„DESTINUL” CREATIVITĂŢII ÎN SECOLUL XXI: CREATIVITATEA ÎN

CONTEXTUL SCHIMBĂRII ŞI DIVERSITĂŢII

Maria-Elena OSICEANU
lect. dr. Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

Abstract: The purpose of this article is to highlight the new conceptual dimension which requires creativity in the
context of the globalization. In the terms of change and cultural diversity, the fundamental meaning of many concepts is
essentially transformed. Creativity refers to the capacity, through imagination or invention, to produce something new
and original (hence its close relationship to innovation). Innovation underscores the role which the idea of novelty has
come to play in modern creative practices and the high value accorded to originality. Cultural expressions refer to the
many forms in which the values, experiences, ideas, identities, beliefs, hopes, achievements and aspirations of a people
or social group find expression and take significant form. Globalization marks the emerging inter-relationships and
inter-dependences – economic, political and cultural – between different societies and parts of the world. Its
contemporary form defines the new terrain on which cultural practices interact and the “global” character which
creativity, innovation and cultural expressions assume in their contemporary form.

Key words: Creativity, Innovation, Cultural Diversity, Globalization

Introducere

Nevoia de a crea este unul dintre resorturile noastre cele mai puternice. Realitatea acestor spuse
poate fi observată la persoanele a căror nevoie de a crea este blocată sau obstrucţionată. Individul
care nu poate crea este adesea deprimat, negativ şi autodistructiv. Existenţa sa pasivă, fără un scop
anume, se scurge în inerţie. Cel care este inhibat resimte un profund sentiment de izolare, de blocaj
creativ, ce „atacă” însăşi esenţa bucuriei de a trăi. Dimpotrivă, individul creativ are „forţa
personală” de a-şi accepta conflictele şi tensiunile şi de a le trata în mod eficient.
Noţiunea de creativitate vizează în mare măsură, dar nu în mod exclusiv, creativitatea
artistică, însă, dintr-o perspectivă modernistă, creativitatea se referă la: „şocul noului, capacitatea
intuitivă, rebeliune, gustul pentru risc”. (O’Connor, 2007).
Contrar folclorului puternic întreţinut, creativitatea nu este un domeniu rezervat câtorva
indivizi cu talent, dotaţi pentru artă, ştiinţă sau alte „profesii creative”. Mulţi autori consideră
creativitatea ca pe o dimensiune normală a personalităţi sau ca pe o trăsătură individuală, motiv
pentru care o analizează, mai ales, sub aspectul activităţilor cotidiene - „creativitatea cotidiană”.
Numeroase experienţe au dovedit, în cele din urmă, că facultatea creativă este un dat universal
specific speciei umane, iar orice om poate fi creativ. În egală măsură, s-a dovedit că atunci când
experienţele şi activităţile unei persoane poartă „amprenta” creativităţii, viaţa lor este mai bogată.
Abordarea creativă este o abordare directă, pozitivă şi categorică a vieţii. Ea ajută individului uman
în a se realiza pe deplin, mult mai mult decât ar putea să o facă dacă nu şi-ar exersa această inerentă
potenţialitate. Această abordare se află în miezul dezvoltării şi maturizării sănătoase a personalităţii.
Orice persoană sănătoasă doreşte să se dezvolte şi să-şi exprime la maximum potenţialităţile. Este
motivul pentru care, parafrazându-l pe Erich Fromm putem spune că: „a învăţa să creezi nu este
nimic altceva decât a învăţa să trăieşti”.
Creativitatea constituie una din problemele majore ale societăţii contemporane. În prezent,
creativitatea se vede chemată să soluţioneze marile probleme sociale, economice, culturale,
educaţionale ale omenirii, fapt pentru care conceptul de creativitate a devenit concept central în
psihologie. Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depăşind cu mult sfera
psihologiei şi pătrunzând în cele mai diverse specialităţi ştiinţifice.

