca fiind
complicatul corpul fizic uman, cu inimă, rinichi, ochi, urechi și așa mai departe, este
produsul unei dezvoltări îndelungate. A evoluat dintr-o formă simplă germinală care a
apărut pe Saturn. Prin milioane și milioane de ani s-a schimbat în mod continuu și a
fost transformat pentru a putea atinge perfecțiunea actuală. Dacă astăzi dorim să

5
înțelegem un membru sau un organ al acestui corp fizic - să spunem, inima sau
plămânii - putem face acest lucru numai pe baza acestei evoluții. Nimic din ceea ce
întâlnim astăzi ca inimă, nu exista pe vechiul Saturn. Doar treptat aceste organe și-au
asumat forma actuală, unul fiind dezvoltat și încorporat mai devreme, altul mai târziu.
Unele organe pot de fapt să fie desemnate ca organele solare, deoarece au apărut
pentru prima oară în timpul evoluției Soare, alte organe ca fiind Lunare și așa mai
departe. Dacă vrem să înțelegem corpul fizic actual al omului, trebuie să ne adunăm
conceptele din întregul Univers – aceasta fiind metoda teosofică de observare.
Cum lucrează antropologia? Teosofia accede la înălțimile de sus și de la această culme
spirituală examinează fenomenele individuale. Antropologia rămâne la nivelul solului,
își ia punctul de plecare din detalii, și investighează chiar și celulele individuale în
juxtapunerea lor. Totul este aliniat mecanic și celulele sunt studiate individual, dar
acest lucru nu dezvăluie vârsta lor relativă. Totuși, departe de a fi irelevant, este
important să știm dacă un anumit grup de celule a evoluat pe Soare sau pe Lună. S-ar
putea spune mult mai multe despre aceste condiții complicate. Luați în considerare,
de exemplu, inima omului. Adevărat, ea a evoluat târziu în constituția sa actuală, dar
în ceea ce privește prima sa potențialitate ca germen, este unul dintre cele mai vechi
organe umane. În perioada vechiului Soare, inima era dependentă de forțele care se
aflau acolo. Dezvoltarea sa a continuat în timpul perioadei Lunare; apoi Soarele s-a
retras din Lună, cu care fusese unit, iar de acum înainte forțele sale acționau asupra
inimii din afară. Aici inima a suferit o evoluție diferită, astfel încât, de atunci, un
element solar și un element lunar pot fi observate în tendințele lor. Apoi Pământul,
Soarele și Luna au fost unite din nou și au lucrat asupra inimii. După o Pralaya a urmat
evoluția Pământ, timp în care mai întâi Soarele s-a retras din nou. Această separare a
condus la o intensificare a influenței Soarelui din afară. Apoi s-a retras și Luna, de
asemenea, a acționat și ea asupra inimii din afară. Astfel, fiind printre cele mai vechi
organe umane, inima cuprinde un element Soare, un element Lună, un al doilea
element Soare din timpul evoluției Pământ, un al doilea element Lună din timpul
evoluției Pământului și, în final, după retragerea Pământului, un element Pământ -
totul corespunzător evoluției cosmice.
Dacă aceste elemente ale inimii sunt acordate, precum armonia cosmică, inima este
sănătoasă; dacă vreunul din elemente este preponderent, inima este bolnavă. Toată
boala umană derivă din lipsa armoniei între elementele din organul în cauză, în timp
ce omologii lor cosmici sunt în armonie. Orice vindecare depinde de întărirea
elementului care nu are suficientă pondere sau de suprimarea activității excesive,
după caz, aducând astfel din nou elementele în armonie. Însă simpla menționare a
acestei armonii, nu este suficientă. Pentru a o realiza trebuie într-adevăr să
6
pătrundem în înțelepciunea universului; trebuie să fim capabili să recunoaștem
diferitele elemente ale fiecărui organ. Acest lucru este suficient pentru a forma o idee
despre fiziologia și anatomia autentică ocultă, ce înțelege întreaga ființă umană prin
intermediul întregului cosmos și explică detaliile din/prin spirit.
Fiziologia ocultă vorbește despre elementele Soare și Lună ale inimii, laringelui,
creierului și așa mai departe, dar din moment ce toate aceste elemente lucrează
asupra omului însuși, ceva din el ne confruntă astăzi, prin care toate aceste elemente
sunt consolidate. Dacă privim în însăși ființa umană și înțelegem aceste elemente,
înțelegem, de asemenea, corpul eteric, corpul astral etc., sufletul senzației, sufletul
rațiunii și al sentimentului și sufletul conștienței, după cum este constituit astăzi omul.
Aceasta este Antroposofia, iar în antroposofie, de asemenea, trebuie să începem de la
cel mai jos nivel și treptat să ascendem către cel mai înalt nivel.
Cel mai de jos membru al omului este corpul fizic pe care îl are în comun cu lumea
senzorială perceptibilă prin simțuri și mintea senzorial-fizică. Din punct de vedere
teosofic, pornind de la univers, se contemplă omul în contextele sale cosmice. În
privința lumii senzorial-fizice, antropozofia trebuie să pornească de la om, el fiind o
ființă senzorială. Numai atunci putem trata în mod corespunzător corpul eteric, apoi
corpul astral, ego-ul și așa mai departe și ceea ce este de învățat de la ele.
Observând ființa umană în acest sens antroposofic, ne întrebăm către ce trebuie mai
întâi să direcționăm interesul nostru. Către simțurile sale, căci prin acestea omul
dobândește cunoașterea lumii fizic-senzoriale. Pornind de la planul fizic, prin urmare,
acestea sunt cele pe care antroposofia trebuie să le ia în considerare mai întâi.
Studierea simțurilor umane va constitui primul nostru capitol. Apoi ne vom înălța la
studiul regiunilor spirituale individuale din natura omului.
Începând cu studiul simțurilor umane, găsim imediat o antroposofie care invadează
teritoriul antropologiei, pentru că antroposofia trebuie să pornească invariabil de la
tot ceea ce simțurile ne spun că este real. Dar trebuie să reținem că ceea ce este
spiritual, influențează omul de sus. În acest sens este antropologie autentică.
Antropologia obișnuită a aruncat tot ce ține de simțurile umane într-o confuzie totală,
bâjbâind pe drum de la un detaliu la altul și examinând doar ceea ce este baza, ca să
spunem așa. Lucrurile importante sunt desconsiderate deoarece oamenii nu au „firul
Ariadnei” care să-i conducă din labirintul faptelor către lumină. Antropologia nu-și
poate găsi drumul în acest labirint și trebuie să cadă victimă Minotaurului iluziei,
pentru că firul salvator poate fi tors numai prin cercetare spirituală.

7
Chiar și în chestiunea simțurilor umane, antroposofia are o altă narațiune de spus
decât o face observarea externă. În același timp, este interesant de observat că știința
exterioară a fost forțată în ultimul timp de fapte materiale să lucreze mai atent, mai
serios și cu atenție. Nu este nimic mai trivial decât enumerarea celor cinci simțuri:
tactil (atingere), miros, gust, auz și vedere. Vom vedea ce confuzie domnește în
această enumerare. Știința, este adevărat, a adăugat acum încă trei simțuri pe listă,
dar pare că nu știe încă ce să facă cu ele. Vom enumera acum simțurile umane în
funcție de semnificația lor reală și vom încerca în continuare să punem bazele unei
doctrine antroposofice a simțurilor.
Primul simț este cel care în știința spirituală poate fi numit simțul vieții. Acesta este un
simț real și trebuie să fie pe deplin recunoscut precum este simțul vederii. Ce este
acesta? Este ceva în ființa umană, care, atunci când funcționează în mod normal, omul
nu e conștient de el. El îl simte numai atunci când nu este în ordine. Simțim slăbiciune,
foame și sete sau un sentiment de putere în organism; le percepem așa cum
percepem o culoare sau un ton. Suntem conștienți de aceste simțiri ca fiind o trăire
interioară. Dar, de regulă, suntem conștienți de acest sentiment doar atunci când ceva
este necorespunzător, altfel rămâne neobservat. Simțul vieții furnizează prima
percepție-de-sine umană; este simțul prin care întregul om interior devine conștient
de corporalitatea sa. Acesta este primul simț și trebuie să figureze în listă la fel ca și
auzul sau mirosul. Nimeni nu poate înțelege ființa umană și simțurile dacă nu
cunoaște nimic despre acest simț care îi permite să-și simtă entitatea interioară.
Descoperim cel de-al doilea simț atunci când mișcăm un membru - să zicem, să
ridicăm un braț. Nu am fi ființe umane dacă nu am putea să ne percepem propriile
mișcări. O mașină nu este conștientă de propria sa mișcare; aceasta este posibil numai
pentru o ființă vie, prin intermediul unui simț real. Simțul percepției propriilor noastre
mișcări - orice, de la clipire la mers sau alergare – îl denumim simțul propriilor mișcări.
Devenim conștienți de un al treilea simț prin faptul că înțelegem că omul deosebește
în interiorul său între sus și jos. Este periculos pentru el să piardă această percepție,
căci în acest caz el se clatină și cade. Corpul uman conține un organ delicat legat de
acest simț: cele trei canale semicirculare din ureche. Când acestea sunt vătămate, ne
pierdem simțul echilibrului. Acest al treilea simț este simțul static sau simțul
echilibrului. (În regnul animal există ceva analog: otoliții/statoliții, pietrele mici care
trebuie să se afle într-o anumită poziție pentru ca animalul să-și mențină echilibrul.)
Acestea sunt cele trei simțuri prin care omul percepe ceva în interiorul său, așa cum
este; prin intermediul lor, el simte ceva în interiorul său.

8
Acum ieșim din omul interior până la punctul în care începe o interacțiune cu lumea
exterioară. Prima dintre aceste relații reciproce apare atunci când omul asimilează
materia fizică și, procedând astfel, o percepe. Materia poate fi percepută numai atunci
când se unește într-adevăr cu corpul. Acest lucru nu se poate face prin materie solidă
sau fluidă, ci numai prin substanțe gazoase care apoi penetrează materia corporală.
Puteți percepe miros numai atunci când un corp trimite înafară substanțe gazoase
care penetrează organele membranei mucoase a nasului. Atunci, cel de-al patrulea
simț este simțul mirosului și este primul prin care omul intră în relație reciprocă cu
lumea exterioară.
Când nu mai percepem doar materia, ci facem primul pas în materia însăși, avem al
cincilea simț. Intrăm într-o relație mai profundă astfel cu materia. Aici materia trebuie
să fie activă, ceea ce implică faptul că aceasta trebuie să aibă un anumit efect asupra
noastră. Aceasta are loc atunci când un lichid sau un solid dizolvat vine în contact cu
limba și se unește cu ceea ce secretă limba însăși. Relația reciprocă dintre om și
natură a devenit una mai intimă. Devenim conștienți nu numai de ceea ce sunt
lucrurile, ca materie, ci și de ceea ce pot induce ele. Acesta este simțul gustului, al
cincilea simț.
Acum ajungem la al șaselea simț. Din nou, există o creștere a intimității interacțiunii.
Pătrundem mai adânc în materie, lucrurile dezvăluie mai mult din esența lor. Acest
lucru se poate întâmpla, totuși, numai prin dispoziții speciale. Simțul mirosului este
mai primitiv între aceste două tipuri de simțuri. În cazul mirosului, corpul uman
abordează materia așa cum este și nu face nici un efort să o pătrundă. Gustul, prin
care omul și materia se unesc mai intim, este mult mai complicat; atunci, materia
oferă mai mult. Următorul pas oferă posibilitatea de a pătrunde mai profund în lumea
exterioară. Acest lucru se desfășoară prin intermediul substanței materiale externe
care este fie transparentă, fie opacă, fie prin modul în care permite luminii să treacă
prin ea, respectiv, cum este aceasta colorată. Un obiect care radiază lumină verde este
în interior astfel constituit încât poate reflecta lumina verde și doar atât. Suprafața cea
mai exterioară a lucrurilor ne este dezvăluită prin simțul mirosului, ceva din natura lor
interioară prin gust, ceva din esența lor interioară prin vedere. Din aceasta provine
structura complicată a ochiului, care ne conduce mult mai adânc în esența lucrurilor
decât o face nasul sau limba. Cel de-al șaselea simț este simțul vederii.
Continuăm, penetrând mai adânc în materie. De exemplu, atunci când ochiul vede un
trandafir ca fiind roșu, natura interioară a trandafirului este vestită de suprafața sa.
Vedem doar suprafața, dar din moment ce aceasta este condiționată de natura
interioară a trandafirului, facem cunoștință, într-o oarecare măsură, cu această natură

