Perceptia spatiului 

Prin perceptia spatiului întelegem reflectarea senzorial-intuitiva a însusirilor spatiale ale

lucrurilor (marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele (dispunerea lor unele fata de altele si fata
de subiectul care percepe, atât în plan, cât si în adâncime), a miscarii lor (viteza de deplasarea unora
fata de altele si fata de subiect). Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii practice a
omului în lumea înconjuratoare.

Interactiunea omului cu mediul implica si propriul corp cu sistemul sau specific de

coordonate; acesta are o anumita marime, o forma, un volum, ocupa o pozitie în spatiu; miscarile se
realizeaza cu o anumita amplitudine si viteza, au o directie. Corpul reprezinta un reper la care se
raporteaza omul în perceperea dimensiunilor spatiale ale realitatii. La baza diferitelor forme de
perceptii spatîale se afla functionarea unor sisteme complexe de analizatori: vizual, kinestezic, cutanat,
auditiv, vestibular, olfactiv etc., ponderea fiecaruia variind de la o situatie la alta; cea mai mare
cantitate de informatie despre spatiu omul o primeste pe cale vizuala (cca 95%). Un rol important
joaca simetria bilaterala a corpuluiomenesc, inclusiv a celor doua emisfere cerebrale, fiecare
îndeplinind functii distincte; de aici rezulta mecanismele specifice ale orientarii în spatiu: vederea
binoculara, auzul binaural, pipaitul bimanual, olfactia birinala etc. O mare importanta are asimetria
functionala, proprie tuturor analizatorilor pereche, care consta în faptul ca, din fiecare pereche, unul
ocupa o pozitie dominanta. Perceptia formei obiectelor este realizata de obicei cu ajutorul
analizatorilor: vizual, tactil si kinestezic. Trasatura cea mai informativa în acest context
este conturul obiectelor, care joaca rolul de linie de demarcatie dintre doua realitati (vezi relatia dintre
figura si fond).

La perceptia marimii obiectelor participa analizatorii: vizual si tactil-kinestezic. Perceptia vizuala a

marimii implica marimea imaginii de pe retina si distanta obiectului fata de ochiul observatorului. La
rândul sau, evaluarea distantei se realizeaza cu ajutorul a doua mecanisme: a) acomodarea, care consta
în modificarea capacitatii de refractie a cristalinului, ca urmare a schimbarii curburii sale; când privim
obiectele apropiate, muschii ciliari se contracta, scade gradul de întindere a cristalinului si acesta se
bombeaza; când obiectele sunt îndepartate cristalinul se întinde si puterea de refractie scade;
b) convergenta, care rezida în apropierea axelor celor doi ochi atunci când privim un obiect apropiat si
invers (fenomenul divergentei). Prin combinarea semnalelor despre aceste doua fenomene cu
semnalele referitoare la dimensiunile imaginii de pe retina, creierul extrage informatia despre marimea
obiectelor percepute.

În perceptia directiei sunt implicate în primul rând mecanismele vederii binoculare si ale auzului

binaural.

Iluziile Studiul iluziilor are o mare însemnatate pentru întelegerea mecanismelor perceptiei. Trebuie
spus, însa, ca iluziile apar nu numai în sfera perceptiilor, ci si în alte sectoare ale vietii psihice a
omului. Astfel se vorbeste de iluziile memoriei; asa se întâmpla, de pilda, in cazul fenomenului
"d j vu", când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul respectiv ca si când l-ar mai fi
perceput cândva înainte, desi acest lucru n-a putut avea loc. De asemenea, este mentionata "iluzia
întelegerii bruste" (directe, prin "intuitie") în sfera gândirii s.a.m.d. Principala însusire a iluziilor rezida
în caracterul lor "convingator" pentru subiect.

La sfârsitul secolului trecut, psihologul german O. K lpe le-a denumit "denaturari subiective ale
perceptiilor obiective". Aceasta opinie despre iluziile perceptive este foarte raspândita. ªi astazise mai
afirma ca iluziile sunt exemple de percepere falsa inadecvata a obiectelor, în vreme ce perceptia
"normala" ar corespunde realitatii. Totusi, psihologii ajung treptat la concluzia ca iluziile nu sunt
nicidecum legate de unele erori de functionare a mecanismelor perceptive. Dimpotriva, prezenta
iluziilor demonstreaza tocmai caracterul activ al reflectarii realitatii la nivelul perceptiilor, precum si
faptul ca în anumite conditii lumea externa poate sa arate si altfel decât în alte împrejurari. Adesea
absenta iluziilor denota functionarea distorsionata a mecanismelor perceptive si poate fi apreciata ca
un semn patologic.

Iluziile pot sa apara în diferite modalitati senzoriale, dar cele mai numeroase, mai variate si mai bine
studiate sunt cele din sfera vizuala. Acestea sunt pe larg utilizate în pictura, în arhitectura, în
scenografia teatrala etc.

Cauzele care determina aparitia iluziilor sunt foarte variate si înca insuficient studiate. Unele teorii
explica iluziile optice prin actiunea unor factori periferici (iradiatia, acomodarea, miscarile ochilor
etc.); altele, dimpotriva pun accentul pe influenta unor factori centrali.