1
 Privită dintr-o perspectivă ceva mai îngustă şi specific psihologică, creativitatea apare în
patru accepţiuni importante (Zlate, 2000, p. 278): 1. produs; 2.proces; 3. disponibilitate,
potenţialitate general umană; 4. dimensiune complexă a personalităţii.
Termenul creativitate a fost introdus în psihologie de Gordon W. Allport, pentru a desemna
o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată doar la unele dintre
categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini (inteligenţă), atitudini sau trăsături
temperamentale. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care, în dicţionarele de
specialitate apărute înainte de 1950, termenul creativitate nu este inclus. Cu toate acestea, abordări
mai mult sau mai puţin directe ale creativităţii s-au realizat şi înainte de 1950, noţiunea fiind
consemnată sub diverse denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu, imaginaţie sau fantezie
creatoare. Creativitatea este un concept destul de vag şi oarecum imprecis. În prezent există o
multitudine de definiţii ale creativităţii.
Margaret A. Boden (1992) a inventariat definiţii ale creaţiei consemnate în diferite
dicţionare, conchizând că, în general, creativitatea constă în „realizarea unor combinaţii noi,
originale ale ideilor vechi”. Aceste combinaţii noi, însă, trebuie să aibă o anumită valoare. Michel şi
Bernardette Fustier (1988, in Roco, 2001, p.17) subliniază că la nivelul simţului comun creativitatea
este legată de expresii şi creaţii artistice, de invenţii tehnologice sau descoperiri ştiinţifice, de
comunicare interpersonală, de educaţie, de comportamente personale şi de mişcări sociale. Ea
semnifică: adaptare, imaginaţie, construcţie, originalitate, evoluţie, libertate interioară, talent literar,
distanţare faţă de lucrurile care există deja. H. Jaoui (1990) defineşte creativitate ca „aptitudinea de
a realiza ansambluri originale şi eficiente pornind de la elemente preexistente” şi, consideră că,
„oricine poate fi creativ”. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate şi expresivitate,
este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ. A fi creativ, consideră M.
Roco, înseamnă „a vedea acelaşi lucru ca toată lumea, dar a te gândi la ceva diferit”.
Ca o concluzie putem afirma: majoritatea psihologilor susţin că, în general, a fi creativ
înseamnă a aduce ceva nou, original şi adecvat realităţii, definitorii pentru creativitate fiind
noutatea şi originalitatea.
Din punctul nostru de vedere, creativitatea trebuie concepută în accepţiunea mai largă a
termenului, fără a o restrânge în limitele unei creaţii reuşite sau recunoscute, ci considerând-o drept
expresia oricărei atitudini în faţa realităţii externe. Este vorba mai înainte de toate, de un mod
creativ de percepţie, care îi lasă omului impresia că viaţa merită trăită. După cum a postulat şi teoria
lui Winnicott: „a trăi creativ, înseamnă să fii sănătos”.
În ceea ce priveşte relaţia creativitate-creaţie, precizăm că trebuie făcută următoarea
distincţie: creativitatea este definită ca ansamblu al predispoziţiilor caracteriale şi afective care se
pot cultiva dacă nu la toţi indivizii, oricum la cei mai mulţi, şi; creaţia reprezintă invenţia sau
compoziţia unei opere de ştiinţă, respectiv de artă, care răspunde la două criterii: 1. aduce ceva nou;
2. este recunoscută de un public.

Creativitate şi/ sau inovaţie

„Creaţie”, „creativ”, „creativitate” sunt câteva dintre cuvintele cele mai des folosite, al căror înţeles
adevărat s-a pierdut la nivelul limbajului comun. Golit de semnificaţia sa specifică şi aplicat pentru
orice activitate, cuvântul „creativitate” a devenit adeseori „inutilizabil”. Utilizarea vagă şi imprecisă
a acestui termen lasă loc de interpretări şi generează confuzii majore cu termeni din acelaşi registru,
în special cu cel de inovaţie, care, în egală măsură, pune accentul pe ideea de noutate. Cu toate
acestea, nu este mai puţin adevărat că tocmai utilizările vagi, metaforice, lipsite de rigoare analitică,
demonstrează explozia recentă a cercetărilor cu privire la creativitate, în cele mai variate domenii:
ştiinţe naturale, psihologie, ştiinţe cognitive etc..
În diverse limbi, există o multitudine de definiţii ale creativităţii. De exemplu, în limba
engleză, creativitatea şi inovaţia, datorită caracteristicilor comune, sunt frecvent confundate,
termenii fiind folosiţi interşanjabil sau alternativ. Spre deosebire de creativitate, termenul de