9
interioară. Dacă atingem o bucată de gheață sau un metal fierbinte, nu numai
suprafața și prin aceasta natura interioară este revelată, dar și consistența reală
pentru că ceea ce este rece sau fierbinte în exterior este rece sau fierbinte peste tot.
Simțul căldurii, cel de-al șaptelea, ne conduce și mai intim în condițiile fundamentale
ale obiectelor.
Acum ne întrebăm dacă este posibil să pătrundem în natura obiectelor mai profund
decât prin acest al șaptelea simț. Da, acest lucru se poate face atunci când obiectele
ne arată nu numai natura lor mai profundă, ca în cazul temperaturii, ci esența lor cea
mai interioară; asta fac lucrurile când încep să sune, să emită sunete. Temperatura
este peste tot în interiorul obiectelor. Tonul determină ca natura lor interioară să
vibreze și prin ton percepem mobilitatea interioară a obiectelor. Când lovim un obiect,
natura lui interioară ne este dezvăluită prin sunet și putem distinge între obiecte în
funcție de natura lor interioară, în funcție de vibrația lor interioară, când ne
deschidem urechea interioară la tonul lor. Este sufletul obiectelor ce vorbește
sufletului nostru prin tonuri. Acesta este al optulea simț, simțul auzului.
Dacă este să găsim un răspuns la întrebarea dacă există simțuri și mai înalte, trebuie
să procedăm cu prudență. Trebuie să ne păzim să confundăm ceea ce este cu
adevărat un simț cu alți termeni și expresii. De exemplu, în viața obișnuită - aici jos,
unde există multă confuzie - auzim despre un simț al imitării, un simț al secretului și
altele. Acesta este greșit. Un simț devine efectiv în momentul în care dobândim
percepția înainte ca activitatea mentală să se manifeste. Vorbim despre un simț ca
fiind ceva care funcționează înainte ca înzestrarea noastră de a raționa să intre în
acțiune. Pentru a percepe culoarea ai nevoie de un simț, dar pentru a judeca între
două culori nu ai nevoie de simț.
Acest lucru ne duce la al nouălea simț. Ajungem la aceasta, realizând că, într-adevăr,
omul are o anumită putere de percepție - una deosebit de importantă în
fundamentarea antroposofiei - o putere de percepție care nu se bazează pe
raționament, dar care este prezentă în el. Este ceea ce oamenii percep când se înțeleg
între ei prin vorbire. Un simț real stă la baza percepției a ceea ce ne este transmis prin
vorbire. Acesta este al nouălea simț, simțul vorbirii.
Copilul învață să vorbească înainte de a învăța să raționeze. Un popor întreg are o
limbă în comun, dar raționamentul este o problemă a individului. Ceea ce vorbește
simțurilor nu este supus activității mentale a individului. Percepția sensului unui
cuvânt nu este pur și simplu ascultare/auz, deoarece acesta din urmă ne spune doar
despre oscilațiile interioare ale obiectului. Trebuie să existe un simț special pentru
înțelesul a ceea ce este exprimat în vorbire. De aceea copilul învață să vorbească sau
10
cel puțin să înțeleagă ceea ce se vorbește înainte de a învăța să raționeze. De fapt,
numai prin vorbire el învață să raționeze. Simțul vorbirii este un educator în primii ani
ai copilului, exact ca auzul și vederea. Nu putem altera ceea ce percepe un simț, nu
putem submina nimic legat de el. Noi percepem o culoare, dar judecata noastră nu
poate nici să o schimbe, nici să o vicieze; același lucru este valabil și pentru simțul
vorbirii atunci când percepem semnificația interioară a sunetului vorbit. Este
indispensabil să desemnăm simțul vorbirii ca atare. Este al nouălea.
În sfârșit, ajungem la al zecelea simț, cel mai înalt în domeniul vieții obișnuite. Este
simțul conceptului, care ne permite să înțelegem concepte care nu sunt exprimate
prin sunetele vorbirii. Pentru a raționa, trebuie să avem concepte. Dacă este ca
mintea să devină activă, trebuie mai întâi să fie capabilă să perceapă conceptul în
cauză, iar acest lucru necesită simțul conceptului, care este la fel de mult un simț în
sine ca și gustul sau mirosul.
Până cum am enumerat zece simțuri și nu am menționat simțul palpării. Ce e cu el? Ei
bine, o metodă de observare care nu posedă firul spiritual confundă totul. Palparea
este, de obicei, suprapus/amestecat cu al șaptelea simț, al căldurii. Numai în acest
sens, totuși, ca simț al căldurii, are în primul rând o semnificație. Adevărat, pielea
poate fi numită organul simțului căldurii - aceeași piele care servește și ca organ al
simțului palpării. Dar noi palpăm nu numai atunci când intrăm în contact [NOTA
TRANSLATORULUI: Verbul tasten poate însemna "a atinge". Într-adevăr, simțul palpării
este der Tastsinn, dar mai des se referă la ceva de genul "a bâjbâi", așa precum cineva bâjbâie
în întuneric prin simțul atingerii: "simțind în jur ceva". În această propoziție, primul "atinge"
trebuie înțeles în acest sens, cel de-al doilea (berühren) înseamnă "a intra în contact cu”] cu
suprafața unui obiect. Noi palpăm atunci când ochiul caută ceva, atunci când limba
gustă ceva, când nasul miroase ceva. Palparea este o calitate comună pentru simțurile
de la al patrulea până la al șaptelea. Toate acestea sunt simțuri ale palpării.
Până la simțul căldurii inclusiv, putem vorbi despre palpare. Auzul nu mai poate fi
descris ca palpare; cel puțin, calitatea aceasta este prezentă doar într-un grad mic. În
simțurile vorbirii și conceptelor este complet absent. Aceste trei simțuri, prin urmare,
le desemnăm ca simțuri ale comprehensiunii și înțelegerii. Primele trei simțuri ne
informează cu privire la omul interior. Ajunși la granița dintre lumea interioară și cea
exterioară, al patrulea simț ne conduce în această lume exterioară, iar prin celelalte
trei o pătrundem tot mai adânc. Prin simțurile palpării percepem lumea exterioară la
suprafață, iar prin cele ale comprehensiunii învățăm să înțelegem lucrurile, ajungem la
sufletul lor. Mai târziu ne vom ocupa de alte simțuri care le depășesc pe acestea.

11
Sub simțul mirosului, deci, există trei simțuri care ne aduc mesaje din propria noastră
ființă umană interioară. Simțul mirosului este primul care ne conduce în lumea
exterioară, prin care noi, apoi, pătrundem mai adânc și mai profund prin intermediul
celorlalte. Dar ceea ce v-am descris astăzi nu epuizează lista simțurilor. Era doar un
fragment din întreg; este ceva mai jos și ceva deasupra celor zece menționate. De la
simțul conceptului putem continua în sus la un prim simț astral, ajungând la simțurile
care pătrund în lumea spirituală. Acolo găsim un al unsprezecelea, al doisprezecelea și
al treisprezecelea simț. Aceste trei simțuri astrale ne vor conduce mai adânc în
fundamentele obiectelor exterioare, adânc în care conceptele nu pot pătrunde.
Conceptul se oprește în fața exteriorului, la fel cum simțul mirosului se oprește în fața
omului interior.
Ceea ce v-am dat este o bază urgent necesară pe care să se construiască cunoașterea
ființei umane. Prin neglijarea sa în secolul al XIX-lea, tot ceea ce se referea chiar la
filozofie și teoria cunoașterii a fost învălmășit în mod oribil. Doar generalizând,
oamenii întreabă ce poate învăța omul prin intermediul simțului individual și nici nu
explică diferența dintre auz și vedere. Oamenii de știință vorbesc despre valurile
luminii în același mod în care o fac cu undele sonore, fără să țină seama de faptul că
vederea nu pătrunde atât de adânc ca auzul. Prin auz intrăm în natura sufletească a
lucrurilor și vom vedea că prin intermediul celui de-al unsprezecelea, al
doisprezecelea și al treisprezecelea simț pătrundem și spiritul lor: intrăm în spiritul
naturii. Fiecare simț are o natură diferită și un caracter diferit.
Din acest motiv, un număr mare de expuneri date astăzi, în special în fizică, cu privire
la natura vederii și la relația cu împrejurimile sale, pot fi considerate ca teorii care nu
au avut niciodată de-a face cu adevărata natură a simțurilor. Nenumărate erori au
apărut din această concepție greșită despre natura simțurilor. Acest lucru trebuie
subliniat deoarece este aproape imposibil ca reprezentările populare să facă dreptate
în ceea ce a fost prezentat aici. Citiți lucruri scrise de oameni care nu au nici o idee
despre natura interioară a simțurilor. Trebuie să înțelegem că știința, din punctul ei de
vedere, nu poate face altceva decât să ia o altă atitudine. Este inevitabil ca știința să
răspândească greșeli, deoarece în cursul evoluției natura reală a simțurilor a fost
uitată.
Această adevărată natură a simțurilor este primul capitol al antroposofiei.

12
 CONFERINȚA II
Procesele suprasensibile în activități ale Simțurilor Umane

În abordarea simțurilor umane în prima noastră prelegere, le-am enumerat doar, dar
într-o manieră apărută din însăși ființa umană. Nu le-am încurcat și nu le-am
amestecat, așa cum se întâmplă în mod inevitabil în fiziologia externă a simțurilor în
care relațiile lor nu sunt cunoscute, ci, mai degrabă, le-am enumerat pe toate în
ordinea care corespunde naturii omului. Astăzi este sarcina noastră să examinăm mai
îndeaproape domeniul simțurilor umane, deoarece acest lucru este cel mai important
pentru o înțelegere profundă a ființei umane.
Am început cu simțul pe care l-am numit simțul vieții - sentimentul afectiv al vieții,
simțul vital. Pe ce se bazează acest simț, în adevăratul spirit al cuvântului? Pentru a
vizualiza sursa sa, trebuie mai degrabă să ne adâncim în profunzimi ale minții
subconștiente, în substraturile organismului uman. Această metodă de cercetare
spiritual-științifică dezvăluie mai întâi o cooperare deosebită a corpurilor fizic și eteric.
Cel mai de jos membru al ființei umane, corpul fizic și cel de-al doilea, corpul eteric,
intră într-o anumită relație reciprocă prin care se produce ceva nou în corpul eteric.
Ceva care este diferit pătrunde și curge prin corpul eteric și, de fapt, oamenii din
vremea noastră nu știu sub nici o formă, cel puțin într-un mod conștient, ce este acest
"ceva". El saturează corpul eteric, precum face apa cu un burete. Știința spirituală ne
poate spune ce este ceea ce acționează astfel în corpul eteric. Este ceea ce
corespunde astăzi la ceea ce oamenii vor dezvolta într-un viitor îndepărtat ca fiind Om
Spirit sau Atma. În prezent, omul nu posedă Atma ca fiind a lui. Ea este dată lui, ca să
spunem așa, de lumea spirituală exterioară din jur, fără ca omul să poată participa la
ea. Mai târziu, în viitorul îndepărtat, el însuși o va dezvolta în interiorul său. Ceea ce
saturează corpul eteric este, deci, Omul Spirit sau Atma, iar în stadiul actual al
evoluției umane este, într-un anumit sens, o ființă supraumană.
Această Atma supraumană, sau Omul Spirit, se exprimă prin contractarea corpului
eteric – constrângându-l, față de cum era. Folosind o analogie din lumea simțurilor,
putem compara efectul cu cel al înghețului, care constrânge și contractă corpul fizic.
Omul nu este încă copt pentru ceea ce într-o zi va fi cea mai prețioasă posesie a lui și,
prin urmare, într-un anumit sens, îl distruge (pe om). Rezultatul contracției descrise
este că elementul astral este presat înafară, stors. În proporția în care este presat
corpul eteric, corpul fizic este supus, de asemenea, unei tensiuni, în urma cărui fapt

13
corpul astral își face loc pentru sine. Puteți să vizualizați aproximativ aceasta
imaginându-vă un burete ce este stors. Acum, activitățile din corpul astral sunt toate
experiențe emoționale - plăcere, deznădejde, bucurie, tristețe - și acest proces de a fi
stors se comunică el însuși simțirii ca fiind simțul vieții. Acesta este procesul care are
loc în corpul astral și se exprimă pe sine ca sentiment al libertății, al puterii, al
lâncezelii etc.
Acum, să ne mai înălțăm puțin. Ca al doilea simț, am enumerat simțul propriilor
mișcări. În acest caz, din nou, în corpul eteric se află un principiu străin și, din nou,
acesta nu este încă nativ în om. El nu l-a dobândit prin propriile sale eforturi; acesta
curge în el din lumea spirituală și, la fel ca la Atma, corpul eteric este saturat cu el ca și
buretele cu apă. Este Spiritul vieții, sau Buddhi, care îl va impregna în timp, dar care
pentru moment îl deține în dar, ca să spunem așa, din spiritul vieții lumii. Acțiunea sa
este diferită de cea a lui Atma. Așa cum apa își caută echilibrul, Buddhi efectuează
porționarea, echilibrul, în corpurile eteric și fizic și, prin urmare, și în corpul astral.
Această condiție funcționează astfel încât, atunci când echilibrul este perturbat, se
poate restabili automat. Dacă întindem un braț, de exemplu, distrugând echilibrul prin
această schimbare de poziție, echilibrul este imediat restabilit deoarece corpul astral
este într-o stare de echilibru. În măsura în care întindem un braț, curenții astrali
fluctuează în direcția opusă, reajustând echilibrul. Cu fiecare schimbare fizică a
poziției, chiar și atunci când doar clipim, curentul astral din organism se mișcă în
direcția opusă. În această experiență interioară a unui proces de egalizare se
manifestă însuși simțul mișcării.
Ajungem acum la un al treilea element care poate impregna corpul eteric al omului,
iar acesta, de asemenea, este ceva ce a intrat în conștiența umană doar într-o măsură
neglijabilă: Manas sau Sinea Spirituală. Dar, în măsura în care tocmai în această
perioadă îi revine omului sarcina să dezvolte Manas, aceasta fiind sarcina sa
pământeană, Manas acționează diferit asupra corpului eteric decât o fac Atma și
Buddhi, care urmează să fie dezvoltate în viitorul îndepărtat. Acțiunea sa este de a
extinde corpul eteric, efectuând opusul a ceea ce a fost numit "îngheț" în legătură cu
simțul vieții. Această activitate poate fi comparată cu o turnare, o scurgere a căldurii
în spațiu, iar acest lucru extinde elastic corpul eteric. Avem ceva asemănător cu
emanarea căldurii atunci când are loc această expansiune semi-conștientă a corpului
eteric. Consecința acestei extinderi elastice a corpului eteric este o rarefiere
corespunzătoare a corpului astral, care se poate astfel extinde și el. Nu trebuie să fie
presat înafară; având mai mult spațiu, poate rămâne în corpul eteric expandat. În timp
ce simțul vieții devine conștient prin contracția corpului astral, senzația statică rezultă
din expansiunea corpului eteric, care face astfel mai mult loc corpului astral.
14
Comparativ, se poate spune că textura corpului astral devine rarefiată, mai puțin
densă. Această subțiere a corpurilor eteric și astral oferă posibilitatea corpului fizic să
expandeze și el - într-un anumit sens, să se extindă el însuși. Simțul echilibrului.
Prin acțiunea lui Atma, corpul fizic este contractat; prin acțiunea lui Buddhi, acesta
este stabilizat; prin acțiunea lui Manas este despovărat. Rezultatul este că, în anumite
locuri, împinge înafară mici particule, iar acest lucru se întâmplă în cele trei organe
minunate, în canalele semicirculare ale urechii. O astfel de răspândire înafară a
materiei fizice nu provine dintr-o forțare dinspre interior, ci dintr-o încetare sau
diminuare a presiunii din afară, prin despovărarea materiei fizice în discuție. Aceasta,
la rândul său, permite corpului astral să se extindă din ce în ce mai mult. Acesta intră
în contact cu lumea exterioară și trebuie să realizeze un echilibru cu ea, căci atunci
când nu este așa, nu putem sta în poziție verticală; chiar putem cădea. Dacă ne
mișcăm în spațiu, trebuie să ne păstrăm ținuta/postura și din acest motiv cele trei
canale mici sunt aranjate în cele trei dimensiuni ale spațiului, în unghi drept unul față
de celălalt. Dacă aceste canale sunt vătămate ne pierdem simțul echilibrului, ne
simțim amețiți, leșinăm.
În regnul animal, constatăm că tot ce este de genul pomenit rezultă din descendența
prematură a animalului în materia fizică. Consecința este o anumită durificare. Putem
găsi chiar și mici formațiuni pietrificate în ele, așa-numitele otolite, care se situează în
așa fel încât să indice măsura echilibrului.
Un studiu al acestor trei simțuri ne arată în mod clar diferența dintre rezultatele
faptice ale cercetării științifice spirituale și opiniile deținute de gândirea inadecvată a
sufletului grupului savanților, care se agață de lucrurile exterioare. Până acum am
considerat trei simțuri, mergând din interior spre exterior, iar ultimul dintre acestea se
află aproape de linia de graniță dintre ceea ce viețuim în noi și ceea ce trebuie viețuit
înafară dacă este să ne identificăm cu lumea exterioară. Trebuie să distingem clar
între fapte și gândirea inadecvată a sufletului grupului savanților. Aici, de exemplu,
aceasta din urmă ne-a arătat cum nu trebuie să gândim. Chiar recent, evenimente
speciale au adus știința externă față-n față cu necesitatea de a recunoaște în cele din
urmă aceste trei regiuni ale simțurilor, însă eșecul său în acest demers a demonstrat
cât de grav trebuie să se rătăcească în lipsa firului conducător potrivit. Aceste
formațiuni care semnifică un organ de simț uman au fost imediat comparate cu
anumite organe din regnul plantelor; în anumite plante apar forme care până la un
punct pot fi comparate cu canalele semicirculare din urechea umană. Gândirea
modernă, care de regulă este abandonată de logică tocmai în momentul în care este
necesară judecata adecvată, deduce din aspectul exterior al acestor formațiuni