2
inovaţie subliniază că o persoană poate să producă idei noi, chiar dacă acestea nu sunt neapărat de
valoare.
În limba poloneză, se constată o suprapunere între cele două noţiuni. Potrivit autoarei
poloneze Kwasniewska, termenul de creativitate este folosit în domeniul artistic, pentru a descrie
mai ales activitatea creatoare a unui individ şi nu atât potenţialul său creativ. În acest sens, este mult
mai important că „un lucru prinde viaţă”, decât faptul că respectivul lucru este unic sau nou. Însă, în
concepţia oamenilor de ştiinţă, creativitatea trebuie să fie raportată întotdeauna la nou şi la valoare.
În India, creativitatea este privită ca o facultate diferită de intelect, fiind cunoscută sub
numele de pratibha sau „putere intuitivă creatoare”.
Se constată că, chiar şi atunci când definiţiile se apropie foarte mult, există variaţii
referitoare la modul în care diversele dimensiuni conceptuale sunt evaluate sau ierarhizate. Dintr-o
perspectivă finalistă, pragmatică, putem aprecia că, în timp ce creativitatea echivalează cu generarea
de idei şi obiecte noi, inovaţia este procesul prin care ideile noi sunt transpuse în practici cognitive
şi comportamentale, cum ar fi: stiluri, moduri de organizare, convenţii, modele, etc.

Contextul social al creativităţii

Abordările sociologice ale creativităţii sunt înrădăcinate în interacţiunile dintre individ şi societate.
Faptul că creativitatea se realizează întotdeauna într-un context social, a fost subliniat cu precădere
de Stein şi Cropley. Cropley, cercetător australian, a susţinut că societatea manifestă ambivalenţă
faţă de subiectul „creativitate”, care pune în mişcare două categorii de forţe opuse: forţele de
conservare care manifestă rezistenţă la schimbare, şi forţele inovatoare care susţin şi favorizează
creativitatea. Este important de remarcat faptul că, nu toate formele sub care se exprimă spiritul
conservator sunt reacţionare sau indezirabile, după cum nu toate inovaţiile sunt salutare. În plus,
creativitatea poate fi realizată prin schimbare evolutivă, dar, în egală măsură, şi revoluţionară.
Dovada că obiectivele sociale şi valorile culturale s-au concentrat asupra eforturilor
creatoare, a fost invocată de către Razik, care a argumentat că cerinţele economice şi situaţia
politică au avut întotdeauna tendinţa să influenţeze ipotezele cu privire la creativitate.
Atât Razik, cât şi Cropley au susţinut cu exemple, necesitatea ca societatea să adopte
conceptul de creativitate dintr-o perspectivă socială, care să depăşească definiţiile estetice
anterioare, iar creativitatea să fie văzută ca un „factor cheie” pentru supravieţuirea şi prosperitatea
umanităţii.

Cultură şi creativitate - perspective teoretice şi de cercetare

Cultura are un impact semnificativ asupra identificării, definirii şi conceptualizării creativităţii. Deşi
există similitudini în diverse culturi cu privire la modul în care este concepută, evaluată şi
dezvoltată creativitatea, valorile culturale pot influenţa atât preferinţa pentru talente şi abilităţi
specifice, cât şi modul în care acestea sunt exprimate, susţinute şi cultivate. Anumite ţări din
Europa, dar şi Rusia asociază creativitatea cu ideile noi şi inovatoare sau cu produsele creativităţii,
în timp ce unele ţări sau culturi (de exemplu, Germania), valorifică procesul creativ în sine şi, în
fine, altele, pur şi simplu, pun accent pe aplicarea în practică a unor soluţii creative la rezolvarea
unor probleme cotidiene sau a unor probleme sociale complexe (de exemplu, latino-americanii şi
turcii).
Înţelegerea originilor diversităţii culturale, din perspectiva creativităţii este complexă. Este
important să se recunoască importanţa influenţelor filosofice, religioase, istorice, politice,
psihologice şi socio-culturale care gravitează în jurul conceptului de creativitate, în cadrul unei
societăţi date.
Creativitatea este definită de cultură, în sensul că diferite culturi pot încuraja, respectiv,
descuraja creativitatea. Există indicii că asupririle coloniale sau regimurile totalitare inhibă
creativitatea unui popor sau a unei culturi, dar nu este mai puţin adevărat că, uneori, constrângerile
şi frustrările sunt cele care pot face creativitatea să înflorească. În egală măsură, există dovezi că
3
mitologia, tradiţia, credinţele condiţionează nivelul şi caracteristicile predominante ale creativităţii,
în cadrul unei culturi.
La nivel internaţional, se pare că interesul guvernaţilor şi al oamenilor de afaceri faţă de
creativitate este în continuă creştere, în pofida rezistenţei celor care văd în aceasta o „ameninţare” la
adresa stabilităţii.
Influenţa culturii asupra creativităţii nu a fost studiată înainte de anii '60. Unele contribuţii
importante în acest domeniu pot fi atribuite lui E. P. Torrance, a cărui muncă de pionierat privind
opiniile culturale asupra creativităţii a deschis calea cercetărilor ulterioare cu privire la relaţia dintre
diversitatea culturală şi creativitate.
Unii teoreticieni, cum ar fi Robert Sternberg, au relevat componentele contextuale ale
inteligenţei şi rolul mediilor socio-culturale în exprimarea abilităţilor şi competenţelor umane,
printre care şi a creativităţii.
Teoria inteligenţelor multiple (verbală/ lingvistică; logică/ matematică; vizuală/ spaţială;
corporală/ kinestezică şi muzicală/ ritmică; interpersonală şi intrapersonală), a lui Howard Gardner
(1993) a consolidat, în mod considerabil, rolul conceptului de „factori socioculturali” care
determină forme şi manifestări variate ale inteligenţei şi creativităţii. În plus, în prezent, accentul
este pus, mai ales, pe modul în care creativitatea se exprimă în diverse domenii specifice, mai
curând decât pe nivelul absolut al capacităţii creative.
Mihaly Csikszentmihalyi (1997) consideră creativitatea un fenomen care rezultă din
interacţiunea a trei sisteme: 1. setul instituţiilor sociale care selectează din creaţiile individuale pe
cele care merită a fi reţinute; 2. domeniul cultural stabil, care va conserva şi va transmite noile idei
selectate, şi; 3. individul, care aduce schimbări în domeniu.
Un alt aspect important, recent abordat în cercetare (de exemplu, Runco, Sternberg) este
teoria implicită a conceptelor psihologice. Teoriile implicite despre creativitate sunt credinţele şi