15
similare în plante că și acestea au un simț al echilibrului. Nu este dificil să conduci o
astfel de logică ad absurdum. Dacă se susține că o plantă are un simț pe motiv că își
înfășoară în mod intenționat frunzele, un simț care merge atât de departe încât să-și
atragă și să-și însușească hrana prin anumite născociri, pot să sugerez o creatură care
poate face toate acestea la fel de eficient, adică o cursă de șoareci. Ceea ce a făcut
știința cu privire la organele de simț umane poate fi aplicat la fel de logic și la cursa de
șoareci ca și la plante. Cu o motivație asemenea s-ar putea susține că și cântarele au
un simț al echilibrului. Deraierile mentale de acest tip derivă dintr-un fel de gândire
inflexibilă care nu poate pătrunde cu adevărat în natura lucrurilor.
Până când știința modernă nu va învăța să lumineze edificiul organismului uman cu
lumina teosofiei, nu va putea stăpâni natura acestor trei simțuri. Teozofia ne permite
să înțelegem întreaga structură a organismului uman în mod antroposofic. Prin
observația spiritual-științifică, omul în întregul său trebuie să fie înțeles prin natura sa
interioară.
Trecem la simțul mirosului. Motivul pentru care nu ne ocupăm în mod special de ceea
ce știința numește simțul palpării a fost deja indicat. Așa cum este descris în general,
este o simplă născocire a imaginației, o invenție a fiziologiei, de aceea îl vom ignora.
Pentru că pot da doar patru prelegeri în această perioadă, trebuie să trec rapid peste
anumite chestiuni și să rostesc multe paradoxuri. În tratarea mai multor simțuri
putem vorbi de senzații de palpare, dar nu de un simț tactil special în modul în care o
face fiziologia modernă. Tot ceea ce are loc atunci când atingem ceva este în
întregime cuprins în conceptul "simț al echilibrului". Dacă apăsăm pe o masă,
mângâiem o suprafață catifelată, ciupim o coardă, tot ceea ce se manifestă în sine în
apăsare, mângâind și smucind ca proces de atingere nu este altceva decât o
schimbare a echilibrului în noi înșine. În timp ce toate acestea pot fi găsite în simțul
palpării, simțul palpării propriu-zis trebuie căutat mai sus în simțul echilibrului - acolo
unde acest simț ajunge la o exprimare deplină. Un sentiment de echilibru fără echivoc
asigură simțul palpării. În știință predomină cele mai jalnice teorii cu privire la acest
simț al palpării.
Apăsarea este ceva care nu interesează ființa umană obișnuită. Ea vorbește despre
"apăsare", dar nu se interesează mai departe în natura fenomenului. Dar, din punct de
vedere spiritual-științific, trebuie să apară întrebarea. Ce se întâmplă în apăsare? Ce
se desfășoară în simțul echilibrului? Ce compensare este efectuată de către corpul
astral? Extinderea concepției greșite legată de senzația de a fi presat/apăsat este
revelată în fizică. Fizica vorbește despre presiunea atmosferică, iar când un copil mai
ghiduș îl întreabă pe profesorul său cum putem suporta presiunea atmosferică ridicată

16
fără a fi presați mortal, el primește răspunsul că presiunea și contrapresiunea sunt
întotdeauna egale; suntem umpluți cu aer, astfel încât presiunea exterioară este
anulată. Dar dacă băiatul este destul de isteț, el va obiecta că adesea s-a așezat în
cadă, complet înconjurat de apă, și deși nu era umplut cu apă, nu a fost presat mortal.
În cazul în care starea de lucruri ar fost așa cum era reprezentată de fizicieni, o
presiune atmosferică enormă ar fi fost exercitată asupra suprafeței corpului și ei ne
explică inconștiența noastră asupra acesteia prin contrapresiune, prin faptul că
suntem plini cu aer. Aceasta este una dintre absurditățile care rezultă din explicații
pur materialiste. Nu, cu ceea ce avem de-a face aici este un proces eminamente
spiritual. Ființa umană este atât de puternică încât poate împinge corpul astral în
porțiunile compresate și astfel poate restabili echilibrul. Atunci când se exercită o
presiune, o mică protuberanță, o putem numi așa, rezultă întotdeauna și acest efect
este atât de puternic în corpul astral încât acesta din urmă, de dinăuntru, biruie
întreaga presiune a aerului exterior. În acest domeniu, spiritul este literalmente
tangibil.
După această scurtă digresiune vom reveni la simțul mirosului. Aici organismul uman
este afectat de altceva decât în cazul simțurilor tratate anterior, ceva mai puțin
îndepărtat de conștiența umană, adică de însuși sufletul conștienței care acționează în
procesul de a mirosi. Vom vedea de ce toate aceste lucruri se realizează prin
intermediul unor organe speciale. Sufletul conștienței nu numai că efectuează o
expansiune si o rarefiere într-un anumit loc al organismului, dar determină corpul
astral să își extindă impulsurile dincolo de organism. În măsura în care substanța
gazoasă penetrează membrana mucoasă a nasului, substanța astrală presează spre
exterior, părăsește organismul, pătrunde în substanța gazoasă și viețuiește ceva în ea,
nu numai în sine, ci în substanță. Ceea ce se viețuiește astfel se numește aromă, miros
plăcut sau neplăcut etc., după caz. Este o antena a sufletului conștienței, proiectată de
acesta din urmă prin intermediul corpului astral.
În al cincilea simț, simțul gustului, este activ sufletul rațiunii. Acesta își varsă curenții
astrali spre exterior prin organul gustului, trimițând substanța astrală pentru a
întâmpina orice materie vine în contact cu limba. Procesul rezultat în corpul astral are
o natură specială. Să ne amintim mai întâi și să examinăm simțul mirosului. Care este
natura fluxului care emană din corpul astral în miros? Nu este altul decât natura
voinței. Impulsul voinței pe care îl simțiți în interiorul vostru se îndreaptă spre
întâlnirea cu materia ce vine/curge spre el. Procesul de mirosire este unul de
împotrivire, un impuls de a forța înapoi materia ce vine spre el. Știința spirituală vă
poate spune că această substanță care curge este doar Maya; de fapt este voința

17
externă. Voința voastră interioară si cea exterioară se atacă una pe cealaltă si se luptă.
Mirosul este un conflict al forțelor de voință. Schopenhauer, care a avut o bănuială că
voințele interioară și exterioară se stânjenesc și se obstrucționează reciproc în
activitatea simțurilor, a construit o filozofie a voinței asupra acestui fapt. Dar aceasta
este o metafizică nesănătoasă, deoarece această interacțiune a celor două voințe
apare doar în miros. În celelalte cazuri, este doar interpretat în procese .
Acum, în vreme ce la simțul mirosului, fluxul de ieșire este de natura voinței, când
curentul rezultă de la mâncare gustoasă, acesta ține de senzația afectivă/sentiment.
Ceea ce intră ca mâncare este de asemenea o simplă maya, o imagine externă care se
viețuiește ca sentiment. În procesul de degustare, interacțiunea este între sentiment
și sentiment. Acesta este procesul real de degustare; restul este doar o imagine
exterioară și vom vedea că limba este formată în consecință. Din acest motiv, acest
simț al gustului este un simț al palpării [Nota traducătorului: poate că nu este lipsit de
semnificație faptul că Gefühl poate însemna atât "atingere", cât și "simțire". În acest sens,
lăsați elevul să citească propoziția după cum urmează: "Din acest motiv, simțul gustului este un
Gefühlssinn". Este cel mai sugestiv, dar, din păcate, netranslatabil, un fel de joc înalt al
cuvintelor. Cf., de asemenea, nota de subsol de la p. 16.], în special simțire afectivă, plăcută
sau dezagreabilă, repulsie și altele asemenea. Subiectul, totuși, nu se centrează în
sentimentul ca atare, ci în ciocnirea sentimentelor și interacțiunea lor.
În cel de-al șaselea simț, simțul vederii, sufletul senzației funcționează pe corpul eteric
și se varsă în el, dar aparent ciudat, acest efect se comportă de natura gândului.
Acesta reprezintă un principiu mental, iar gândurile constituie elementul subconștient
al procesului. Sufletul senzației poartă subconștient în el ceea ce sufletul conștienței
ridică apoi la conștientă ca gând. Ceea ce curge din ochi este o gândire în sufletul
senzației. Substanța gândirii reale curge din ochi din sufletul senzației. Această
substanță gând are o elasticitate mult mai mare decât celelalte substanțe care curg
înafară atunci când simțul mirosului sau al gustului sunt active. Poate ajunge mult mai
departe spre obiectele sale - într-adevăr, este o realitate faptul că ceva din substanța
astrală se varsă de la oameni spre obiecte îndepărtate, necontrolat până când un alt
element astral oferă rezistență.
Explicația științifică că, în văz, undele eterice intră în ochi, iar acesta proiectează apoi
imaginea spre exterior, nu poate însemna nimic pentru gândirea sănătoasă. Cineva ar
trebui să fie înăuntru pentru a face proiecția, nu-i așa? Ce noțiune oribilă
superstițioasă, această: "Ceva ce se proiectează activ!" Când este în dificultate, știința,
atât de mândră de "naturalismul" ei, nu disprețuiește ajutorul acelei "imaginații" pe
care o proclamă demnă de dispreț.

18
Substanța gând, care curge spre obiect, este ceva astral. Un element astral părăsește
corpul, curge spre obiect și continuă să înainteze până când i se opune un alt element
astral. Conflictul dintre aceste două elemente astrale dă naștere la culoare, pe care o
simțim ca fiind legată de obiecte. De fapt, geneza culorii apare la limita/granița
obiectelor, unde elementul astral emanat de om se ciocnește cu cel al obiectului.
Culoarea ia ființă unde se întâlnesc elementele astrale interior și exterior.
Aici știința spirituală ne conduce la un fenomen ciudat. Am aflat că într-adevăr un fel
de gândire se află în sufletul senzației, dar că prima sa apariție este în sufletul rațiunii
și al afectivității și că devine conștient numai în sufletul conștienței. În sufletul
senzației este subconștient. Acum, când ne uităm la un obiect cu ambii ochi, avem
două impresii care, în primul rând, nu ne ating conștiența, deși provin dintr-un proces
de gândire inconștient. Trebuie efectuate două eforturi mentale, pentru că avem doi
ochi. Dacă ar fi să devenim conștienți de aceste eforturi mentale, totuși, ar trebui să
călătorim de la sufletul senzației prin intermediul sufletului rațiunii la sufletul
conștienței. Această cale poate fi ușor vizualizată printr-o simplă analogie din lumea
simțurilor. Avem două mâini și o simțim pe fiecare în mod individual, dar dacă dorim
ca acest sentiment să devină conștient, ca fiecare mână să o simtă pe cealaltă, atunci
trebuie să se atingă reciproc, să se încrucișeze. Dacă impresiile dobândite în sufletul
senzației prin efortul mental este să intre în conștiința noastră, ele trebuie să se
încrucișeze. În acest fel vă simțiți propria mână; faci conștient ceea ce de obicei nu
simți. Așa cum trebuie să atingi un obiect extern pentru a deveni conștient de el, la fel
contactul este necesar aici dacă este ca obiectele să intre în conștiența noastră.
Acesta este și motivul pentru care cei doi nervi optici din creierul fizic sunt încrucișați.
Prin această încrucișare, un efort făcut subconștient în sufletul senzației este ridicat la
sufletul conștienței; un efort poate fi simțit prin intermediul celuilalt. Aceasta este o
ilustrare a modului în care antroposofia ne învață să cunoaștem ființa umană până la
cele mai complexe detalii anatomice.
Al șaptelea dintre simțuri este cel al temperaturii și din nou există ceva în om care îl
transmite. Este însuși corpul senzației, care are o natură astrală. El transmite senzația
de temperatură prin trimiterea substanței sale astrale spre exterior. O viețuire de
căldură sau de frig apare numai atunci când omul este într-adevăr capabil să-și radieze
substanța astrală spre exterior, adică atunci când nimic nu împiedică acest lucru. O
astfel de viețuire de căldură nu apare atunci când, de exemplu, stăm într-o baie cu
aceeași temperatură ca și corpul nostru, când există echilibru între noi înșine și
împrejurimile noastre. Noi viețuim temperatura numai atunci când căldura sau frigul
poate curge din sau în noi. Atunci când împrejurimile noastre se află la o temperatură
scăzută, lăsăm căldura să curgă în ele; când temperatura noastră este scăzută, lăsăm
19
căldura să curgă în noi. Din nou, aici este evident că are loc o curgere spre interior sau
spre exterior și întotdeauna sunt implicate efectele corpului senzației uman. Dacă
suntem în contact cu un obiect a cărui temperatură este în continuă creștere, corpul
nostru al senzației va radia înafară din ce în ce mai puternic, până la atingerea limitei.
Atunci când obiectul a devenit atât de fierbinte încât nimic corespondent cu acesta nu
mai poate curge afară din noi, atunci nu mai putem suporta căldura și suntem arși.
Când nu mai este posibil ca corpul senzației să curgă înafară, căldura devine
insuportabilă și suntem arși. Atunci când nu avem suficientă substanță astrală pentru
a egaliza eterul căldurii ce curge înafară, atunci când nu putem trimite substanță a
corpului senzației pentru că obiectul nu o poate absorbi, este ca și cum în atingerea
unui obiect extrem de rece, ar trebui să avem o senzație de arsură; de fapt, exact asta
se întâmplă. Dacă atingem un obiect foarte rece, avem o senzație de arsură care
poate produce chiar și bășicare.
Acum intrăm în sfera auzului, al optulea simț. Ce principiu activ este cel care, punem
întrebarea, participă la procesul auzului? Corpul eteric uman. Dar acest corp eteric
uman, așa cum este constituit el astăzi, este în realitate incapabil să ne servească, așa
cum încă poate corpul senzației, fără a suferi o pierdere permanentă. Încă din timpul
Atlantean, corpul eteric a fost constituit astfel încât să nu poată emite nimic, astfel
încât o acțiune mai puternică trebuie făcută prin alte mijloace decât cele ce se
desfășoară prin simțul temperaturii. Ființa umană nu poate contribui cu nimic; el nu
posedă nimic prin care să dezvolte din sine un simț mai înalt decât cel al temperaturii.
În consecință, nu s-ar fi putut crea simțuri mai înalte dacă nu ar exista în acest punct
ceva special în om care să îi ofere ceea ce îi lipsește. Ființe mai înalte îl impregnează -
Angeloii, Îngerii - care își trimit substanța astrală în el. Ei își pun propria substanță
astrală la dispoziția sa și ceea ce nu poate el să radieze înafară, îi furnizează ei. În
esență, este substanța astrală străină care pătrunde în om și este activă în el. El o ia în
posesie și o lasă să radieze înafară. Ființele active aici, Îngerii, și-au absolvit etapa
umană în trecut. Substanța lor astrală intră în noi și apoi izvorăște înafară din simțul
auzului pentru a întâlni ceea ce aduce tonul. Pe aripile acestor ființe suntem purtați în
natura cea mai interioară, sufletul obiectelor, astfel încât să le putem cunoaște. Ființe
de ordin mai înalt decât omul sunt aici active, dar ele sunt de aceeași natură ca și
substanța sa astrală.
Ca un simț mai înalt, ce de-al nouălea, am menționat simțul vorbirii, simțul cuvântului,
simțul sunetului [NOTA TRANSLATORULUI: În întreaga expunere, termenul "sunet"
(Laut) se referă la genul de sunete din care constă limba vorbită, în special , dar nu exclusiv,
vocalele. Articularea în sens mai restrâns.] Pentru funcționarea acestui simț, ființa umană
nu poate contribui din nou cu nimic, nu poate produce nimic. El nu are nimic de oferit,
20
de aceea trebuie să fie pătruns și ajutat de ființe cu o substanță similară în natura sa
cu cea a corpului eteric uman. Aceste ființe posedă și substanța astrală
corespunzătoare, iar aceasta este presată înafară în lumea înconjurătoare în timpul
procesului în cauză. Aceștia sunt Arhanghelii, care impregnează ființa umană cu
corpurile lor eterice, pe care ea le poate apoi turna înafară, în împrejurimile sale.
Arhanghelii joacă un rol mult mai important decât Îngerii. Ei permit omului să audă
sunetul. Ei sunt în om. Ei îi permit omului nu numai să audă un ton - să zicem un G sau
un C-ascuțit - ci să perceapă un sunet, ca "ah", împreună cu sensul său. Astfel putem
viețui natura interioară a sunetului pe care îl auzim. Aceste ființe sunt în același timp
Spiritele diferitelor individualități ale popoarelor, Spiritele Popoarelor.
În simțul auzului, Îngerii dau expresie exterioară activității lor prin intermediul
aerului. Ei lucrează cu aerul în urechi, ceea ce duce la activitatea externă a aerului.
Arhanghelii, pe de altă parte, produc activitate în fluide limfatice, ca și într-o substanță
apoasă. Ei ghidează circulația acestor fluide într-o anumită direcție, permițându-ne să
percepem, de exemplu, sunetul "ah" în toată semnificația sa. Expresia exterioară a
acestei lucrări este formarea fizionomiilor popoarelor, crearea expresiei particulare a
organismului uman ca fiind legată de un anumit popor. Din toate acestea, putem
deduce că fluidele limfatice din om curg într-o manieră diferită, că întregul organism
face o impresie diferită, în funcție de modul în care Arhanghelii poporului în cauză au
comunicat/împărtășit un anumit simț al sunetului prin intermediul curentul limfatic.
Atunci când un popor desemnează eul cu cuvântul Adam (indiferent de teoriile pe
care le deține în ceea ce privește eul uman), Spiritul poporului vorbește prin cele două
vocale „a” care sunt succesive în silabe consecutive. Rezultă o anumită organizare de
bază. Un membru al acelui popor trebuie să simtă ca natura eului să fie astfel încât să
corespundă celor două vocale „a”, adică "Adam". Consecințele sunt diferite atunci
când un popor exprimă egoul cu cuvântul "Eu" (“ich”) [NOTA traducătorului: Ich
înseamnă „I”, Eu (sau, de asemenea, ego). Deoarece sunetele vocale sunt atât de importante,
trebuie avut în vedere faptul că i în ich este pronunțat ca în cuvântul "if"]. Un astfel de popor
trebuie să aibă o concepție diferită despre ego. Un sentiment diferit rezultă atunci
când, în locul celor două „a”, sunetele "i" și "ch" sunt legate. O anumită nuanță, o
anumită culoare, este inerentă în "i", sugerând ceea ce Spiritul Poporului infuzează în
organismul individual în legătură cu concepția Eului.
Prin succesiunea „a-o”, ceva diferit este infuzat într-un popor decât prin succesiunea
„i-e”. Cuvintele amor și Liebe sunt lucruri foarte diferite. Când Spiritul Poporului spune
amor avem o nuanță de sentiment și o cu totul alta când spune Liebe. Aici vedem
Spiritul Poporului la lucru și vedem și de ce a luat ființă diferențierea sunetelor. Nu