aşteptările părinţilor, profesorilor, şcolii şi comunității care stabilesc dacă un anumit comportament
sau o caracteristică de personalitate ar putea fi considerat(ă) creativ(ă) şi care, la rândul lor pot
provoca sau inhiba apariţia altor manifestări creative. Teoriile implicite reflectă valorile culturale,
tradiţiile, credinţele şi normele. În ciuda faptului că sunt rareori aduse în discuţie, teoriile implicite
au un impact major asupra vieţii noastre cotidiene. Teoriile implicite nu sunt stabile şi se pot
modifica în timp. Cu toate acestea, îşi dovedesc utilitatea pentru a înţelege cum este percepută
creativitatea în diverse culturi şi care sunt indicatorii ce contribuie la evaluarea unor trăsături sau
comportamente, ca fiind sau nu, creative.
Diferită în manifestările sale, creativitatea este extrem de apreciată în diverse culturi.
Subiectul diferenţelor transculturale în materie de creativitate este foarte complex şi cu mai multe
paliere de discuţie. Faptul că cercetările din domeniul creativităţii dobândesc din ce în ce mai mult
un caracter intercultural este un fapt benefic, dar este esenţial ca cercetătorii să nu folosească
aceleaşi moduri de evaluare, independent de specificul naţional al ţărilor în care se fac evaluările
respective. De aici a apărut necesitatea elaborării unor metode transculturale de evaluare a
creativităţii.
Diferite culturi abordează creativitatea pe multiple dimensiuni. Depăşind limitele înguste,
etnocentrice ale cercetărilor despre creativitate, metodele transculturale permit o înţelegere
multidimensională a conceptului. Direcţiile viitoare de cercetare trebuie să se concentreze asupra
universalităţii procesului creativ şi pe modalităţile sale de exprimare în diverse culturi, respectiv, în
diverse ţări. În general, pentru aprofundarea înţelegerii creativităţii este important să se ţină cont de
diversele sale manifestări. În esenţă, contribuţia diversităţii culturale la exprimarea creativităţii este
un alt mod de a fi sensibil la unicitatea fiecărui individ.
Deşi creativitatea este, în mod evident, una din experienţele universale ale omului, este
important să se studieze „cum” şi „în ce măsură” cultura influenţează exprimarea sa, fără a neglija
influenţele de grup. Una din dificultăţile căreia trebuie să-i facem faţă atunci când realizăm
comparaţii transculturale cu privire la creativitate, porneşte de la faptul că aceasta este definită în
diferite moduri. Acest lucru poate fi constatat în diferite culturi şi chiar în cadrul aceleiaşi culturi
(de exemplu, în interiorul grupurilor).
4
 În anul 2002, Centrul de Creativitate din Marea Britanie a organizat o conferinţă
internaţională cu titlul: „Creativitate şi diversitate culturală”. Lucrările expuse s-au concentrat, în
primul rând, pe o abordare de tip occidental, ignorându-se contribuţiile aduse de creativitate în alte
culturi. Pornind de la acest moment, s-a pus problema utilizării unor metode de cercetare
transversale ale creativităţii. Prima consecinţă a acestui „eveniment” a fost creşterea numărului
cercetărilor publicate la nivel internaţional, efectuate din diferite perspective transculturale.
Cu toate că s-au făcut progrese semnificative privind studiul impactului culturii asupra
creativităţii, metodele de identificare şi evaluare a acesteia din urmă, la nivelul unor populaţii
diferite din punct de vedere cultural, continuă să se lase aşteptate. În concluzie, în evaluarea
creativităţii este important să se ţină cont de impactul diversităţii individuale şi de cultură, în
special, în termeni de „limbaj” şi „stil cognitiv”.

Creativitate şi diversitate culturală sau creativitatea în era globalizării

Trăim într-o epocă în care informaţia circulă cu viteza luminii, în care noul şi ineditul ni se oferă la
tot pasul. Sau, mai precis, trăim într-un flux continuu de informaţii, ale căror caracteristici de
selectivitate şi valoare, raportate la coordonatele spaţio-temporale pot fi puse, de multe ori, sub
semnul îndoielii. Ceea ce în momentul t1, pe axa timpului se poate dovedi ca valid şi relevant, riscă
să devină într-un timp secund t2, perimat, „depăşit” şi, de ce nu, rizibil. După cum, la fel de bine, un
conţinut care în anumite coordonate spaţiale se bucură de notele definitorii ale originalităţii, în alt
cadru contextual, constituie un fapt comun, obişnuit, banal…
În această situaţie, apare problema redefinirii şi reconceptualizării creativităţii umane, care
trebuie să răspundă la o serie de întrebări, cum ar fi: Ce înseamnă creativitatea în contextul
globalizării economice, culturale şi artistice? Conţin mediile transnaţionale şi grupurile sociale,
germenii unei creativităţi de excepţie? Ce instituţii, organizaţii şi profesii se află în spatele acestor
medii şi, în ce fel, interesele artistice, politice sau economice sunt legate între ele? În ce fel
creativitatea cultural-artistică, diferă de creativitatea din alte domenii: ştiinţe exacte, mediul de
afaceri sau politică? Care sunt factorii economici, sociali şi culturali care pot explica variaţiile
creativităţii pe genuri, domenii şi regiuni, de-a lungul timpului? Harta schimbării creativităţii ţine
cont de anumite „fire directoare” sau de câteva modele de globalizare?
Redefinirea creativităţii are de a face, de asemenea, cu transformarea – am putea spune cu
chiar cu „masificarea” sau colectivizarea proceselor sociale care au apărut în societăţile occidentale
la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Acest proces ne-a dat o serie termeni noi, cum
ar fi: producţia de masă, societatea de masă, politici de masă şi, bineînţeles, mass-media,
comunicarea de masă şi cultura de masă. Deopotrivă, această transformare a marcat reorganizarea
producţiei sociale şi a facilitat dominanţa culturii noilor tehnologii de masă. Puţini sunt cei care, în
zilele noastre, nu ar putea privi aceste noi tehnologii şi media, ca potenţiale surse ale creativităţii şi
inovaţiei.
În faimosul său eseu „Opera de artă în epoca reproducerii mecanice”, Walter Benjamin,
anticipând explozia culturii vizuale care avea să vină în secolul XX, a văzut filmul ca fiind una din
primele manifestări ale acestei transformări colective şi tehnologice. El a identificat acest lucru nu
numai în ceea ce priveşte natura colectivă a producţiei culturale şi a relaţiei sale cu publicul, ci şi cu
privire la efectele acesteia. Autorul a prezis că acest gen de „creaţii culturale” ar putea distruge
„autenticitatea” asociată cu ideea de „originalitate”, specifice artei şi ar putea îndepărta „aura” de
mister ce însoţeşte creatorul şi munca sa.
La rândul său, Theodor Adorno a numit aceste noi tehnologii, „industrii culturale”, dar el a
avut intenţia să pună în contrast produsele tipice ale unui „administrator” unidimensional al
societăţii de masă, cu funcţia critică şi dialectică specifică doar artistului şi operei de artă.
Tendinţa cea mai puternică a globalizării o constituie, cu siguranţă, direcţionarea către un
stil cultural unidirecţional, omogenizare generată de fluxurile transnaţionale, industriile culturale
din ţările dezvoltate şi noile mijloace digitale de comunicare. Ea tinde să favorizeze transmiterea de
produse standardizate, de modele occidentale standardizate, folosind tehnologii occidentale tot
5
standardizate care reflectă, într-un final, formele standardizate ale vieţii occidentale cotidiene. Acest
lucru are ca efect anularea particularităţilor locale şi a diferenţelor, care lasă în locul lor, un fel de
„cultură a lumii” („cultură universală”!), „direcţionată” spre vest, care poartă totuşi, amprenta
puternică a surselor de origine. Interacţiunea dintre noile expresii culturale, precum şi creşterea
noilor pieţe de consum sunt parte integrantă a aceluiaşi proces.
Globalizarea reprezintă cea mai radicală transformare, care la rându-i schimbă înţelesul
tuturor termenilor. Nimic nu se compară cu amploarea şi profunzimea globalizării contemporane.
Globalizarea mai vine să explice un fapt important: ce se întâmplă cu procesele culturale atunci
când distanţele, societăţile sau dimensiunile economice sunt în mod brutal condensate?
Condensarea dimensiunii spaţio-temporale, noua distribuţie socială a muncii, viteza de circulaţie a
fluxului de capital, investiţiile, beneficiile, bunurile, serviciile, imaginile, mesajele, miturile,
direcţionarea puterii şi aplicaţiile transnaţionale ale noilor industrii culturale, apariţia unei pieţe