21
este deloc lipsit de importanță, de exemplu, faptul că cuvântul "Adam" a fost folosit în
vechea ebraică pentru a desemna prima formă umană, dar de către Perșii antici
pentru a desemna ego-ul. Faptul arată că sentimente destul de diferite și tendințe
destul de clare ale acestor sentimente sunt exprimate în acest fel.
Aici avem primul indiciu al misterului vorbirii sau, mai degrabă, al primelor sale
elemente. Ceea ce este implicat este activitatea spiritelor din ordinul Arhanghelilor,
care penetrează omul cu simțul cuvântului și vibrează în toată substanța lui apoasă.
Una dintre cele mai mărețe trăiri i s-au conferit omului care se ridică la cunoașterea
superioară atunci când începe să simtă diferența dintre diferitele sunete în raport cu
forța lor creatoare.
Forța tonului își manifestă activitatea proeminentă în aer, forța sonoră (a cuvântului)
numai în elementul apos.
Iată un alt exemplu. Când desemnați o ființă cu cuvântul Eva și apoi doriți să exprimați
ceva mai mult, ceva care este legat de acest cuvânt precum spiritualul față de
material, puteți aplica imaginea reflectată, Ave. Această secvență de silabe prin care
se desemnează Fecioara de fapt afectează organismul uman în mod exact opus față
de cuvântul Eva. Aici găsim și motivul pentru o altă variantă a E-v-a; așezați un j
înainte de Ave și aveți Jave. Când progresați la o cunoaștere mai înaltă, penetrând
secretul sunetului, puteți învăța să cunoașteți toate legăturile dintre Jave și Eva. Veți
ști ce a inspirat o ființă superioară din ordinul Arhanghelilor în om. Adevărul legat de
natura vorbirii este că se bazează pe un simț real, pe un simț al sunetului (cuvântului).
Vorbirea nu a apărut în mod arbitrar. Este un produs spiritual și, pentru a-l percepe în
aspectul său spiritual, avem simțul cuvântului, care într-o enumerare sistematică a
simțurilor este exact la fel de justificat ca și celelalte. Există încă motive mai profunde
pentru care simțurile trebuie enumerate în acest mod. În următoarea conferință vom
urca la simțul conceptului și la simțurile superioare pentru a înțelege microcosmosul
în mod antroposofic.

22
 CONFERINȚA III
Simțurile superioare, curenți de forță interioară
și legile creative în organismul uman.

În ultima conferință ne-am ocupat cu simțul vorbirii, iar astăzi vom examina simțul
conceptului. Termenul "concept" nu este, desigur, intenționat aici ca fiind un concept
pur, ci în sensul său de zi cu zi. Asta înseamnă că am auzit un cuvânt rostit și am
vizualizat înțelesul său. Acest simț ar putea fi numit și simțul vizualizării. [NOTA
TRANSLATORULUI: Verbul vorstellen înseamnă a imagina, în sens liber ("îmi imaginez"),
dar nu avem nici un substantiv în limba engleză care reproduce exact Vorstellung.
"Vizualizare" necesită să fie folosit, dar cititorul trebuie să înțeleagă că aplicarea sa nu se
limitează la vizibil; se referă la idei abstracte precum și la obiecte concrete - tot ce ne "aducem
aminte". Termenii "vizualizare", "concepție" și "imagine mentală" sunt folosiți aici în mod
interschimbabil.] Pentru a înțelege cum se manifestă acest simț, trebuie încă o dată să
privim înapoi la simțul tonului sau al auzului și la simțul vorbirii, întrebându-ne ce
înseamnă "a avea un simț al vorbirii". Cum apare percepția sunetului [Întotdeauna
necesită sa înțelegem sunetul vorbit] ? Ce proces particular are loc atunci când percepem
un sunet ca "a" sau "i"? Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să înțelegem aparatul de
percepție al sunetului și vom da câteva indicații pe care le veți putea da
formă/fundamenta mai târziu.
În muzică distingem între ton singular, melodie și armonie. Armonia presupune
percepția simultană a tonurilor, melodia solicită coordonarea mentală a unei secvențe
de tonuri. Mecanismul perceperii sunetului poate fi înțeles prin studierea relației
dintre elementul tonal în sunet și sunetul însuși.
Să presupunem că putem ridica în conștiență ceea ce realizăm subconștient în
perceperea sunetului. Atunci nu mai am de-a face doar cu o percepție senzorială, ci cu
o judecată, cu formarea unui concept. Dacă am putea, ascultând o melodie, să
conglomerăm tonurile singulare în timp ca să le percepem simultan, pentru a face ca
trecutul și viitorul să coincidă; dacă în mijlocul unei melodii am ști deja ce urmează, să
știm aceasta atât de viu încât să atragem viitorul în prezent, atunci am fi transformat
conștient melodia într-o armonie. Nu putem face asta, dar ceea ce nu putem executa
în mod conștient are loc în mod inconștient în simțul sunetului. Când auzim un "a" sau
un "i" sau alte sunete, o activitate subconștientă transformă instantaneu o melodie
într-o armonie. Acesta este secretul sunetului; melodia este transformată în armonie.
Această activitate subconștientă minunată acționează în aproximativ același fel în care
23
diferitele refracții din ochi sunt duse la bun sfârșit în conformitate cu legile fizice, care
este un alt proces pe care îl putem chema în conștiență după ce a avut loc.
Dar această activitate subconștientă care transformă instantaneu o melodie într-o
armonie nu este suficientă; este nevoie de ceva mai mult dacă este ca sunetul să
apară. Un ton muzical nu este un lucru simplu. Un ton este un ton muzical numai în
virtutea armonicilor lui [Dr. Steiner se referă aici la ceva mult mai bine definit decât ceea ce
este sugerat de "supra-tonurile noastre", un termen care aproape că și-a pierdut semnificația
inițială. Seria armonică, așa cum este cunoscută în domeniul muzicii, este seria de intervale în
care un corp vibrator (o coardă, o coloană de aer etc.) se divide el însuși fără ajutor extern prin
mijloace artificiale. În condiții favorabile, aproximativ trei până la cinci astfel de armonici pot fi
detectate de o ureche antrenată. Ele apar cel mai clar în clopotele mari ale bisericii.] (supra-
tonuri) care sună cu el, oricât de diafan, spre deosebire de zgomote care nu au
armonici. Într-o armonie, prin urmare, auzim nu numai tonurile separate, ci și
armonicile fiecărui ton. În consecință, dacă conglomerăm o melodie într-o armonie,
avem nu numai notele separate ale melodiei conglomerate simultan, dar și armonicile
fiecărei note. Acum, ultimul pas. Prin intermediul acestei activități subconștiente,
atenția sufletului trebuie să fie distrasă de la tonurile fundamentale ale melodiei.
Acestea trebuie într-un anumit sens să fie ignorate din punct de vedere auditiv și
numai armonia creată de armonici să fie ascultată cu înțelegere. Un sunet ia ființă
atunci când o melodie este transformată în armonie și apoi fundamentele ignorate,
atenția fiind direcționată exclusiv către acea armonie a armonicilor. Ceea ce aceste
armonici ar produce apoi este sunetul "a", "i", etc. Astfel, am explicat că percepția
sunetului are loc în același mod în care vederea o face în ochi.
Următoarea întrebare este dificilă, dar importantă. Cum apare percepția vizualizării?
Cum se întâmplă atunci când auzim un cuvânt și înțelegem sensul său prin cuvântul
însuși? Că aceasta este o problemă în sine, se poate vedea din faptul că în diferite
limbi același lucru este desemnat de sunete diferite. În timp ce sunetul pe care îl
auzim este diferit în fiecare limbă (amor și Liebe), acesta indică totuși calea către o
concepție fundamentală identică. Indiferent dacă cuvântul folosit este amor sau
Liebe, el apelează la simțul vizualizării care stă la baza acestuia. Acest simț vizual de
bază este întotdeauna uniform, fără deosebire de diferențele dintre formațiunile de
sunet. Dar acum, cum este perceput acest lucru?
În studierea acestui proces, percepția vizualizărilor sau a concepțiilor, trebuie să ținem
cont de premisa noastră că concepțiile ajung la noi prin intermediul sunetelor. Pentru
a permite ca o concepție să apară, atenția trebuie să fie în continuare deviată;
întreaga serie armonică trebuie ignorată. În momentul în care sufletul este, de
asemenea, distras în mod inconștient de la armonici, percepem ceea ce a fost
24
încorporat în sunete, ceea ce aparține de ele ca vizualizare sau concepție. Aceasta
implică faptul că vizualizarea care ajunge la noi prin sunete - vizualizarea care, ca ceva
universal uman, pătrunde în toate sunetele și limbile - ajunge la noi ușor colorată,
atenuată.
Incorporate în această serie armonică, care creează timbrul și intensitatea și diferitele
sunete în diferite limbi, care vibrează în organismul uman, sunt Spiritele Popoarelor.
Acestea se manifestă prin sunetele limbii. Limba este șoptirea misterioasă a Spiritelor
Popoarelor, lucrarea misterioasă asupra fluidelor, care vibrează în organismul nostru
prin armonici. Dar ceea ce stă la baza seriei armonice este elementul uman universal,
spiritul comun al omului care acoperă întregul pământ. Spiritul universal al omului
poate fi perceput numai atunci când fiecare dintre noi, din propria sa localitate
(poziționare geografică particulară), ignorând armonicile, ascultă ceea ce este
inaudibil, ceea ce aparține de domeniul concepțiilor.
În cursul evoluției istorice, oamenii nu au dobândit capacitatea de a înțelege ceea ce
este universal uman până când nu au învățat să recunoască factori comuni, ignorând,
de cele mai multe ori, nuanțele sunetelor. Doar în viața noastră de concepții putem
începe să înțelegem Spiritul lui Hristos în adevărata Sa ființă. Ființele spirituale a căror
sarcină este să-L proclame în forme multiple - mesagerii Săi cărora El le-a desemnat
misiunile și sarcinile - sunt Spiritele Popoarelor ale diferitelor individualități populare.
Acest gând a găsit o expresie foarte frumoasă în fragmentul lui Goethe, Die
Geheimnisse (Secretele).
Aceasta va da o imagine a ceea ce este simțul viziunii, aducându-ne la o piatră de
hotar importantă. Am epuizat ceea ce avem sub forma simțurilor obișnuite, ajungând
în cele din urmă la studiul activității umane subconștiente care este capabilă, prin
forța corpului astral, să împingă din conștiență chiar și seria armonică. Corpul astral
uman este cel care îndepărtează această serie armonică ca și cum ar avea tentacule.
Dacă dobândim această putere asupra armonicilor, ceea ce nu înseamnă altceva decât
capacitatea de a le ignora, înseamnă o forță crescută a corpului nostru astral.
Dar chiar și acest lucru nu epuizează capacitatea corpului astral; el este capabil de
realizări și mai mari. În cazul în care am discutat până acum, apariția unei vizualizări a
presupus depășirea unei rezistențe exterioare; ceva extern a trebuit împins înapoi.
Acum descoperim că corpul astral este înzestrat cu mai multă putere atunci când
aflăm că substanța sa astrală îi permite nu numai să împingă înapoi ceea ce este în
afară, ci și, atunci când nu există rezistență exterioară, să se întindă, să ejecteze
substanța sa astrală prin propria sa putere interioară. Dacă cineva poate astfel să
întindă tentaculele astrale, ca să spunem așa, fără nici o rezistență prezentă, atunci
25
apare ceea ce se numește activitate spirituală; iau ființă așa-numitele organe
spirituale ale percepției. Când substanța astrală este împinsă înafară dintr-o anumită
parte a capului și formează ceva asemănător cu două tentacule, omul dezvoltă ceea
ce se numește floarea de lotus cu două petale. Acesta este simțul imaginativ, al
unsprezecelea.
În funcție de capacitatea sa de a-și întinde tentaculele astrale, omul dezvoltă alte
organe spirituale. Pe măsură ce capacitatea sa de a împinge înafară substanța astrală
crește, el formează un al doilea organ în vecinătatea laringelui, floarea de lotus de
șaisprezece petale, simțul inspirației, al doisprezecelea. În vecinătatea inimii se
dezvoltă cel de-al treilea organ, floarea de lotus cu douăsprezece petale, simțul
intuitiv, al treisprezecelea simț. Aceste trei simțuri, imaginativ, inspirativ și intuitiv,
sunt simțuri astrale suplimentare, deasupra simțurilor fizice. Dincolo de acestea,
există încă alte simțuri superioare, simțuri pur spirituale, dar fie ca ele să fie doar
menționate aici.
Se pune acum întrebarea dacă aceste trei simțuri astrale sunt active numai în oameni
mai înalt dezvoltați, oameni clarvăzători sau dacă omul obișnuit are ceva ce poate fi
numit o activitate a acestor simțuri? Răspunsul este că toată lumea le are, dar există o
diferență. La clarvăzători aceste simțuri funcționează prin întinderea lor înafară,
asemenea tentaculelor, în timp ce la oamenii obișnuiți efectul lor este în interior. La
vârful capului, de exemplu, acolo unde se formează floarea de lotus cu două petale,
există tentacule de acest fel care ajung în interior și se încrucișează în creier. Cu alte
cuvinte, conștiența obișnuită le direcționează spre interior în loc de exterior. Vedem
tot ce este în afara noastră, dar nu ceea ce este în noi. Nimeni nu și-a văzut propria
inimă sau creier, și este același lucru cu chestiunile spirituale. Nu numai că aceste
organe nu sunt văzute, dar nici măcar nu intră în conștiență. Prin urmare, ele nu pot fi
angajate în mod conștient, dar totuși funcționează; ele sunt active. Aici conștiența nu
ia nicio decizie în ceea ce privește realitatea.
Aceste simțuri sunt active. Ele direcționează activitatea lor spre interior și acest impuls
îndreptat spre interior este perceput. Când simțul imaginativ curge in interior apare,
ceea ce în viața obișnuită este numit senzație exterioară, [NOTA TRADUCĂTORULUI
ENGLEZ: nu exista un echivalent în Engleza satisfăcător pentru substantivul Empfindung, deși
adjectivul empflindlich este exact "sensibil". Termenul "senzație" este folosit în această
traducere, dar trebuie să înțelegem că numai sensul pe care îl are, de exemplu, în "o senzație de
căldură" este aplicabil aici, niciodată în sensul că "știrea a creat o senzație". Cu alte cuvinte,
este substantivul care corespunde adjectivului "senzație senzorială", nu "senzațional", și
verbului "de a simți"] percepția exterioară a ceva. Putem avea o percepție exterioară
numai pentru că ceea ce apare în simțul imaginativ lucrează în noi. Prin intermediul

26
acestui simț imaginativ suntem capabili să "simțim" o culoare și nu este sinonim cu
vederea unei culori sau analogă cu a auzi un ton. Când vedem o culoare, spunem, de
exemplu, că este roșie. Dar prin activitatea simțului imaginativ putem avea și o
senzație legată de ea – că acea culoare este frumoasă sau urâtă, plăcută sau
neplăcută.
Simțul inspirativ își îndreaptă și el activitatea spre interior, ceea ce produce o senzație
mai complicată: senzația afectivă. Întreaga viață a sentimentului este o activitate a
organului inspirativ curgând în interior.
Când simțul intuitiv se revarsă în interior, apare gândirea propriu-zisă, adică formarea
de gânduri. Deci ordinea proceselor este: Simțim ceva, avem un sentiment legat de
aceasta și ne formăm gânduri despre aceasta.
Astfel ne-am înălțat de la viața simțurilor la viața sufletească. Pornind de la exterior,
din lumea simțurilor, am apucat să privim sufletul omului însuși în activitățile sale de
senzație, sentiment și gândire. Dacă am continua de-a lungul acestei căi, examinând
simțurile încă mai înalte care corespund celorlalte flori de lotus – care cu greu ar mai
putea fi numite simțuri - toată viața superioară a sufletului ne-ar fi descoperită în
interacțiunea lor. Când, de exemplu, floarea de lotus cu opt sau zece petale
direcționează activitatea sa psihică spre interior, se produce o activitate sufletească
încă mai delicată, iar la sfârșitul scalei găsim cea mai subtilă dintre toate, pe care noi o
numim gândirea logică, pură. Toate acestea se produc prin lucrul diferitelor flori de
lotus în omul interior. Acum, când această mișcare interioară se transformă într-o
mișcare exterioară, când tentaculele astrale se întind spre exterior și se încrucișează,
direcționând activitatea așa numitele flori de lotus spre exterior, atunci se produce
acea activitate mai înaltă prin care ne ridicăm de la Suflet la Spirit, în cazul în care ceea
ce apare în mod normal ca viața noastră interioară (gândire, sentiment și voință) își
face acum apariția în lumea exterioară, purtată de ființe spirituale.
Am ajuns la o înțelegere a ființei umane prin înălțarea de la simțuri, prin suflet la ceea
ce nu mai este în el, la spiritul care acționează din afară, care aparține în egală măsură
omului și naturii înconjurătoare, întregii lumi. Ne-am înălțat la spirit. Până aici unde
am ajuns, am descris ființa umană ca un instrument pentru perceperea lumii, trăind-o
cu sufletul său și cuprinzând-o spiritual. Nu am descris ceva încheiat, ci ceva ce este
activ în om. Întreaga interacțiune a forțelor și a activităților simțurilor, a sufletului și a
spiritului este ceea ce formează ființa umană ce stă în fața noastră pe pământ. Cum se
întâmplă acest lucru? Putem oferi doar sugestii succinte, dar pe care le găsim
justificate din toate punctele de vedere.

27
Ceea ce vedem în fața noastră în observarea unei ființe umane doar cu simțurile
noastre, realmente nu există deloc; este doar o iluzie optică. Observația spiritual-
științifică percepe, de fapt, ceva cu totul diferit. Amintiți-vă că în mod sensibil nu ne
putem percepe pe noi înșine complet. Vedem doar o parte din suprafața noastră,
niciodată spatele sau ceafa capului nostru, de exemplu. Dar știm, totuși, că avem un
spate și îl cunoaștem prin diferitele simțuri, cum ar fi simțul echilibrului sau al mișcării.
O conștiență interioară ne spune despre părțile pe care nu le putem percepe în
exterior. Într-adevăr, există o mare parte din noi pe care nu o putem percepe decât
dacă sunt dezvoltate organele corespunzătoare.
Să mai luăm în considerare porțiunea ființei umane pe care ea însăși o poate percepe
în mod sensibil - cu ochiul, de exemplu - și să o delimităm. Prin ce mijlocire o percepe
ea? De fapt, tot ceea ce vedem din noi înșine cu ochii noștri, percepem prin sufletul
senzației; corpul senzației nu ar fi capabil să o perceapă. Este sufletul senzației cel
care înțelege cu adevărat. Porțiunea ființei umane pe care ea o vede cu ochii, pe care
o confruntă sufletul senzației, nu este nimic altceva decât imaginea corpului senzației,
iluzia exterioară a corpului senzației. Noi trebuie, bineînțeles, să extindem puțin
conceptul pentru a acoperi acele porțiuni ale corpului pe care le putem atinge, deși nu
le putem vedea, dar și acolo avem imaginea corpului senzației. Percepția se realizează
prin alte activități ale sufletului senzației. Aceasta din urmă se extinde la fiecare punct
la care are loc percepția exterioară și ceea ce este perceput acolo nu este sufletul
senzației, ci iluzia corpului senzației. Dacă am putea să percepem acest lucru, am
vedea că astral ceva încearcă să se apropie, dar este împins înapoi.
Această imagine a corpului senzației se realizează după cum urmează. Din spate în
față există cooperarea sufletului senzației și a corpului senzației. Când se întâlnesc doi
curenți, apare un obstacol și prin aceasta se revelează ceva. Imaginați-vă că nu vedeți
nici un curent, ci doar ceea ce rezultă din rotirea împreună a celor doi. Ceea ce se
arată ca urmare a acestui impact al sufletului senzației împingând spre exterior și a
corpului senzației care apasă spre interior din afară, este partea din corporalitatea
noastră exterioară pe care ochiul sau un alt simț exterior o pot percepe. De fapt,
putem determina punctul pielii unde are loc întâlnirea sufletului senzației și a corpului
senzației. Vedem cum sufletul lucrează la formarea corpului. Putem spune astfel.
Există în ființa umană o cooperare a curentului ce trece din spate în față și cel opus,
rezultând într-un impact al sufletului senzației și al corpului senzației.
Pe lângă aceste două curente există și cele care vin din dreapta și din stânga. Din
stânga vine cel care se ține de corpul fizic; din dreapta, cel care aparține corpului
eteric. Acestea se varsă unul în celălalt și se amestecă într-o oarecare măsură, iar ceea

28
ce se produce în acest punct este omul perceptibil sensibil, exteriorul său perceptibil
sensibil. Este produsă o iluzie perfectă. Din stânga vine curentul corpului fizic, din
dreapta cel al corpului eteric, și acestea formează ceea ce ne apare nouă ca ființa
umană perceptibilă sensibil.
În mod similar, avem în noi curenți care coboară și alții care urcă. De jos în sus curge
curentul principal al corpului astral și de sus în jos, curentul principal al ego-ului.
Caracterizarea dată corpului senzației ca fiind limitat în față trebuie înțeleasă ca
însemnând că operează într-un curent ascendent de jos în sus, dar că este apoi
confiscat de curentul care circulă din spate în față, astfel încât într-un anumit sens
este limitat prin aceasta.
Dar corpul astral conține nu numai curentul care curge de jos în sus, precum și cel
spre față din spate, dar și cel care se deplasează din față spre spate; astfel încât în
corpul astral circulă doi curenți, unul de jos în sus și celălalt din față în spate. Aceasta
ne dă patru curenți ce se întrepătrund în ființa umană.
Ce este cauzat de cei doi curenți verticali? Avem un curent care rulează de jos în sus,
iar dacă acesta ar putea să se descarce neobstrucționat, l-am putea desena așa cum
este în diagramă; dar acest lucru nu se poate face. Același lucru este valabil și pentru
ceilalți curenți. Fiecare este împiedicat/reținut/înfrânat, iar în centru, unde acționează
fiecare asupra celorlalți, ei formează imaginea corpului fizic.

De fapt, datorită intersectării și trecerii încrucișate a curenților ia ființă organizarea

trinitară a omului. Astfel, porțiunea inferioară pe care noi o vedem ar trebui să fie
desemnată drept corpul senzației, în sens mai restrâns. Mai sus se află ceea ce în
înțeles mai restrâns putem numi simțurile noastre. Această parte nu o mai putem
percepe noi înșine, deoarece este regiunea în care se află localizate însăși simțurile.
29
Nu te poți uita în ochii tăi, ci numai prin ei, în lume. Aici este activ sufletul senzației,
sau imaginea lui. Fața este formată de sufletul senzației. Dar cele două curente
trebuie diferențiate corespunzător. Curenții inferiori, care afluează din toate părțile,
sunt ținuți jos de din sus, iar această parte inferioară o putem desemna corpul
senzației. Dedesubt, impulsurile se desfășoară în mare parte de din afară; în timp ce
deasupra, se face simțit în primul rând sufletul senzației. De sus afluează ego-ul și în
punctul în care acest curent este cel mai puternic, unde este împins înapoi cel mai
puțin de către celelalte curente, sufletul rațiunii își formează organul.
Acum, în plus față de curentul egoului, avem unul de la stânga la dreapta și altul de la
dreapta la stânga. Din nou, întreaga activitate se intersectează. Există și un alt curent
care trece prin axa longitudinală a corpului, realizând deasupra un fel de divizare. La
limita superioară, o parte a sufletului rațiunii este divizat și acesta este forma
sufletului conștienței. Acolo sufletul conștienței este activ, extinzându-și lucrarea
formativă în omul cel mai interiorizat. Printre altele, el formează circumvoluțiunile în
materia cenușie a creierului.
Natura acestei ființe spirituale ne ajută să înțelegem ce există în om ca formă. Acesta
este modul în care spiritul lucrează asupra formei corpului uman. El evocă toate
organele în mod plastic, precum artistul dăltuiește o figură din piatră. Structura
creierului poate fi înțeleasă numai prin cunoașterea modului în care acești curenți
separați interacționează în om; ceea ce vedem atunci este activitatea comună a
diferitelor principii ale ființei umane.
Acum trebuie să pătrundem în câteva detalii pentru a arăta cum aceste fapte pot fi
fructuoase când vor deveni proprietatea comună a unei adevărate științe. Am aflat că
deasupra au luat ființă organele sufletului conștienței, sufletului rațiunii și sufletului
senzației. Egoul acționează de sus în jos; porțiunea principală a corpului astral, de jos
în sus. În înfrânarea lor mutuală, are loc o acțiune reciprocă ce se extinde de-a lungul
întregii linii, ca să spunem așa; aceasta formează axa longitudinală a corpului, iar
efectul acestui lucru va fi diferit în fiecare punct al liniei. Atunci când egoul, de
exemplu, este chemat să realizeze un act conștient, acest lucru se poate face doar în
punctul în care sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței și-au dezvoltat
organele. Prin sufletul rațiunii, de exemplu, are loc raționamentul, iar judecata trebuie
să fie localizată în cap deoarece acolo există forțele umane adecvate.
Acum, să presupunem că trebuie să apară un astfel de organ, dar în care nu are loc
nici un raționament, de care sufletul rațiunii nu are parte, un organ independent de
lucrarea sufletelor conștienței, rațiunii și senzației, în care numai corpurile fizic, eteric,
astral și egoul au parte - un organ în care o impresie primită de la corpul astral este
30
imediat urmată de reacția ego-ului, fără raționament. Să presupunem că aceste patru
membre ale ființei umane - corpul astral și eul, corpul eteric și corpul fizic - trebuie să
coopereze fără nicio activitate subtilă cum ar fi raționamentul sau altele asemenea.
Care ar fi natura unui organ în care acești patru curenți lucrează împreună? Ar trebui
să fie un organ care nu ar raționa. Reacția eului ar urma imediat, fără raționament,
prin impresia primită de organul în cauză din corpul astral. Aceasta ar însemna că
egoul și corpul astral acționează împreună. Din corpul astral se declanșează un stimul
spre ego, egoul reacționează asupra corpului astral.
Dacă acesta ar fi să fie un organ fizic, acesta trebuie să fie construit de corpul eteric.
Din stânga va veni curentul corpului fizic, din dreapta, cel al corpului eteric. Ei ar fi
împiedicați/reținuți/înfrânați în mijloc și ar rezulta o condensare.
În plus, curentele eului și al corpului astral, respectiv de sus și de jos, ar fi supuși
aceluiași proces.
Dacă desenăm o diagramă a unei astfel de structuri, unde într-un singur organ curenții
corpurilor fizic și eteric sunt împiedicați/reținuți/înfrânați împotriva acelora ai egoului
și ai corpului astral, rezultatul nu este nimic altceva decât diagrama inimii umane cu
cele patru camere ale sale :