„globale” a consumatorilor permanent „interconectaţi”, întrepătrunderea modelelor culturale,
informaţii, simboluri, limbi de circulaţie care depăşesc graniţele, coliziunea diferitelor culturi,
tradiţii, sisteme religioase şi forme de viaţă sunt reunite toate în acelaşi spaţiu şi luptă pentru dreptul
la recunoaştere. Globalizarea presupune, în diverse forme, transgresarea frontierelor, coliziunea
dintre culturi şi tradiţii, precum şi „convertirea” culturilor tradiţionale la modernitate.
O caracteristică fundamentală a globalizării se referă la modul în care cultura a devenit parte
integrantă şi ades aplicată în medierea relaţiilor economice, geopolitice şi sociale. Prin urmare,
modalităţile în care se exercită creativitatea, inovaţia şi expresia culturală au ajuns să fie conexe
„jocului de putere”.
Este admis în lumea „liberei circulaţii”, că noua cultură mondială nu are „un centru” sau
„punct de referinţă”, sugerându-se că fenomenul particular al transmiterii informaţiei culturale într-
un sens unic, caracteristic „perioadei imperiilor şi coloniilor”, a fost depăşit. Faptul că globalizarea
culturală nu are nici un centru, nu înseamnă că orice fel de dominaţie culturală a încetat să
funcţioneze şi că puterea forţelor industriale şi tehnologice moderne, mediate de către industriile
culturale vestice a fost suspendată.
Domeniul cultural nu este deschis sau egal. Şi nici măcar un „teren de joc”! Globalizarea
actuală sub toate aspectele sale este un proces „combinat şi inegal” de dezvoltare; „combinat” -
întrucât reuneşte diferenţe enorme, divergenţe istorice şi temporale; „inegal” - deoarece creează
disparităţi şi mai mari în resurse, bogăţie, venituri, sănătate, bunăstare şi putere culturală. Diferenţe
şi inegalităţi pe care, în schimb, pretinde că le depăşeşte!
Totuşi creativitatea în sine, nu este prost distribuită în acest continuum. Cei mai
marginalizaţi, în ordinea ierarhiei globale, pot în mod precis, să-şi utilizeze competenţele creative şi
inovative pentru a descrie şi a protesta împotriva condiţiilor inechitabile de viaţă pe care aceste
inegalităţi le impun. Domeniile culturale în care pătrund forţele globale, nu sunt nici un teren
deschis şi nici nestructurat. Ele sunt construite, în ansamblu, din tradiţii, valori estetice, sisteme de
credinţă, moduri de viaţă, forme creative şi de expresie care îşi au propriile istorii. Au fost
reprezentate adesea ca imobile şi neschimbate, însă, în realitate, au evoluat de-a lungul timpului.
Nu trebuie omis că există şi o parte „inferioară”, întunecată a globalizării, care vizează
caracterul transnaţional al migraţiei, precum şi circulaţia sau transmutările popoarelor. Acestea
constituie, dacă nu o realitate istorică cu totul nouă, atunci o schimbare epocală esenţială în relaţiile
globale, care se propagă asupra tuturor relaţiilor, indiferent de natura acestora.
Deplasările şi migraţiile popoarele nu pot fi evaluate în termeni de „pierdere şi câştig”. În
interiorul diasporei, unde oamenii vorbesc diverse limbi, circulă forme culturale şi modele, iar
creativitatea dobândeşte forme privilegiate. Ele sunt, în mod paradoxal, sursele cele mai puternice
de expresie culturală, inovativă şi creativă contemporană. Persoanele din diaspora unde se întâlnesc
popoare şi culturi diferite, ocupă acelaşi spaţiu, fiind adesea obligate să lupte împotriva
discriminării şi marginalizării rasiale. Aceste spaţii sunt extrem de creative, deoarece generează o
varietate de forme creative şi expresii transculturale. Prin traducerea între „limbile culturale”, în
aceste spaţii apar forme ale creaţiei cu adevărat noi, pentru că sunt „forme hibride”, ce nu pot fi
reduse la sursele şi tradiţiile culturale originale care au intrat în alcătuirea lor.
6
 În acest „joc”, al globalizării nu există câştigători şi perdanţi absoluţi. Nici omogenizarea,
nici diversitatea nu pot să surprindă mişcarea şi caracterul său contradictorii. Am pierde totul dacă
am forţa formele contemporane de creativitate şi de exprimare culturală într-un punct final sau altul
al acestei scheme binare. Globalizarea culturală, precum şi alte aspecte ale procesului, sunt
profunde şi, invariabil, contradictorii.
În final, un lucru important trebuie amintit, şi anume, problema adaptării omului modern la
nou şi la avalanşa informaţiilor care, nu de puţine, ori îl copleşesc. În lucrarea Adaptare-inovare în
contextul diversităţii şi schimbărilor, autorul M.J. Kirton se centrează asupra modului în care
diversitatea, în sensul extins al termenului, din cadrul unei comunităţi afectează creativitatea şi
gestionarea eficientă a schimbării. Autorul nu ezită să ofere informaţii practice, utile pentru a-i ajuta
pe indivizii umani să se adapteze la condiţiile exigente şi solicitante pe care le presupun schimbarea
şi diversitatea.