Acesta este modul în care a luat ființă inima umană. Când luăm în considerare tot
ceea ce realizează inima omului - cooperarea corpurilor fizic, eteric, astral și al egoului
- va fi înțeles de noi că spiritul a trebuit să construiască inima omului în acest fel.
Iată un alt exemplu. Am aflat că în activitatea vizuală există într-adevăr prezentă o
activitate de gândire subconștientă. Conștientizarea activității de gândire are loc
31
numai în creier. Ei bine, cum trebuie construit creierul pentru a face posibilă
activitatea gândirii conștiente? În creier avem membrana exterioară, apoi un fel de
membrană a vaselor de sânge, apoi fluidul măduvei spinării și, în final, creierul
propriu-zis. Acesta din urmă este umplut cu substanță nervoasă și atunci când
impresiile senzoriale sunt comunicate acestei substanțe nervoase prin simțuri, se
produce o activitate de gândire conștientă. Substanța nervoasă este expresia
exterioară a activității gândirii conștiente.
Atunci când trebuie să se creeze un organ în care să nu aibă loc o reacție conștientă, ci
una subconștientă la o impresie externă, ar trebui să fie construit într-un mod similar.
Din nou, trebuie să existe o teacă și ceva ca o membrană a vasului de sânge opusă
spatelui. Fluidul măduvei spinării trebuie să se usuce și masa întreagă a creierului să
fie împinsă înapoi pentru a face loc unei activități de gândire subconștientă,
nederanjată de sistemul nervos. Dacă substanța nervoasă nu ar fi fost împinsă înapoi,
gândirea s-ar desfășura acolo; când este împinsă înapoi, gândirea nu se poate
desfășura. Astfel, o impresie externă este mai întâi digerată de gândirea subconștientă
în partea acelor porțiuni care nu sunt intercalate de sistemul nervos și numai mai
târziu pătrunde prin intermediul sensibilității, simțirii afective și gândirii conștiente.

Rezultatul acestei împingeri înapoi a creierului, ca să spunem așa, către peretele din
spate, este că creierul a devenit un ochi. Ochiul este un creier mic, astfel lucrat de
spiritul nostru încât substanța nervoasă propriu-zisă este împinsă înapoi în peretele
din spate al ochiului și devine retina. Acesta este modul în care lucrează arhitecții
naturii. Un plan unic guvernează construirea cu adevărat a tuturor organelor de simț;
este doar modificată în cazul fiecărui organ, după cum o cere situația. În partea de jos,
toate organele de simț sunt creiere mici formate în moduri diferite, iar creierul este
un organ de simț al unei ordini mai înalte.
Există încă un detaliu de studiat, dar mai întâi vom interpola câteva remarci
clarificatoare în natura cunoașterii teoretice, care la rândul lor vor clarifica punctul de
vedere al antroposofiei.
Am spus că punctul de vedere al antropologiei constă în partea de jos, între detaliile
vieții senzoriale, că teozofia se află pe culme, iar antroposofia la jumătatea drumului
dintre cele două. În general, oricine poate deveni convins de existența lumii sensibile
32
prin intermediul simțurilor sale și cu mintea lui înțelege legile care guvernează acolo.
Din acest motiv, majoritatea oamenilor cred fără ezitare în orice lucru asemănător cu
experiențele lor senzoriale, care poate fi verificat. S-ar putea demonstra cu ușurință că
în mod formal nu există nici o diferență între afirmațiile oamenilor de știință spirituală
cu privire la existența lumilor spirituale și credința că a existat o astfel de persoană
precum Frederick cel Mare. În mod formal nu există nicio diferență între credința că
există Spirite ale Voinței și credința că a existat un Frederick cel Mare. Când cineva
construiește pentru tine viața lui Frederick cel Mare din datele externe, tu crezi că a
existat o persoană cu atributele expuse. Ființa umană dă crezare la ceea ce i se spune,
cu condiția să semene cu ceea ce găsește în mediul său. Cercetătorul spiritual nu este
în măsură să se ocupe de astfel de lucruri, dar este totuși la fel de adevărat că nu
există nicio diferență în atitudinea asumată față de astfel de comunicări. Am descris
punctele de vedere ale antropologiei și teosofiei. Al nostru se situează între cele două.
Un sentiment de încredere și credință în mesajul teosofiei este pe deplin justificat de
simțul nostru al adevărului; există un asemenea lucru ca acceptarea bine întemeiată a
adevărurilor teosofice.
Ajungând la a treia posibilitate, punctul de vedere situat între celelalte două,
constatăm că din acest punct de vedere putem distinge cu inteligență că există o
percepție senzorială; cred, pentru că văd aceasta. Există o percepție spirituală; cred,
pentru că omul de știință spirituală îmi spune că este acolo. Dar există o a treia
posibilitate. Aici este un ciocan; mâna mea îl apucă și îl ridică din poziția orizontală în
poziția verticală. Apoi spunem că a fost mutat și ridicat de voința mea. Această voință
nu va surprinde pe nimeni în mod remarcabil, pentru că vedem voința de bază
încorporată în omul care ridică ciocanul. Dar să presupunem că ciocanul trebuia să se
ridice singur, fără a fi atins de o voință încorporată în mod vizibil. În acest caz, ar fi
prostesc să ne imaginăm că un astfel de ciocan este la fel ca și alte ciocane. Ar trebui
să concluzionăm că ceva invizibil a acționat în ciocan. Ce concluzie am putea trage din
această întrupare a unei voinței sau a altei forțe spirituale? Când văd ceva în această
lume acționând astfel încât nu ar putea acționa conform cunoștințelor noastre despre
legile formei exterioare, sunt obligat să trag concluzia că în acest caz nu văd spiritul în
ciocan, dar este rezonabil să credem în acesta; de fapt, ar trebui să fiu un prost
perfect să nu cred în activitatea spirituală.
Să presupunem că vă plimbați cu un clarvăzător și întâlniți o formă umană care se află
nemișcată. Cu simțurile obișnuite ar fi imposibil să se stabilească dacă este o ființă vie
sau un manechin de carton, dar clarvăzătorul ar ști. El ar vedea corpurile eterice și
astrale și ar putea spune că este o ființă vie. Ai fi îndreptățit să-l crezi, chiar dacă tu nu

33
ai putea să percepi singur corpurile eterice și astrale. Dar acum figura se ridică și
vedeți că omul de știință spirituală a avut dreptate. Aceasta este a treia posibilitate.
Acum vă voi spune un caz pe care îl puteți observa și verifica în viața obișnuită – la
îndemână într-un sens, deși nu și-n celălalt. Am analizat diferitele curente în ființa
umană și le-am găsit că funcționează după cum urmează:
De la stânga la dreapta, curenții corpului fizic.
De la dreapta la stânga, cei ai corpului eteric.
Din față în spate, cei ai corpului senzației.
Din spate în față, cei ai sufletului senzației.
De sus în jos, cei ai egoului.
De jos în sus, cei ai corpului astral.

Eul, atunci, acționează de sus în jos; cum ar trebui să se situeze organul său fizic?
Organul fizic al eului este sângele aflat în circulație; iar eul nu putea funcționa de sus
în jos, fără ca un organ să conlucreze în aceeași direcție în corpul uman. În cazul în
care direcția principală a fluxului de sânge este orizontală, nu verticală, nu poate fi un
ego, cum este în oameni. Direcția principală a fluxului de sânge trebuia să se ridice la
om în verticalitate pentru a permite ego-ului să se poziționeze în sânge. Nici un ego nu
poate interveni acolo unde fluxul principal de sânge curge pe orizontală, în loc de
verticală. Grupul ego al animalelor nu poate găsi nici un organ în ele, deoarece linia de
sânge principală curge orizontal. Prin ridicarea acestei linii la verticală în om, ego-ul de
grup a devenit un ego individual.
Această diferență dintre oameni și animale arată cât de greșită este stabilirea unei
relații dedusă din fenomene pur externe.
Acel act de ridicare de la orizontală la verticală este un eveniment istoric, dar nu putea
avea loc fără o voință aflată la bază, fără cooperarea spiritului, la fel ca în cazul cu
verticalizarea ciocanului. Numai atunci când o voință, o forță spirituală ce curge prin
sânge, se poate ca linia orizontală să treacă în verticalitate, se poate ajunge la poziția
verticală, iar sufletul grupul se înalță pentru a deveni suflet individual. Ar fi ilogic să
recunoaștem forța spirituală într-un caz, cel al ciocanului, și nu și-n celălalt, în cazul
omului.
Aceasta este a treia posibilitate, o cale de mijloc de convingere, așa cum este, prin
care putem verifica toate adevărurile teosofice. Cu cât pătrundem mai profund în
aceste chestiuni, cu atât este mai clar că această cale de mijloc spre convingere este
universal aplicabilă – această cale de mijloc care fructifică experiența obișnuită prin

34
știința spirituală. Cercetarea externă va fi stimulată de către știința spirituală.
Comparând rezultatele cercetării științifice spirituale autentice cu fenomenele
exterioare, suntem obligați să concluzionăm că toate procesele externe sunt într-
adevăr comprehensibile numai dacă luăm în considerare, fără prejudecăți,
experiențele științei spirituale. A observa lumea fără prejudecăți, acesta este punctul
de vedere al antroposofiei. Ea primește impulsuri fructuoase de sus, de la teosofie si
de jos, de la antropologie; observă faptele lumii spirituale și lucrurile din această lume
și le explică pe cele din urmă prin intermediul celor dintâi. Construirea fiecăruia dintre
organele noastre poate fi explicată prin activitatea spirituală, așa cum am descris
transformarea creierului într-un ochi și constructia inimii.
Arătând felul în care faptele spirituale și lucrurile pământești sunt întrețesute, cum
sunt verificate adevărurile spirituale prin fenomenele exterioare, antroposofia
conduce la convingerea că este lipsit de sens să nu recunoaștem adevărurile
superioare pe care știința spirituală este în măsură să ni le aducă.

CONFERINȚA IV
Curenți suprasensibili în organizările umană și animală.
Sufletul grup și rolul Eului.

Ne-am ocupat cu diferiți curenți de forță care modelează organismul uman și îi dau
forma într-o manieră care ne permite să o înțelegem. Dacă învățăm cu adevărat să
cunoaștem aceste forțe formative, trebuie să percepem că ele nu ar putea funcționa
altfel, că inima noastră, ochii noștri, în mod inevitabil trebuiau să devină exact ceea ce
sunt. Am urmărit imaginea noastră senzorială sprijiniți pe acei curenți supra-sensibili
care curg înainte și înapoi în direcții diferite, de sus în jos, de la dreapta la stânga, din
spate spre înainte și așa mai departe. În acest moment, cineva ar putea încerca să mă
„prindă cu ocaua mică” prin a obiecta că, în timp ce mă ocupam de curenți, nu am
putut explica un anumit fenomen semnificativ în organismul uman, că în plus față de
organele asimetrice (inimă, ficat, stomac etc.) sunt cele dispuse simetric. S-ar putea
spune că descrierea mea ar putea fi acceptată, dacă întregul organism ar fi așezat
asimetric, dar nu în legătură cu organele simetrice. Cu toate acestea, această obiecție
poate fi clarificată, conform următoarelor.
35
Am aflat că corpurile fizic și eteric afluează de la stânga la dreapta și respectiv de la
dreapta la stânga, adică în planul în care este formată simetric ființa umană. Știința
spirituală ne învață că corpul fizic este o entitate veche, care provine de pe vechiul
Saturn, în timp ce germenii corpului eteric, corpului astral și eului au fost pregătiți pe
vechiul Soare, vechea Lună și respectiv pe Pământ. La prima sa apariție pe Saturn
corpul fizic a fost asimetric, condiționat de un curent corespunzător celui activ astăzi
de la stânga la dreapta, iar primul germen al corpului eteric a fost, de asemenea,
asimetric, purtat de un curent de la dreapta la stânga. De aici, procesul de dezvoltare
merge mai departe; corpul fizic este format în continuare pe vechiul Soare, vechea
Lună și așa mai departe. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, corpul fizic ar fi rămas
dezechilibrat, asimetric. Însă dezvoltarea corpului fizic și a celorlalte membre a
continuat pe vechea Lună și pe Pământ, în timpul cărora a apărut ceva care a
modificat întreaga evoluție anterioară și a dus la o transformare, ca să spunem așa, la
inversarea direcției. Dacă corpul fizic urma să fie format nu într-o structură
dezechilibrată, ci într-o structură simetrică, curentul Saturn care se desfășura de la
stânga la dreapta trebuia să-i fie opus cel care se desfășura de la dreapta la stânga.
Cum a fost făcut aceasta? Prin separarea vechiului Soare de vechea Lună. Forțele
solare, care până acum au lucrat asupra corpului fizic din interior, au acționat de acum
înainte din afară, adică din direcția opusă. Corpul fizic, așa cum a fost constituit până
la vechea Lună, a fost apoi influențat de Soare din afară.
Corpul eteric a cunoscut o transformare similară. S-ar putea pune întrebarea de ce
este faptul că această altă parte a corpului fizic, rezultatul forțelor solare care
acționează din afară, nu este mult mai mică, în sensul opririi din creștere, în
comparație cu prima, porțiunea mai veche? Este pentru că acele ființe care au părăsit
Luna și au trecut pe Soare puteau să dezvolte influențe mai puternice din noua lor
sferă de acțiune, tocmai datorită acestei separări, ceea ce însemna o dezvoltare mai
mare pentru ele. Aveau o sarcină mai dificilă decât ființele lui Saturn, deoarece
trebuiau să contracareze ceea ce era deja dezvoltat într-o singură direcție. Această
condiție a împiedicat întregul proces de formare, așa că trebuiau să devină mai
puternice dacă trebuiau să-și îndeplinească sarcina. Aceasta, la rândul său, a necesitat
acționarea lor din Soare pe perioada Lunară, prin care influența lor a fost intensificată.
În acest fel, acești curenți mai tineri dar mai puternici - de la dreapta la stânga – au
echilibrat pe cei mai slabi - de la stânga la dreapta - iar corpul fizic a devenit o
structură simetrică.
Vom examina acum mai îndeaproape câteva detalii importante ale efectelor acelor
curenți de forță, amintindu-ne că corpul senzației își trimite forțele în organismul
uman din față spre înapoi, dar emanațiile sufletului senzației se desfășoară din spate
36
înspre față. Având în vedere existența corpurilor fizic și eteric și fundalul general,
întrebăm în ce mod aceste forțe continuă să construiască organismul uman?

Diagrama 2
Fiind stăviliți, opriți de corpul fizic, curenții care curg înspre înapoi ai corpului senzației
puteau acum să pătrundă/foreze în organismul uman și să construiască diverse
organe în ceea ce era deja acolo. În același timp, sufletul senzației acționează în
organism din spate spre față. Curenții corpului senzației sunt stăviliți de organismul
fizic și ei și-au sfredelit calea de intrare. În acest fel, ei sunt obstrucționați de corpul
fizic, așa că au trebuit să-și sfredelească găuri, ca să zicem așa.
În față (cf. schiță) avem curenții corpului senzației care-și sfredelesc calea lor de
intrare. Ei formează organele simțurilor. În spate forțele formative sunt active pentru
că construiesc creierul peste ele; acest lucru ne oferă diagrama capului uman văzut în
profil. Deschiderile reprezintă ochii, urechile, organele de miros etc., iar creierul este
suprapus în spatele și deasupra lor. Dacă știința spirituală spune adevărul, este clar că
capul uman nu ar fi putut să apară în mod diferit. Dacă capul de om era menit să ia
ființă, în definitiv, trebuia să arate așa cum este el acum. El arată în acest fel, și
aceasta este dovada oferită de însuși lumea fenomenelor exterioare.
În acest sens, trebuie menționat și altceva. Lucrarea corpului senzației continuă spre
interior, aceea a sufletului senzației spre exterior sau, cel puțin, are acea tendință. De
fapt, este obstrucționat înainte de a-și face apariția; el rămâne în corpul fizic al
creierului și apare numai la acele puncte în care anterior corpul senzației, ca să zic așa,
a sfredelit orificiile pentru organele de simț în partea din față a corpului fizic. Ceea ce
descoperim acum, este că o parte a vieții noastre interioare curge în exterior ca suflet
al senzației.

37
Sufletul rațiunii nu ar fi capabil de acest lucru. Este complet blocat în interior și nu vin
curenți care să-l întâmpine din partea opusă. Acesta este motivul pentru care gândirea
umană are loc cu totul/în întregime în interior. Obiectele nu gândesc pentru noi; ele
nu ne arată gândurile de din afară și nici nu le aduc la noi. Acesta este marele secret al
relației gândirii umane cu lumea exterioară. Cu organele noastre de simț putem
percepe obiecte exterioare, iar dacă aceste organe sunt sănătoase, ele nu înșală.
Mintea, pe de altă parte, care nu poate intra în contact direct cu obiectele, este
primul membru interior al ființei umane care se poate înșela, deoarece activitatea sa
este complet zăgăzuită în creier și nu iese din el. Din aceasta rezultă că gândurile
noastre despre lumea exterioară nu pot fi corecte fără o tendință interioară de a
permite gândurilor corecte să se înalțe în interiorul nostru. Ceea ce lumea exterioară
ne poate da este o corectă percepție senzorială, dar nu și gânduri corecte. Gândirea
este supusă erorii, iar puterea de a gândi corect este ceva ce trebuie să avem în noi
înșine.
Pentru gânditor, însuși acest fapt evidențiază existența preistorică a omului. Omului îi
revine sarcina de a forma gânduri corecte în ceea ce privește înțelepciunea lumii
exterioare, dar gândurile sale nu pot să iasă la suprafață sau să intre în contact cu
ceea ce el percepe. Cu toate acestea, acea înțelepciune trebuie să fie atât în interiorul
său cât și în afara lui; trebuie să-l impregneze așa cum se face cu ceea ce îl înconjoară.
Cei doi curenți, prin urmare, aparțin unul celuilalt, deși sunt acum separați.
La un moment dat, însă, aceștia trebuie să fi fost uniți. Aceasta a fost înainte ca ego-ul
uman să înceapă să zăgăzuiască curenții din interiorul nostru, într-un moment în care
încă primea direct înțelepciunea lumii. A existat un timp în care curenții sufletului
rațiunii nu au fost reținuți ci au curs înafară, iar aceasta a fost vremea în care omul a
vizualizat în mod direct înțelepciunea lumii. Ceea ce este acum remis creierului ca și
gândire, a fost odinioară în contact cu lumea exterioară, ca și percepția noastră
senzorială actuală, astfel încât omul să poată privi la gândurile sale. Aceasta a fost o
formă de clarvedere, deși nu una conștientă, iradiată de ego. Omul trebuia să treacă
prin etapele anterioare în care avea o clarvedere cețoasă și din nou, însăși organizația
fizică umană este cea care ne arată că în vremurile trecute el a fost constituit în mod
diferit.
Ceva important pentru viața practică rezultă din cele de mai sus. În toate cazurile care
implică lumea sensibilă, percepția simțurilor (în afară de iluzii) poate fi considerată
drept adevăr, căci prin acestea omul este în contact direct cu lumea exterioară. Dar cu
privire la tot ceea ce este în el, cunoștințele sale se limitează la ceea ce dobândește
prin gândire. Acum, separarea care există între sufletul nostru rațional și obiectele din

38
spațiu, și care creează posibilitatea ca gândirea noastră despre aceste obiecte să se
înșele, nu se aplică eului. Atunci când eul curge în noi, este în noi și este firesc să avem
o voce prin activitatea sa. Întâlnirea sufletului rațional și a eului este ceea ce produce
cea mai pură gândire, gândirea îndreptată spre interior. Această formă de gândire,
avându-se pe sine ca obiect, nu poate fi expusă la eroare în același mod în care poate
celălalt fel, ce se ocupată cu obiectele exterioare și face supoziții asupra lor, în
încercarea de a forma judecăți prin observarea lor. Singurul lucru pe care îl pot oferi
acestea este percepția senzorială. Ceea ce trebuie să facem este să le întâmpinăm cu
concepte, ca și cum le-am prezenta reflecția lor în oglindă. Gândirea este aici liberă de
erori numai în măsura în care este atrasă de tendința spre adevăr. Dintr-o tendință
corectă spre adevăr, trebuie să înălțăm în noi concepte despre lucruri, gânduri despre
lucruri.
În primă instanță putem forma o judecată numai despre astfel de lucruri din lumea
exterioară, pe care le întâlnim prin simțuri. Simțurile în sine nu pot să judece ceea ce
este în afara lor; o astfel de judecată nu poate fi obținută din planul fizic. Dacă sufletul
rațional nu face tocmai acest lucru, dacă nu este ghidat de tendința interioară spre
adevăr, atunci trebuie să cadă în mod inevitabil în tot felul de erori.
Pentru a clarifica aceste condiții printr-o ilustrare, să ne îndreptăm spre diferitele
doctrine ale originii omului. Aici distingem între două feluri de strămoși. Sunteți
familiarizați cu unul dintre ei din cercetarea teosofică, care ne spune despre diferitele
forme prin care am trecut în perioadele anterioare, cum ar fi Lemurianul. Aceasta este
revelat de știința spirituală. Am văzut cât de minunat de înțelept devine tot ce este
perceput de simțuri atunci când ne-am însușit această învățătură, iar ea se va dezvălui
tot mai mult.
În contrast, vom examina în prezent cercetarea materialistă, doctrina materialistă a
descendenței, crucea/baza căreia este așa-numita lege biogenetică. Conform acestui
fapt, omul în stările sale germinale trece prin toate formele care amintesc stadii
animale, repetând prin aceasta, într-un fel, diferitele forme ale întregului regn animal.
În vremea în care această doctrină a fost propagată, s-a ajuns la concluzia că omul a
trecut într-adevăr prin aceste forme care apar astfel în statul germinativ. În sine, acest
lucru nu este eronat, deoarece în timpurile preistorice omul a evoluat prin asemenea
forme. Din fericire, după cum putem spune din perspectiva doctrinei materialiste a
descendenței, prevederea zeilor a păstrat acest fapt secret până când a sosit acea
vreme în care părerile despre faptul acesta pot fi corectate prin știința spirituală.
Dezvoltarea omului înainte de a deveni perceptibilă exterior pe plan fizic nu a putut fi
observată. A fost învăluită de zei și retrasă observației, altfel oamenii ar fi dezvoltat

39
teorii chiar mai delirante despre aceasta decât au făcut acum. Faptele sunt acolo, dar
ele sunt adesea interpretate greșit deoarece simțurile care vorbesc adevărul nu le pot
percepe. În raționament însă, puterea sufletului rațional devine activă, iar aceasta nu
poate ajunge la ceea ce este imperceptibil pentru simțuri. În realitate, faptele la care
se referă dovedesc exact opusul a ceea ce oamenii încearcă să deducă din ele. Aici
avem un exemplu frapant al felului în care puterea judecății se poate cufunda într-o
mare de erori atunci când abordarea sa față de chestiunile externe se face pur și
simplu pe calea intelectului.
Ce se arată prin faptul că, într-un anumit plan, omul seamănă cu un pește? Tocmai că
nu a fost niciodată un pește; într-adevăr, pentru că el nu avea nici un folos din natura
peștilor, că a trebuit s-o expulzeze înainte de a intra în existența sa umană, pentru că
în nici un caz nu a aparținut lui. Aceasta a făcut în schimb cu toate formele animale,
pentru că nu erau de natura sa. Nu ar fi putut deveni o ființă umană dacă ar fi apărut
vreodată pe pământ într-una din aceste forme animale. El a trebuit să renunțe la
acestea pentru a deveni ceea ce este. Faptul că în germene, ființa umană seamănă cu
un pește este chiar dovada că niciodată în întreaga sa linie de coborâre nu a fost
asemenea unui pește sau orice altă formă animală. A trebuit să excludă toate aceste
forme pentru că erau inadecvate și, prin urmare, nu trebuia să le semene niciodată. A
trebuit să îndepărteze aceste forme, să le scoată. Acestea sunt imagini cu care el nu a
semănat niciodată. Toate aceste forme de viață germinală arată forme pe care nu le-a
purtat niciodată. Astfel, putem afla exact prin embriologie cum omul preistoric nu a
arătat niciodată. Nu poate fi descendent din ceva ce el a expulzat. A deduce că el a
trecut prin aceste forme ar fi la fel ca și cum ne-am imagina că tatăl se trage din fiu.
Tatăl nu se trage din fiu, nici fiul din sine însuși, dar fiul descinde din tată.
Acesta este unul dintre cazurile în care mintea s-a dovedit a fi incapabilă să gândească
faptele realității până la sfârșit. Ea a inversat exact ordinea de dezvoltare. Desigur,
aceste imagini ale trecutului îndepărtat sunt extraordinar de importante, pentru că
ele ne arată cum nu am fost niciodată. Dar aceasta este ceva care poate fi învățat și
mai ușor într-un alt mod, și anume, prin intermediul unor domenii care sunt deschise
în lumea simțurilor, care nu ne sunt ascunse. Acolo avem toate aceste forme - pești și
așa mai departe - și pot fi studiate în mod corespunzător cu mijloace obișnuite de
observare umană. Atâta timp cât oamenii s-au limitat la observarea obiectelor
exterioare cu simțurile și nu și-au ocupat mintea cu lucruri ascunse față de percepția
senzorială, au evitat să ajungă la concluzii false; ei au fost în mod corect ghidați de
simțul lor natural al adevărului. Ei ar putea privi, de exemplu, la o maimuță și, fără
îndoială, vor simți senzația ciudată pe care ar avea-o orice ființă umană normală, un
anumit sentiment de jenă. Această judecată exprimată prin sentiment înseamnă că
40
maimuța este într-adevăr o ființă retardată, ce a rămas în urmă în evoluția omului.
Acest sentiment este mai apropiat de adevăr decât judecata ulterioară eronată a
minții pentru că întruchipează înțelegerea că maimuța este o ființă ce a abandonat
curentul uman, care trebuia separată de om dacă era menit ca acesta să-și atingă
scopul . În momentul în care mintea noastră supusă greșelii a abordat acest fapt, l-a
inversat; în loc să-și dea seama că maimuța a fost eliminată din curentul uman
evolutiv, a ajuns la concluzia că maimuța a fost punctul de plecare al descendenței
umane.
Aici, eroarea ajunge la lumină. Când judecăm lucruri externe accesibile simțurilor, nu
trebuie să uităm niciodată că ele sunt construite din interior, prin intermediul
curenților spirituali. Să presupunem că observăm acele părți ale ființei umane care
sunt accesibile percepției adecvate sau observăm o parte a unei alte persoane pe care
ochiul o poate vedea - de exemplu, fața lui. În studierea acestei fețe nu trebuie să ne
imaginăm că a fost construită din afară. Dimpotrivă, trebuie să ne dăm seama de
nevoia de a distinge între două curenți care curg unul într-altul, curentul corpului
senzației care curge din față în spate și cel al sufletului senzației care curge din spate
în față. În măsura în care percepem chipul uman prin simțuri, imaginea senzorială este
adevărată. Acest lucru ne este dat de percepția senzorială și nu ne vom rătăci acolo.
Dar acum mintea umană se alătură, la început subconștient, și este imediat înșelată.
Ea privește chipul uman ca fiind ceva modelat din afară, în timp ce, în realitate,
această modelare a avut loc din interior, prin intermediul sufletului senzației. Ceea ce
vedem nu este cu adevărat corp exterior; este imaginea exterioară a sufletului
senzației.
Înlătură din minte noțiunea că fața umană ar putea fi corp exterior și vei vedea că, în
adevăr, este imaginea sufletului. O interpretare fundamental falsă rezultă din
raționarea într-un mod care ignoră adevărata natură a chipului ca fiind imaginea
exterioară a sufletului senzației care acționează în afară. Fiecare explicare a chipului
uman bazată exclusiv pe forțe fizice este greșită. Trebuie explicat prin sufletul însuși,
vizibilul prin invizibil. Cu cât pătrundem mai profund în teosofie, cu atât mai mult vom
vedea în ea o școală mare pentru a învăța să gândim. Gândirea haotică care domină
astăzi toate cercurile, în special știința, nu găsește adăpost în teozofie, care este prin
urmare capabilă să interpreteze corect viața.
Această abilitate de a interpreta în mod corect fenomenele ne va fi în continuare de
mare ajutor atunci când, în cursul investigațiilor noastre, ajungem la fenomene care
ne conduc din regiunea antroposofiei individului, la domeniul antroposofiei privește
întreaga omenire.