Concluzii

Creativitatea se referă la capacitatea de a produce, prin intermediul imaginaţiei şi inovării, ceva nou
şi original; de aici, relaţia sa conexă cu inovarea. Inovarea subliniază rolul pe care ideea de noutate
a ajuns să-l joace în practicile creative moderne şi valoarea deosebită acordată originalităţii.
Expresiile culturale se referă la formele multiple în care valorile, experienţele, idealurile, credinţele,
speranţele, realizările şi aspiraţiile unui popor sau ale unui grup social îşi găsesc exprimarea şi
dobândesc o semnificaţie şi un sens.
În cultura occidentală, construită în mare măsură pe romantism, creativitatea a fost asociată
cu omul de geniu care este capabil, într-un mod cu totul singular, să ducă expresia estetică la un
nivel ridicat de excelenţă. În societăţile occidentale actuale, creativitatea implică grupul social, mai
curând decât un autor individual.
Mai nou, sfera conceptelor de creativitate şi inovaţie a fost extinsă pentru a acoperi şi alte
domenii decât cele estetice, cum ar fi cele tehnologice, manageriale, comerciale, context în care
definiţiile vechi le făceau, în mod virtual, inutilizabile. Termenii au fost redefiniţi în mod
semnificativ în ultimele decenii şi, în general, principala schimbare de direcţie este de la individ
spre social şi colectiv. Acest fapt reflectă aplicarea conceptelor sociologice şi antropologice în
domeniul cultural.
În prezent, între cultură şi globalizare, sub numeroasele sale forme, există interrelaţii
complexe. Astfel de interacţiuni sunt definite de interrelaţiile dintre cele trei coordonate – 1.
creativitatea şi inovaţia; 2. (expresia) culturală-cultura; 3. globalizarea –, ale unei probleme de
studiu mult mai vaste.
Conceptul de expresie culturală este preferat, în locul celor de „artă” sau „creaţie artistică”,
pentru că ultimele două aduc în prim-plan creaţia ca act individual, în timp ce, în prezent, se pune
accentul pe manifestările de grup. În plus, în multe medii organizaţionale (şcoli de artă şi design, de
film, muzicale sau de teatru) şi în societăţile non-occidentale, în general, munca artistică poate fi un
proiect colectiv, nu doar individual. Acest ultim punct este foarte important, deoarece noţiunea de
creativitate a fost mereu asociată cu trăsături mistice: „artistul individual este locul geometric al
creativităţii şi geniul lui constă în puteri extraordinare de expresie autonomă”. Cu toate acestea, în
prezent, creativitatea ridică problema „autorului social”, ca fiind mai mult decât o expresie
individuală având o sursă de inspiraţie interioară.
Gândirea recentă deschide cadrul analitic pentru a include contextul sociocultural,
interpretând creativitatea în legătură cu o acţiune colectivă şi definind-o ca fiind un proces
caracterizat de noutate, ce se bucură recunoaştere colectivă.
Antropologia este disciplina chemată să contribuie la dezbaterile existente în jurul
conceptului de creativitate – prin schimbarea polarităţii dintre noutate şi convenţie sau dintre
dinamica-inovatoare a prezentului şi tradiţionalismul din trecut, acesta constituind o perioadă lungă
de timp un curent subteran puternic, adiacent discursurilor cu privire la modernitate.
7
 Globalizarea marchează apariţia interrelaţiilor şi interdependenţelor economice, politice,
culturale între diferite societăţi şi părţi ale lumii. Forma sa contemporană defineşte un nou teritoriu
pe care interacţionează caracterul „global” pe care creativitatea, inovaţia şi expresia culturală şi-l
asumă în accepţiunea lor actuală, cu practicile culturale. Deşi aparent trec neobservate,
caracteristicile globalizării contemporane au transformat sensul acestor concepte.
Aşadar, astăzi, când spunem creativitate, inovaţie sau expresie culturală trebuie să fim
conştienţi de faptul că, vorbim despre ele în înţelesul lor la timpul trecut, aşa cum au fost definite
înaintea acestor mari transformări şi mutaţii produse în atât în domeniul tehnologiilor, cât şi al
relaţiilor interumane.

Bibliografie:

[1]. ANHEIER, H.; ISAR, Y. R. (ed.) (2010). Cultural Expression, Creativity and Innovation, Sage, Los Angeles, London,
New Delhi.
[2]. KIRTON, M. J. (2003). Adaptation-Inovation in the context of diversity and change, Routlege, London, New York.
[3]. MIOZTAL, B. A. (2007). Intellectuals and the Public Good. Creativity and Civil Courage, Cambridge University
Press, Cambridge.
[4]. PIITO, J. (2011). Creativity for 21st Century Skills, Sense Publishers, Roterdam.
[5]. SIMONDON, G. (2005). L’invention dans les techniques, Editions du Seuil, Paris.
[6]. ROCO, M. (2004). Creativitate şi inteligenţă emoţională, Iaşi, Polirom.
[7]. RUNCO, M. A.; PRITZKER, S. R. (2011). Enciclopedia of Creativity (2nd ed.), Academic Press of Elsevier, London,
p. 325-341.
[8]. ZLATE, M. (2000). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Pro Humanitate.