41
Revenind din nou la simțul sunetului și la simțul viziunii, să ne întrebăm care dintre
acestea a luat naștere primul în cursul dezvoltării umane? Omul a învățat mai întâi să
înțeleagă cuvintele sau să perceapă și să înțeleagă concepțiile care i-au parvenit?
Poate fi răspuns la această întrebare prin observarea copilului, care în primul rând
învață să vorbească și numai mai târziu să perceapă gânduri. Vorbirea este premisa
percepției gândirii, deoarece simțul sunetului este premisa simțului vizualizării. Copilul
învață să vorbească pentru că poate auzi, poate asculta ceva ce percepe prin simțul
sunetului. Vorbirea în sine este la început simplă imitație, iar copilul imită cu mult
înainte de a avea orice idee despre vizualizare. Mai întâi se dezvoltă simțul sunetului,
iar apoi, prin acesta, simțul vizualizării. Simțul sunetului este instrumentul pentru
perceperea nu numai a tonurilor, ci și a ceea ce numim sunete.
Următoarea întrebare este cum a apărut faptul că la un moment dat, în cursul
dezvoltării sale, omul a dobândit abilitatea de a percepe sunete și, ca rezultat, să
dobândească vorbirea? Cum a fost înzestrat cu vorbire? Dacă trebuia să învețe să
vorbească, nu doar să audă, era necesar nu numai să penetreze o percepție
exterioară, ci și un anumit curent din el să curgă în aceeași direcție ca și cei ai
curenților sufletului senzației atunci când ei apasă din spate spre înainte. Trebuia să
fie ceva care acționează în aceeași direcție. Acesta a fost modul în care trebuia să se
nască vorbirea și această facultate trebuia să apară înaintea simțului viziunii, înainte
ca omul să poată simți concepția conținută în cuvintele însăși. Oamenii trebuiau mai
întâi să învețe să rostească sunete și să trăiască în conștiența acestora înainte de a
putea combina concepțiile cu sunetele. Ceea ce a impregnat la început sunetele pe
care le-au rostit, a fost simțirea.
Această evoluție trebuia să aibă loc într-o vreme în care transpunerea verticală a
sistemului circulator a avut loc deja, deoarece animalele nu pot vorbi. Eul trebuia să
acționeze de sus în jos, cu sistemul sangvin în poziție verticală. Cu toate acestea,
totuși, omul nu avea nici un simț al vizualizării, deci nici o vizualizare. Rezultă că el nu
ar fi putut să dobândească vorbirea prin intermediul propriului său eu, ci mai degrabă,
el a primit-o de la un alt eu pe care îl putem compara cu eul grup al animalelor. În
acest sens, vorbirea este un dar al zeilor. Ea a fost infuzată în ego înainte ca omul să
fie capabil să o dezvolte. Egoul uman încă nu poseda organele necesare pentru a da
impulsul de a produce vorbirea, dar eul grup a lucrat de sus în corpurile fizic, eteric și
astral și, pe măsură ce a întâlnit un curent opus, a lut ființă un fel de vârtej la punctul
de contact. O linie dreaptă trasată prin centrul laringelui ar indica direcția curentului
folosit de spiritele care au dat vorbirea, iar laringele însuși reprezintă substanța fizică,
barajul care a rezultat din întâlnirea celor două curente. Aceasta explică forma ciudată
a laringelui uman.
42
Omul trebuia să dezvolte vorbirea sub influența unui suflet grup. În ce mod sufletele
grup operează pe pământ? La animale, curentul sufletului grup trece orizontal prin
coloana vertebrală, iar acești curenți de forță sunt în mișcare continuă. Curenții de
forță care afluează de sus în jos se mișcă constant în jurul pământului, așa cum au
făcut-o și în jurul vechii Luni. Ei nu rămân într-un singur loc, ci se mișcă în jurul
pământului, păstrându-și direcția verticală de influență. Dacă a fost ca oamenii să
învețe să vorbească sub influența unui suflet grup, ei nu au putut rămâne într-un
singur loc, au trebuit să migreze. Trebuiau să se îndrepte spre sufletul grup. Niciodată
nu ar fi putut învăța să vorbească dacă ar fi rămas într-un singur loc.
Ce direcție au trebuit să urmeze oamenii pentru a putea să învețe să vorbească? Știm
că curenții eterici curg de la dreapta la stânga, iar cei fizici de la stânga la dreapta, și
acest lucru este valabil nu numai în om, ci și în privința Pământului. Unde sunt
sufletele grup care îl înzestrează pe om cu vorbire? Să privim Pământul în dezvoltarea
lui specială. Omul a învățat să vorbească într-un moment în care structura sa
exterioară era deja finalizată. Au fost necesari curenți puternici, deoarece laringele a
trebuit să fie transformat mai întâi dintr-o substanță moale, care nu seamănă în nici
un fel cu un laringe. Aceasta a necesitat condiții speciale pe pământ. Să presupunem
că ne situăm cu fața spre est. În această postură, curg curenții legați de formarea
corpului fizic din stânga la dreapta. Acest curent există și în afara noastră; a fost
prezent în timpul formării Pământului. Rulând de la nord la sud sunt acei curenți
puternici care produc materie fizică solidă. Din direcția opusă, dinspre sud, curg
curenții eterici cărora le lipsește tendința de a solidifica pământul. Aceasta explică
dezechilibrul, lipsa simetriei pe Pământ. În emisfera nordică găsim marile continente,
în sud, vastele oceane; tendința pământului a fost asimetrică.
Din sud, curentul acționează de aceeași natură ca și cel care merge de la dreapta la
stânga în om, dar în timp ce curentul din spate spre față curge spre exterior, cel din
față spre spate provine din corpul senzației și intră în sufletul senzației. Având în
vedere toate acestea, înțelegem de ce dobândirea vorbirii a necesitat ca un curent să
aflueze din interior spre exterior; acest curent trebuia să întâlnească un curent de
suflet grup pentru ca cei doi să poată fi zăgăzuiți în organismul omului. Omul trebuia
să se îndrepte spre un curent care să poată acționa asupra elementului său astral. Prin
urmare, nu putea merge nici spre nord, nici spre sud, dar trebuia să se îndrepte într-o
direcție în unghiuri drepte față de acestea. A fost necesar ca omul să urmeze
latitudinea când a dobândit vorbirea, adică de la est la vest. În acel timp omul locuia
vechea Lemurie, unde astăzi avem oceanul situat între Asia și Africa. De acolo, pentru
a învăța să vorbească, el a migrat spre vest în vechea Atlantidă pentru a întâlni sufletul

43
grup care a dat naștere vorbirii în el. Acolo a trebuit să dezvolte organismul potrivit
pentru vorbire și astfel, el a învățat să vorbească în vechea Atlantidă.
Următorul pas a fost acela de a dezvolta simțul vizualizării prin intermediul vorbirii pe
care omul l-a dobândit, dar pentru a face acest lucru nu a putut continua în aceeași
direcție. Trebuia să procedeze într-un mod care să determine același curent să
acționeze din direcția opusă. Amintiți-vă aici ce s-a spus în ultima lecție despre
originea sunetului și a vizualizării. Sunetul ia ființă când subconștient, noi transformăm
o melodie într-o armonie, ignorăm fundamentele însăși și auzim mental numai
armonia produsă de armonici (supra-tonuri); vizualizarea apare atunci când împingem
înapoi și ignorăm această armonie a armonicilor. Deci, dacă este să dezvoltăm simțul
vizualizării, trebuie să distrugem pe de o parte, ceea ce am construit pe de altă parte.
Trebuie să ne întoarcem și să urmăm direcția opusă. Un element al vorbirii a trebuit
suprimat, armonicile trebuiau împinse înapoi, dacă a fost să dezvoltăm vizualizarea.
Vechii Atlanteeni au trebuit să se întoarcă împrejur și să migreze către est; prin
aceasta au reușit să dezvolte în mod efectiv simțul vizualizării. Acest lucru nu ar fi
putut fi realizat dacă ar fi continuat deplasarea spre vest. A fost soarta tragică a
aborigenilor americani de a migra în direcția greșită. Ei nu puteau să-și păstreze
pământul, ci au trebuit să-l cedeze acelora care migraseră în mod corespunzător și li s-
a întors revenit lor numai mai târziu.
În acest fel, multe lucruri devin clare. Când știm secretul acelor curenți care
modelează omul și Pământul, putem înțelege organizarea Pământului, distribuția
oceanelor și a continentelor, migrația oamenilor. Antropozofia ne conduce în acea
cunoaștere prin care lumea exterioară devine transparentă și inteligibilă.
Evoluția continuă. Omenirea nu era destinată să se oprească la vizualizări, ci și să
dobândească concepte, iar pentru a realiza acest lucru a trebuit să se ridice de la
simple vizualizări la viața sufletească propriu-zisă. După simțul vizualizării, a trebuit să
se dezvolte simțul conceptelor și, din nou, trebuia urmată o nouă direcție. Pentru a
dobândi viața vizualizărilor, omenirea - sau o mare parte a acesteia – s-a deplasat spre
răsărit, dar conceptele pure au putut fi dobândite numai prin întoarcere în direcția
vest. Am putea prezenta în mod similar migrațiile popoarelor în cele patru perioade
post-atlanteene dintr-un punct de vedere antroposofic și veți vedea o lucrare
minunată de forțe spirituale în activitate asupra întregii modelări a omului și a ceea ce
se manifestă în formarea pământului.
Dar acesta nu este sfârșitul. Ne-am ocupat de curenții care coboară de sus în jos, din
spate în față etc., dar într-un sens, acum se pare că am ajuns într-o fundătură. Știința
spirituală, totuși, dezvăluie forțe superioare care dețin influență asupra capacității de
44
vizualizare și de formare a conceptelor, adică a simțurilor imaginație, inspirație și
intuiție. Am aflat că, de regulă, acestea afluează spre interior, dar în clarvăzători, spre
exterior. Toți acești curenți trebuie să funcționeze, de asemenea, și pentru acest scop
trebuie să dezvolte organele necesare. Așa că ne întrebăm cum fac ei asta? Cum
trăiesc și funcționează ei în ființa umană fizică?
Pentru a răspunde la această întrebare, vom analiza mai întâi o forță posedată numai
de ființa umană, nu de animale: forța sufletească interioară a memoriei. Memoria
animală este o pură născocire a imaginației oamenilor de știință. Animalele nu au
memorie; ele doar manifestă simptome ce sunt explicate prin același principiu ca și
cele ale memoriei umane. Pentru a produce memoria umană, poziția principală a
animalelor ar trebui să fie ridicată la verticală, astfel încât egoul să poată aflua în ele.
Dar pentru că poziția lor principală este orizontală, ele nu pot avea un eu. Dar, în
anumite animale, partea din față a corpului este în aceeași poziție cu cea a ființei
umane, de aceea poate acționa inteligent, deși această inteligență nu este impregnată
de un eu.
Acesta este începutul unei zone enorme de concepții greșite. Când un animal
manifestă o capacitate similară cu cea a memoriei și acționează în mod inteligent,
nimic mai mult nu este dovedit prin aceste fapte decât că o ființă poate fi ghidată de o
inteligență fără a fi inteligentă în sine însăși. Pot apărea fenomene asemănătoare
memoriei în lumea animală, însă nu memoria însăși.
În memorie vedem ceva special, ceva cu totul diferit de ceea ce găsim în gândirea
inteligentă, de exemplu, sau în vizualizare. Esența memoriei constă în păstrarea unei
vizualizări pe care am avut-o; este încă prezentă după ce actul percepției a trecut.
Repetarea unei acțiuni efectuate anterior nu este memorie. În acest caz, un ceas ar fi
înzestrat cu memorie, pentru că face astăzi exact ceea ce a făcut și ieri. Dacă este ca
memoria să existe, Eul trebuie să captureze/acapareze o concepție și să o rețină.
Dacă eul trebuie să captureze/acapareze o concepție în acest fel, trebuie să se
formeze un organ pentru acest scop, iar acest lucru se realizează după cum urmează.
Din esența proprie, eul trebuie să creeze curenți specifici și trebuie să-i toarne și să-i
foreze în diversele curente orizontale deja active, mai puțin egoul. Egoul trebuie să
depășească curenții. Atunci când apare un curent rulând din afară spre interior, egoul
trebuie să poată produce în sine un contra-curent.
Că egoul nu a fost inițial capabil de acest lucru, l-am învățat atunci când am studiat
originea vorbirii; atunci eul grup trebuia să coopereze. Dar atunci când începe viața
sufletească propriu-zisă, dincolo de vizualizare, atunci când trebuia dezvoltată o

45
facultate superioară cum este memoria, egoul trebuia să activeze noi curenți
independenți, curenți care au forat în alții ce erau deja acolo. De acest proces, egoul
este în mod clar conștient. În dezvoltarea simțurilor și inclusiv în vizualizare, această
activitate a egoului nu este necesară, dar când trebuie să se producă o activitate mai
înaltă, eul trebuie să se opună curenților care deja funcționează. Acest lucru se
manifestă prin adăugarea unui al patrulea fenomen la cei trei curenți în unghiuri
drepte între ei, în spațiu. Această forare a egoului devine perceptibilă în conștiența
timpului și de aceea memoria este legată de concepțiile temporale. Nu urmăm timpul
în nicio direcție spațială, ci în trecut. Direcția trecutului este forată în direcțiile
spațiului. Asta se întâmplă în tot ceea ce egoul dezvoltă din sine însuși. Prin știința
spirituală putem indica chiar curentul care intervine atunci când eul dezvoltă
memorie. Rulează de la stânga la dreapta, iar atunci când obiceiurile sunt dezvoltate
de ego, curenții rulează de la stânga la dreapta, de asemenea. Eul își forează drumul în
curenții oponenți, aceia care s-au format fără ego. Aici este exemplificată legea care
ne spune că activitățile superioare ale sufletului au întotdeauna curenți care circulă în
direcția opusă celei din următoarea activitate inferioară.
Pentru a obține contactul interior cu egoul, sufletul rațiunii trebuia să se dezvolte
până la planul egoului. Acum urcăm la sufletul conștienței. Când aceasta funcționează
în mod conștient, curentul său activ se desfășoară în direcția opusă celui al sufletului
rațiunii, care este în continuare capabil să funcționeze subconștient. În anumite
condiții pământești, următoarea lege în evoluția umană poate fi dovedită. Învățarea
de a citi este o activitate inteligentă, dar una care nu provine neapărat din sufletul
conștienței. Ideea de a învăța să citească și să scrie a apărut oamenilor înainte ca
sufletul conștienței să fie dezvoltat. Citirea cu ajutorul sufletului rațiunii și-a avut
începuturile sale în epoca greco-latină. Apoi a urmat ascensiunea sufletului
conștienței, iar direcția curentului a trebuit să fie inversată. Aritmetica se putea
dezvolta numai cu sufletul conștienței. Popoarele europene citesc și scriu de la stânga
la dreapta, dar reprezintă grafic de la dreapta la stânga, ca și în adunare. Se va vedea
de aici cum se suprapun curenții sufletului rațiunii și ai sufletului conștienței și că
putem înțelege de fapt natura popoarelor europene prin chibzuire asupra acestei
chestiuni.
Dar au existat alte popoare cu alte misiuni. Ele erau gărzi avansate, ca să spunem așa,
și sarcina lor era să dezvolte sau cel puțin să pregătească caracterul sufletului rațiunii
spre care popoarele europene, ce și-au amânat dezvoltarea culturală, nu au evoluat
decât după ce sufletul conștienței a devenit activ . Acestea erau popoarele semitice,
care scriau de la dreapta la stânga. Ei erau popoarele care trebuiau să pregătească în
avans perioada ulterioară a sufletului conștienței.
46
În astfel de considerente găsim mijloacele de înțelegere a tuturor fenomenelor
culturale de pe pământ. Vom învăța să cunoaștem totul, până la formatele literelor
diferitelor limbi. Motivul pentru care popoarele scriu de sus în jos, de la dreapta la
stânga sau de la stânga la dreapta, rezultă dintr-o înțelegere a faptelor spirituale care
stau la bază. Este misiunea științei spirituale de a arăta că lumina răsare în mintea
oamenilor și că obscurul devine clar.

47